Despre sens și Cruce. Omul nu este o ființă rațională, ci o ființă duhovnicească

De ce vorbim de taina Crucii în acest praznic al Nașterii Domnului? Pentru că Praznicul Nașterii cuprinde toată taina vieții,  a Botezului, a Răstignirii și a Învierii Mântuitorului. Hristos se naște în lume din pântecele Maicii Domnului, cea Pururea Fecioară. Iar El se naște mai apoi din lume, prin moarte, prin Sf. Cruce. Tot omul are două nașteri: o naștere în lume și o naștere din lume. Iar cea de-a treia și ultima naștere este însăși Învierea.

În taina Sf. Cruci stă răspunsul la o mare problemă pe care o are omenirea dintotdeauna după cădere, anume lipsa sensului. Nu există poet, gânditor, filosof sau orice om de rând care să nu se fi confruntat cu această dramatică lipsă a sensului în viața lui și în viața celor din jur. Într-o lume care-l alungă accelerat pe Hristos din mijlocul ei și din inimile oamenilor, majoritatea covârșitoare a lepădărilor de Dumnezeu sau a sinuciderilor sunt adânc legate de problema sensului: unii oameni își pun capăt vieții pentru că moartea este singura opțiune „cu sens” (care dă un sens vieții lor lipsită altfel de sens), și respectiv alții își pun capăt vieții tocmai din neputința de a conferi sens (legătură armonioasă, țintă de dorit) elementelor vieții lor, moartea lor însăși fiind lipsită de sens. Aș spune, încercând din răsputeri să nu fiu macabru, că ultimii sunt mai consecvenți cu ei înșiși din punct de vedere strict logic-rațional. Dar este oare, omul, o ființă rațională? Această definiție a omului, ca ființă rațională, a aruncat, de milenii, nenumărate suflete în beznă, trimițându-le în iadul lipsei de sens, în cămașa de forță a rațiunii, în celula de izolare a gândirii. Ba mai mult, celor care au refuzat să creadă și să se supună întru totul acestei obsesii a raționalismului li s-a plasat eticheta de întunecați, de oameni aflați în întuneric. De veacuri omul a înțeles că lumina intelectului său este mai puternică decât lumina naturală a soarelui, și pe bună dreptate. Omul înțelege cu lumina minții sale multe despre lumina soarelui, dar soarele nu înțelege nimic despre mintea omului. Capcana în care a căzut omul a fost cea a mândriei. A rămas fascinat de sine însuși. Și ce mare tragedie, această înșelare. Pentru că astfel, omul așa-zis rațional și intelectual, s-a lipsit pe sine astfel de vederea luminii celei nezidite, care este mai puternică decât lumina naturală și decât lumina intelectului omului. Omul nu a vazut acest adevăr simplu: există o lumină mai înaltă decât lumina minții lui. Pe această definiție a omului ca ființă rațională, s-au construit cetăți, minuni arhitectonice și imperii, s-au format și desfășurat curente politice, economice și sociale, s-au întemeiat sisteme filosofice și științifice de explicare a lumii. Dar lumea care se întemeiază (doar) pe rațiune ajunge inevitabil la separația totul sau nimic care este însăși structura intimă a fundăturii ”lipsei sensului”. Nevroza este dorința minții de a avea simultan două lucruri care se exclud reciproc. Ruptă de inimă prin căderea în păcat, mintea nu le poate avea sub nici o formă. Ba dimpotrivă, cu cât se separă de inimă mai mult, cu atât excluderea reciprocă a acelor două lucruri egal dezirabile devine mai acută. Primind darul coborârii minții în inimă – spun Sfinții Părinți – în cele mai multe cazuri după ani îndelungi de asceză și rugăciune, creștinul își rezolvă cu ușurință toate contradicțiile, pentru că mintea lui se desfată în însăși Mintea lui Dumnezeu.

Iraționalul, absurdul dureros al lipsei sensului sunt drama omului care trăiește tiranizat de nimic altceva decât de rațiunea lui. El crede că alternativa la rațiune este nebunia, pierderea minților prin lepădarea rațiunii. Căci ce poți face cu ceva care eșuează în a da sens realităților pe care le trăiești? Iată, de aici, tentația morții ca sinucidere, bruscă sau treptată. Însă ce ticăloșie, această direcție, și câți nu i-au căzut pradă. Hristos nu leapădă rațiunea omului – doar El l-a înzestrat cu ea – și bună este foarte. Ci doar, prin Cruce, o integrează, așează la adevărata ei menire în deplinul ființei duhovnicești care este omul. Inițial, omul se zbate pentru că percepe – tot cu această rațiune exacerbată – o detronare, o distrugere, o anihilare a rațiunii. Însă omul duhovnicesc, cu răbdare multă, înțelege treptat că însăși divinizarea Rațiunii lui de către omul căzut este net inferioară modului în care Hristos o restaurează și o înalță. Cu alte cuvinte, cățărată la ultimul etaj al zgârie-norilor, cocoțată pe clopotnița celei mai înalte și mai ascuțite catedrale din lume, rațiunea omului nu înțelege că înălțimea aceea a ei atât de mare este de fapt atât de mică. Cu harul Sfântului Duh, cel mai needucat țăran îl învinge cu toate dialecticile sale pe cel mai deștept filosof plafonat la etajul cel mai de sus al minții. De bună seamă că și cel mai distins academician care a primit harul Sf. Duh îl va covârși de două ori pe prostul needucat care nu are nici credință în Dumnezeu, oricât de înțepenit ar fi acesta în prostia sa. Asta ca să nu se creadă că îndemnăm oamenii la incultură. Însă de prea multe ori bogăția intelectuală și cultura omului este o piedică de netrecut în calea curăției rugăciunii și credinței celei simple și binecuvântate.

Divinizarea rațiunii transformă ființa rațională într-o ființă sub-rațională. Adică fără Dumnezeu, rațiunea omului, oricât de impozantă ar fi, își pierde echilibrul. Omul fără Dumnezeu, ajungând inevitabil în această fundătură a lipsei sensului, lipsit de perspectiva crucii, cade în disperare. Privind crucea lui Hristos, omul înțelege fără prea multe cuvinte care este calea împăcarii contradicțiilor sale interioare și exterioare. Crucificarea intelectului aduce bucuria învierii, adică a deplinătății sensului în viața omului, tocmai prin coborârea și unirea minții cu inima.

Suntem cuprinși de neputință când pierdem perspectiva unificatoare a Crucii. Ce înseamnă lipsa sensului? Înseamnă că în mintea omului extremele sunt de neîmpăcat. Cerul cu pământul. Estul cu vestul. Femeia cu bărbatul. Părintele cu copilul. Interiorul cu exteriorul. Dumnezeu cu omul. Omul cu omul de lângă el. Omul cu sine însuși. Înseamnă că există în viața mea elemente pe care, oricât și oricum aș încerca, nu le pot găsi o legătură, o împăcare, o comuniune. Cu Hristos, lipsa unui sens rațional este pragul – deși plin de suferință – pe care omul trebuie să-l treacă pentru a deveni ceva mai adânc și mai înalt, anume ceea ce este și a fost dintru început chemat să fie: ființă duhovnicească. Dar fără Hristos, omul care ajunge în pragul lipsei sensului, percepe această treaptă drept sfârșitul deplin. Lipsa sensului este un sfârșit, sigur, anume sfârșitul puterilor raționale ale omului, dar acest sfârșit este doar un amărât de început. Când se apropie de lipsa sensului, povara lepădării de sine devine atât de mare încât omul – care știe în adâncul inimii lui că nu este cale întoarsă – preferă să se sinucidă adeseori, decât să se lepede de sine și să… își ia crucea (adică să vină pur și simplu așa cum este, cu toată greutatea vieții lui) și să-i urmeze lui Hristos. Este, deci, abia un început. Și totuși, în acest prag de sus și de jos multe suflete se pierd, neputincioase, fie prin sinucidere, fie prin abandon. Criza poate fi depășită simplu: înțelegând că nu putem trece pragul lipsei de sens singuri, și chiar nu putem. Este imposibil. Însă ceea ce este la om imposibil, este posibil și ușor la Domnul. Dacă e să înțelegem puțin și mai adânc acest moment dramatic al devenirii noastre, vom spune că intelectualul nostru cel de toate zilele (și nu am devenit noi cu toții niște intelectuali, niște oameni eminamente ai intelectului?) nu face acest pas de la omul rațional la omul duhovnicesc pentru că se teme să nu facă pasul de la omul rațional la omul imaginar. Adică el confundă credința cu imaginația. Argumentul său este: omul l-a inventat pe Dumnezeu, deci Dumnezeu este un produs al imaginației omului. Într-o conversație la care am asistat deunăzi, s-a ajuns tocmai la acest punct paradoxal: ce mai rămâne de făcut omului după ce l-a inventat pe Dumnezeu? Toți participanții la conversație au putut simți „tavanul de sticlă” al rațiunii de care s-au izbit. Tăcere. Dar cineva, totuși, care vădit nu o sfârșise cu viața și nici nu intenționa asta, a murmurat că… ar mai fi lucruri de făcut sau de inventat… A venit însă rapid și răspunsul-întrebare: Ce să mai inventăm? Un alt Dumnezeu?

Desigur, nu e nevoie să mai inventăm un Dumnezeu. Dumnezeu înșuși „se reinventează” pentru noi în fiecare an la Praznicul Nașterii. Depinde de noi dacă primim această naștere – singura adevărată – a lui Dumnezeu printre noi și în noi, sau preferăm, an de an, zi de zi, să ne naștem singuri dumnezeii noștri, după chipul și asemănarea noastră, idoli fără putere și lipsiți de viață care ne secătuiesc chiar ei de viața noastră și ne apropie tot mai mult de moartea cea veșnică. Atenție, omule prea-rațional, deci sub-rațional nu te lăsa păcălit de logica ta: Moartea nu durează o secundă, și apoi gata, s-a sfârșit. Moartea este veșnică, moartea durează o veșnicie. Hristos a biruit moartea. tot El este singurul care poate să poarte, pe Cruce, lipsa de sens a acestei lumi. De aceea, nu este nevoie să disperăm, oricât de lipsit de sens este iadul vieții noatre de aici.

 

Pr. Calistrat Chifan despre Sf. Parascheva

more about "Pr. Calistrat Chifan despre Sf. Paras…", posted with vodpod

 

Monahia Siluana Vlad – “Despre familia creştină”, Corabia, 4 mai 2009

Preluat de aici.

 

Sf. Siluan Athonitul – „Tânguirea lui Adam”

more about “Sf. Siluan Athonitul – „Tânguirea lui…“, posted with vodpod

 

Stavropoleos – Cântările Nașterii Domnului

 

„Melozii Romanului” – Catavasiile Nașterii

 

”Pridel Angela” (Capela îngerului)- Un film artistic rusesc, despre pocăință

Puteți și descărca filmul în calculatorul dvs. de AICI sau de AICI. Subtitrările în limba Română cu și fără diacritice le găsiți AICI și AICI.

Mi-este destul de greu să scriu despre un astfel de film fără a-i dezvălui povestea celor care încă nu au reușit să-l vadă. Totuși, ne vom îngădui câteva cuvinte. Dacă îl vor compara cu Ostrov, cristalofilii ortodocși vor fi înclinați, probabil, să vadă multe metehne în modul în care regizorul și scenaristul au construit intriga. Și nu fără temei. Departe de a avea curăția duhovnicească a filmului Ostrov, filmul ”Pridel Angela” (Capela Îngerului?) prezintă intens tensiunile patimilor omului sufletesc, aflat într-un moment de mare ispită și confuzie, tragedie și cumpănă al istoriei Rusiei. Se întrevăd teme clasice ale literaturii rusești, se simte inevitabila prelucrare a imaginii și sunetului prin efecte specific hollywoodiene, se simte și jocul actoricesc, pe alocuri neverosimil. Poate tocmai imperfecțiunea realizării acestei producții cinematografice dă seama de propria noastră nedesăvârșire și ne face astfel un bine de înțelegere și acceptare.

Personajul principal – Maxim – străbate drumul pocăinței și deci al al devenirii perdonale de la necredință, ură, crimă, răzbunare, la iubire, iertare, credință și izbăvire.

Emblematică prezența personajului feminin Zhenya, care joacă rolul îngerului salvator. Metamorfozată succesiv dintr-un Gavroche (nesacrificat în mișcarea rezistenței), apoi într-o Lolita (inocentă) și finalmente într-o tânără frumoasă, sănătoasă, foarte atrăgătoare și foarte… senină, Zhenya este, într-o frază psihanalitică poate neadecvată unui film care se vrea a fi despre pocăință, întruchiparea succesivă a etapelor descoperirii, creșterii și maturizării și sublimării erosului eroului principal.

Sfârșitul filmului vine cu aceeași bruschețe cu care a început. ”Maxim” își primește înapoi glonțul izbăvitor, semn că Dumnezeu a primit pocăința și sufletul lui.  Maxim intră în împărăția cerurilor și nu știm dacă nu cumva însăși Zhenya, care a fost într-adevăr îngerul său salvator prin inocența și dragostea ei a fost calea pe care Dumnezeu a ales-o pentru a salva acest suflet.

După strălucirea de diamant a Ostrovului, Pridel Angela ne readuce cu picioarele pe pământul… din care am fost zidiți. Dincolo de efectele cinematografice, sufletul rus poate fi întrezărit în măreția, adâncimea și tragismul cu care Dumnezeu l-a binecuvântat.

 

Pr. Rafail Noica – Două inimi zdrobite

Povestioara de mai sus cuprinde toată porunca iubirii, împlinită – iată – de însuși Dumnezeu. Dumnezeu își respectă toate poruncile. Își ține toate promisiunile. Și se căiește de „pedepsele” binemeritate pe care le trimite omului. Căci Domnul nu pedepsește ci, văzând că omul rătăcește la nesfârșit înveșnicindu-și neființa, îl și lasă uneori să fie atins de durerea propriilor sale alegeri. El însuși, Creatorul omului și dătătorul Legii caută să vorbească omului pe limba lui. Aceasta este toată „pedeapsa” lui Hristos. Dacă porunca Domnului este iubire, pedeapsa Sa este milă și iertare. Dar cum poruncește și pedepsește Dumnezeu nu este pe măsura omului să înțeleagă. Asumându-și tot Adamul pe Cruce, Hristos suferă El însuși, până la capăt, consecințele căderii făpturii Sale mult iubite. Din adâncul cel mai de jos al căderii omului răscumpărându-ne, Domnul împlinește toată dreptatea. Și toată mila.

Domnul a pus mare har și binecuvântare în cele mai puternice legături ale iubitului Său om. Însă și multă suferință în ruperea acestor legături. Ascultăm de multe ori această poveste adevărată rostită de părintele Rafail și poate multe altele asemenea ei, dar nu ne dăm seama de rostul lor duhovnicesc. Anume, de ce însuși Dumnezeu se ridică de pe tronul slavei Sale celei cerești pentru a spune acelui copil: ”Așadar, tu ești fiul Meu”?

Când Domnul îngăduie ruperea, desfacerea legăturilor adânci dintre oameni, negreșit aceștia vor trece prin mari suferințe. Căci, cum spune Sf. Siluan, cu cât este mai mare dragostea, cu atât este mai mare și suferința. Dar omul nu poate purta singur atâta sfâșiere, deci negreșit Hristos va fi mai aproape atunci de om decât înseși carnea și oasele sale.

 

Primul martir – Sf. Arhidiacon Ștefan

1.	În zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, eleniştii (iudei) murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi.
2.	Şi chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese.
3.	Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă.
4.	Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului.
5.	Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia,
6.	Pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se şi-au pus mâinile peste ei.
7.	Şi cuvântul lui Dumnezeu creştea, şi se înmulţea foarte numărul ucenicilor în Ierusalim, încă şi mulţime de preoţi se supuneau credinţei.
8.	Iar Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor.
9.	Şi s-au ridicat unii din sinagoga ce se zicea a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, sfădindu-se cu Ştefan.
10.	Şi nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea.
11.	Atunci au pus pe nişte bărbaţi să zică: L-am auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu.
12.	Şi au întărâtat poporul şi pe bătrâni şi pe cărturari şi, năvălind asupră-i, l-au răpit şi l-au dus în sinedriu.
13.	Şi au pus martori mincinoşi, care ziceau: Acest om nu încetează a vorbi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt şi a Legii.
14.	Că l-au auzit zicând că Acest Iisus Nazarineanul va strica locul acesta şi va schimba datinile pe care ni le-a lăsat nouă Moise.
15.	Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger.

Capitolul 7

1.	Şi a zis arhiereul: Adevărate sunt acestea?
2.	Iar el a zis: Bărbaţi fraţi şi părinţi, ascultaţi! Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, mai înainte de a locui în Haran,
3.	Şi a zis către el: Ieşi din pământul tău şi din rudenia ta şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta.
4.	Atunci, ieşind din pământul caldeilor, a locuit în Haran. Iar de acolo, după moartea tatălui său, l-a strămutat în această ţară, în care locuiţi voi acum,
5.	Şi nu i-a dat moştenire în ea nici o palmă de pământ, ci i-a făgăduit că i-o va da lui spre stăpânire şi urmaşilor lui după el, neavând el copil.
6.	Şi Dumnezeu a vorbit astfel: “Urmaşii lui vor fi străini în pământ străin, şi acolo îi vor robi şi-i vor asupri patru sute de ani.
7.	Şi pe poporul la care vor fi robi, Eu îl voi judeca – a zis Dumnezeu – iar după acestea vor ieşi şi-Mi vor sluji Mie în locul acesta”.
8.	Şi i-a dat legământul tăierii împrejur; şi aşa a născut pe Isaac şi l-a tăiat împrejur a opta zi; şi Isaac a născut pe Iacov şi Iacov pe cei doisprezece patriarhi.
9.	Şi patriarhii, pizmuind pe Iosif, l-au vândut în Egipt; dar Dumnezeu era cu el,
10.	Şi l-a scos din toate necazurile lui şi i-a dat har şi înţelepciune înaintea lui Faraon, regele Egiptului, iar acesta l-a pus mai mare peste Egipt şi peste toată casa lui.
11.	Şi a venit foamete peste tot Egiptul şi peste Canaan, şi strâmtorare mare, şi părinţii noştri nu mai găseau hrană.
12.	Şi Iacov, auzind că este grâu în Egipt, a trimis pe părinţii noştri întâia oară.
13.	Iar a doua oară Iosif s-a făcut cunoscut fraţilor săi şi Faraon a aflat neamul lui Iosif.
14.	Şi Iosif, trimiţând, a chemat pe Iacov, tatăl său, şi toată rudenia sa, cu şaptezeci şi cinci de suflete.
15.	Şi Iacov s-a coborât în Egipt; şi a murit şi el şi părinţii noştri;
16.	Şi au fost strămutaţi la Sichem şi au fost puşi în mormântul pe care Avraam l-a cumpărat cu preţ de argint, de la fiii lui Emor, în Sichem;
17.	Dar cum se apropia vremea făgăduinţei pentru care s-a jurat Dumnezeu lui Avraam, a crescut poporul şi s-a înmulţit în Egipt,
18.	Până când s-a ridicat peste Egipt alt rege, care nu ştia de Iosif.
19.	Acesta, purtându-se ca un viclean cu neamul nostru, a asuprit pe părinţii noştri să-şi lepede pruncii lor, ca să nu mai trăiască.
20.	În vremea aceea s-a născut Moise şi era plăcut lui Dumnezeu. Şi trei luni a fost hrănit în casa tatălui său.
21.	Şi fiind lepădat, l-a luat fiica lui Faraon şi l-a crescut ca pe un fiu al ei.
22.	Şi a fost învăţat Moise în toată înţelepciunea egiptenilor şi era puternic în cuvintele şi în faptele lui.
23.	Iar când a împlinit patruzeci de ani, şi-a pus în gând să cerceteze pe fraţii săi, fiii lui Israel.
24.	Şi văzând pe unul dintre ei că suferă strâmbătate, l-a apărat şi, omorând pe egiptean, a răzbunat pe cel asuprit.
25.	Şi el credea că fraţii săi vor pricepe că Dumnezeu, prin mâna lui, le dăruieşte izbăvire, dar ei n-au înţeles.
26.	Şi a doua zi s-a arătat unora care se băteau şi i-a îndemnat la pace, zicând: Bărbaţilor, sunteţi fraţi. De ce vă faceţi rău unul altuia?
27.	Dar cel ce asuprea pe aproapele l-a îmbrâncit, zicând: Cine te-a pus pe tine domn şi judecător peste noi?
28.	Nu cumva vrei să mă omori, cum ai omorât ieri pe egiptean?
29.	La acest cuvânt, Moise a fugit şi a trăit ca străin în ţara Madian, unde a născut doi fii.
30.	Şi după ce s-au împlinit patruzeci de ani, îngerul Domnului i s-a arătat în pustiul Muntelui Sinai, în flacăra focului unui rug.
31.	Iar Moise, văzând, s-a minunat de vedenie, dar când s-a apropiat ca să ia seama mai bine, a fost glasul Domnului către el:
32.	“Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”. Şi Moise, tremurând, nu îndrăznea să privească;
33.	Iar Domnul i-a zis: “Dezleagă încălţămintea picioarelor tale, căci locul pe care stai este pământ sfânt.
34.	Privind, am văzut asuprirea poporului Meu în Egipt şi suspinul lor l-am auzit şi M-am pogorât ca să-i scot. Şi acum vino, să te trimit în Egipt”.
35.	Pe Moise acesta de care s-au lepădat, zicând: Cine te-a pus pe tine domn şi judecător?, pe acesta l-a trimis Dumnezeu domn şi răscumpărător, prin mâna îngerului care i se arătase lui în rug.
36.	Acesta i-a scos afară, făcând minuni şi semne în ţara Egiptului şi în Marea Roşie şi în pustie, timp de patruzeci de ani.
37.	Acesta este Moise cel ce a zis fiilor lui Israel: “Prooroc ca mine vă va ridica Dumnezeu din fraţii voştri; pe EL să-L ascultaţi”.
38.	Acesta este cel ce a fost la adunarea în pustie, cu îngerul care i-a vorbit pe Muntele Sinai şi cu părinţii noştri, primind cuvinte de viaţă ca să ni le dea nouă.
39.	De acesta n-au voit să asculte părinţii noştri, ci l-au lepădat şi inimile lor s-au întors către Egipt,
40.	Zicând lui Aaron: “Fă-ne dumnezei care să meargă înaintea noastră; căci acestui Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce i s-a întâmplat”.
41.	Şi au făcut, în zilele acelea, un viţel şi au adus idolului jertfă şi se veseleau de lucrurile mâinilor lor.
42.	Şi S-a întors Dumnezeu şi i-a dat pe ei să slujească oştirii cerului, precum este scris în cartea proorocilor: “Adus-aţi voi Mie, casă a lui Israel, timp de patruzeci de ani, în pustie, junghieri şi jertfe?
43.	Şi aţi purtat cortul lui Moloh şi steaua dumnezeului vostru Remfan, chipurile pe care le-aţi făcut, ca să vă închinaţi la ele! De aceea vă voi strămuta dincolo de Babilon”.
44.	Părinţii noştri aveau în pustie cortul mărturiei, precum orânduise Cel ce a vorbit cu Moise, ca să-l facă după chipul pe care îl văzuse;
45.	Şi pe acesta primindu-l, părinţii noştri l-au adus cu Iosua în ţara stăpânită de neamuri, pe care Dumnezeu le-a izgonit din faţa părinţilor noştri, până în zilele lui David,
46.	Care a aflat har înaintea lui Dumnezeu şi a cerut să găsească un locaş pentru Dumnezeul lui Iacov.
47.	Iar Solomon I-a zidit Lui casă,
48.	Dar Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini, precum zice proorocul:
49.	“Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie? – zice Domnul – sau care este locul odihnei Mele?
50.	Nu mâna Mea a făcut toate acestea?”
51.	Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum Şi părinţii voştri, aşa şi voi!
52.	Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum,
53.	Voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o!
54.	Iar ei, auzind acestea, fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui.
55.	Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu.
56.	Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!
57.	Iar ei, strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui.
58.	Şi scoţându-l afară din cetate, îl băteau cu pietre. Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul.
59.	Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu!
60.	Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea, a murit.

 

Concert din muzică de… pahare de sticlă