
De ce vorbim de taina Crucii în acest praznic al Nașterii Domnului? Pentru că Praznicul Nașterii cuprinde toată taina vieții, a Botezului, a Răstignirii și a Învierii Mântuitorului. Hristos se naște în lume din pântecele Maicii Domnului, cea Pururea Fecioară. Iar El se naște mai apoi din lume, prin moarte, prin Sf. Cruce. Tot omul are două nașteri: o naștere în lume și o naștere din lume. Iar cea de-a treia și ultima naștere este însăși Învierea.
În taina Sf. Cruci stă răspunsul la o mare problemă pe care o are omenirea dintotdeauna după cădere, anume lipsa sensului. Nu există poet, gânditor, filosof sau orice om de rând care să nu se fi confruntat cu această dramatică lipsă a sensului în viața lui și în viața celor din jur. Într-o lume care-l alungă accelerat pe Hristos din mijlocul ei și din inimile oamenilor, majoritatea covârșitoare a lepădărilor de Dumnezeu sau a sinuciderilor sunt adânc legate de problema sensului: unii oameni își pun capăt vieții pentru că moartea este singura opțiune „cu sens” (care dă un sens vieții lor lipsită altfel de sens), și respectiv alții își pun capăt vieții tocmai din neputința de a conferi sens (legătură armonioasă, țintă de dorit) elementelor vieții lor, moartea lor însăși fiind lipsită de sens. Aș spune, încercând din răsputeri să nu fiu macabru, că ultimii sunt mai consecvenți cu ei înșiși din punct de vedere strict logic-rațional. Dar este oare, omul, o ființă rațională? Această definiție a omului, ca ființă rațională, a aruncat, de milenii, nenumărate suflete în beznă, trimițându-le în iadul lipsei de sens, în cămașa de forță a rațiunii, în celula de izolare a gândirii. Ba mai mult, celor care au refuzat să creadă și să se supună întru totul acestei obsesii a raționalismului li s-a plasat eticheta de întunecați, de oameni aflați în întuneric. De veacuri omul a înțeles că lumina intelectului său este mai puternică decât lumina naturală a soarelui, și pe bună dreptate. Omul înțelege cu lumina minții sale multe despre lumina soarelui, dar soarele nu înțelege nimic despre mintea omului. Capcana în care a căzut omul a fost cea a mândriei. A rămas fascinat de sine însuși. Și ce mare tragedie, această înșelare. Pentru că astfel, omul așa-zis rațional și intelectual, s-a lipsit pe sine astfel de vederea luminii celei nezidite, care este mai puternică decât lumina naturală și decât lumina intelectului omului. Omul nu a vazut acest adevăr simplu: există o lumină mai înaltă decât lumina minții lui. Pe această definiție a omului ca ființă rațională, s-au construit cetăți, minuni arhitectonice și imperii, s-au format și desfășurat curente politice, economice și sociale, s-au întemeiat sisteme filosofice și științifice de explicare a lumii. Dar lumea care se întemeiază (doar) pe rațiune ajunge inevitabil la separația totul sau nimic care este însăși structura intimă a fundăturii ”lipsei sensului”. Nevroza este dorința minții de a avea simultan două lucruri care se exclud reciproc. Ruptă de inimă prin căderea în păcat, mintea nu le poate avea sub nici o formă. Ba dimpotrivă, cu cât se separă de inimă mai mult, cu atât excluderea reciprocă a acelor două lucruri egal dezirabile devine mai acută. Primind darul coborârii minții în inimă – spun Sfinții Părinți – în cele mai multe cazuri după ani îndelungi de asceză și rugăciune, creștinul își rezolvă cu ușurință toate contradicțiile, pentru că mintea lui se desfată în însăși Mintea lui Dumnezeu.
Iraționalul, absurdul dureros al lipsei sensului sunt drama omului care trăiește tiranizat de nimic altceva decât de rațiunea lui. El crede că alternativa la rațiune este nebunia, pierderea minților prin lepădarea rațiunii. Căci ce poți face cu ceva care eșuează în a da sens realităților pe care le trăiești? Iată, de aici, tentația morții ca sinucidere, bruscă sau treptată. Însă ce ticăloșie, această direcție, și câți nu i-au căzut pradă. Hristos nu leapădă rațiunea omului – doar El l-a înzestrat cu ea – și bună este foarte. Ci doar, prin Cruce, o integrează, așează la adevărata ei menire în deplinul ființei duhovnicești care este omul. Inițial, omul se zbate pentru că percepe – tot cu această rațiune exacerbată – o detronare, o distrugere, o anihilare a rațiunii. Însă omul duhovnicesc, cu răbdare multă, înțelege treptat că însăși divinizarea Rațiunii lui de către omul căzut este net inferioară modului în care Hristos o restaurează și o înalță. Cu alte cuvinte, cățărată la ultimul etaj al zgârie-norilor, cocoțată pe clopotnița celei mai înalte și mai ascuțite catedrale din lume, rațiunea omului nu înțelege că înălțimea aceea a ei atât de mare este de fapt atât de mică. Cu harul Sfântului Duh, cel mai needucat țăran îl învinge cu toate dialecticile sale pe cel mai deștept filosof plafonat la etajul cel mai de sus al minții. De bună seamă că și cel mai distins academician care a primit harul Sf. Duh îl va covârși de două ori pe prostul needucat care nu are nici credință în Dumnezeu, oricât de înțepenit ar fi acesta în prostia sa. Asta ca să nu se creadă că îndemnăm oamenii la incultură. Însă de prea multe ori bogăția intelectuală și cultura omului este o piedică de netrecut în calea curăției rugăciunii și credinței celei simple și binecuvântate.
Divinizarea rațiunii transformă ființa rațională într-o ființă sub-rațională. Adică fără Dumnezeu, rațiunea omului, oricât de impozantă ar fi, își pierde echilibrul. Omul fără Dumnezeu, ajungând inevitabil în această fundătură a lipsei sensului, lipsit de perspectiva crucii, cade în disperare. Privind crucea lui Hristos, omul înțelege fără prea multe cuvinte care este calea împăcarii contradicțiilor sale interioare și exterioare. Crucificarea intelectului aduce bucuria învierii, adică a deplinătății sensului în viața omului, tocmai prin coborârea și unirea minții cu inima.
Suntem cuprinși de neputință când pierdem perspectiva unificatoare a Crucii. Ce înseamnă lipsa sensului? Înseamnă că în mintea omului extremele sunt de neîmpăcat. Cerul cu pământul. Estul cu vestul. Femeia cu bărbatul. Părintele cu copilul. Interiorul cu exteriorul. Dumnezeu cu omul. Omul cu omul de lângă el. Omul cu sine însuși. Înseamnă că există în viața mea elemente pe care, oricât și oricum aș încerca, nu le pot găsi o legătură, o împăcare, o comuniune. Cu Hristos, lipsa unui sens rațional este pragul – deși plin de suferință – pe care omul trebuie să-l treacă pentru a deveni ceva mai adânc și mai înalt, anume ceea ce este și a fost dintru început chemat să fie: ființă duhovnicească. Dar fără Hristos, omul care ajunge în pragul lipsei sensului, percepe această treaptă drept sfârșitul deplin. Lipsa sensului este un sfârșit, sigur, anume sfârșitul puterilor raționale ale omului, dar acest sfârșit este doar un amărât de început. Când se apropie de lipsa sensului, povara lepădării de sine devine atât de mare încât omul – care știe în adâncul inimii lui că nu este cale întoarsă – preferă să se sinucidă adeseori, decât să se lepede de sine și să… își ia crucea (adică să vină pur și simplu așa cum este, cu toată greutatea vieții lui) și să-i urmeze lui Hristos. Este, deci, abia un început. Și totuși, în acest prag de sus și de jos multe suflete se pierd, neputincioase, fie prin sinucidere, fie prin abandon. Criza poate fi depășită simplu: înțelegând că nu putem trece pragul lipsei de sens singuri, și chiar nu putem. Este imposibil. Însă ceea ce este la om imposibil, este posibil și ușor la Domnul. Dacă e să înțelegem puțin și mai adânc acest moment dramatic al devenirii noastre, vom spune că intelectualul nostru cel de toate zilele (și nu am devenit noi cu toții niște intelectuali, niște oameni eminamente ai intelectului?) nu face acest pas de la omul rațional la omul duhovnicesc pentru că se teme să nu facă pasul de la omul rațional la omul imaginar. Adică el confundă credința cu imaginația. Argumentul său este: omul l-a inventat pe Dumnezeu, deci Dumnezeu este un produs al imaginației omului. Într-o conversație la care am asistat deunăzi, s-a ajuns tocmai la acest punct paradoxal: ce mai rămâne de făcut omului după ce l-a inventat pe Dumnezeu? Toți participanții la conversație au putut simți „tavanul de sticlă” al rațiunii de care s-au izbit. Tăcere. Dar cineva, totuși, care vădit nu o sfârșise cu viața și nici nu intenționa asta, a murmurat că… ar mai fi lucruri de făcut sau de inventat… A venit însă rapid și răspunsul-întrebare: Ce să mai inventăm? Un alt Dumnezeu?
Desigur, nu e nevoie să mai inventăm un Dumnezeu. Dumnezeu înșuși „se reinventează” pentru noi în fiecare an la Praznicul Nașterii. Depinde de noi dacă primim această naștere – singura adevărată – a lui Dumnezeu printre noi și în noi, sau preferăm, an de an, zi de zi, să ne naștem singuri dumnezeii noștri, după chipul și asemănarea noastră, idoli fără putere și lipsiți de viață care ne secătuiesc chiar ei de viața noastră și ne apropie tot mai mult de moartea cea veșnică. Atenție, omule prea-rațional, deci sub-rațional nu te lăsa păcălit de logica ta: Moartea nu durează o secundă, și apoi gata, s-a sfârșit. Moartea este veșnică, moartea durează o veșnicie. Hristos a biruit moartea. tot El este singurul care poate să poarte, pe Cruce, lipsa de sens a acestei lumi. De aceea, nu este nevoie să disperăm, oricât de lipsit de sens este iadul vieții noatre de aici.







