Pr. Sofian Boghiu – Despre Maica Domnului

 

Părintele Galeriu: Problema capitală

 

11 Iulie: Cuviosul Părinte Sofronie Saharov, șaisprezece ani de la trecerea la Domnul

 

Narcisismul: Al doilea pas ne salvează

 

Cu părintele Porfirie despre metanii

Cea mai potrivita metoda de intarire a muschilor abdominali o constituie metaniile. Nu rade, asa este! Cand cineva face metanii folosul este dublu, si pentru sufletul si pentru trupul celui care le face. Sufletul se foloseste pentru ca, prin metanii, cere iertare si mila Domnului, iar trupul, pentru ca, astfel, isi intareste muschii abdominali si se fortifica. Iti recomand sa faci cat mai multe metanii. Incepe cu un numar redus, apoi adauga altele in fiecare zi, pana ajungi in punctul in care sa simti ca poti rezista. Insusi organismul ne instiinteaza limitele rezistentei lui si, atunci, stabilim numarul de metanii in functie de rezistenta.

Apoi, desi nu e obligatoriu, putem mentine constant numarul de metanii in fiecare zi. Aceasta depinde de numerosi factori, ca dispozitia sufleteasca, oboseala, starea de sanatate etc. Important este inceputul, pe de o parte, iar pe de alta parte, e importanta si pocainta care trebuie sa insoteasca metaniile, pocainta pentru multele noastre pacate, pentru care trebuie sa ne cerem iertare de la Domnul cu toata puterea sufletului si a trupului. Daca putem, sa zicem in timp ce facem metaniile: Doamne, Iisuse, miluieste-ma!Asa este cel mai bine. Si Domnul nu numai ca ne va auzi, dar ne va si ierta, intrucat cerem iertarea nu doar cu buzele, ci si cu trupul si din tot sufletul, indiferent daca acesta e aproape de Hristos ori prins in mrejele pacatului. Caci Hristos nu S-a rastignit pentru credinciosi si oameni fara pata, ci pentru ne-credinciosi si pacatosi ca noi.

Prin metanii, si trupul participa la rugaciune, rezultand astfel unitatea sufletului cu trupul, element care este esential in existenta, forma si tamaduirea bolilor.

Nu exista gimnastica mai buna decat metaniile. Dupa ce ne-am facut cruce ingenunchiem, atingem pamantul cu fruntea, apoi ne ridicam, facand aceasta iar si iar, in timp ce sufletul suspina in fata lui Dumnezeu, rostind rugaciunea vamesului: Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului! Sau orice alta rugaciune pe care ne va lumina Duhul Sfant sa o rostim. Dupa metanii urmeaza bucurie mare, usurare, pace in suflet, iar trupului nu-i va mai ramane nici un singur madular nefolosit si nepus la lucru. Parintele, pentru a accentua importanta metaniilor, spunea ca dupa cum ne-o arata Evanghelistul, Hristos Insusi a facut si El metanii cand Se afla in gradina Ghetsimani, cazand cu fata la pamant si apoi ridicandu-Se. Metaniile fac bine si sufletului si trupului. De aceea ascetii nu patesc cu una cu doua infarcturi ori alte boli de inima etc., intrucat, prin metanii, arterele si vasele de sange se pastreaza excelent, iar sufletul se linisteste, spulberand supararile. Metaniile nu sunt de la om, ci descoperire dumnezeiasca, si nefericit este omul care nu a aflat taina lor. Cei ce fac metanii noaptea, inainte de a adormi, alunga din minte grijile de zi cu zi, se linistesc si dorm mult mai bine.

Sa faceti la rugaciune cate metanii puteti, chiar daca obositi. Cand rugaciunea e insotita si de jertfa, devine mai eficienta si mai placuta lui Dumnezeu, sfatuia parintele.

Fragment extras din Parintele Porfirie – Antologie de sfaturi si indrumari, Editura Bunavestire, Bacau.

Preluat de aici.

 

Charles Blondin și frânghia subțire a credinței

Decupaj din lucrarea ÎPS Andrei Andreicuț: ”Dinamica despătimirii, p.7”

Nota mea: In context, analogia dă bine, însă, desigur, dacă e să împingem până la capăt consecințele ei, este forțată, căci Mântuitorul nu este un saltimbanc care merge pe o frânghie, ci Unul care pe Cruce a murit, iadul întreg l-a biruit, cu moartea Sa pe moarte călcând, înviind și scoțând din iad puzderie de suflete și pe întreg Adamul izbăvindu-l de sub robia păcatului și a vrăjmașului.

Iar realitatea istorică din povestirea noastră a fost că nu un curajos oarecare s-a desprins din mulțime, ci acela care a fost dus în spate a fost chiar managerul lui Blondin, un oarecare Harry Colcord, care-i cunoștea prea bine veleitățile, și deci aveau unul în altul încredere deplină, până la cea mai mică respirație. Nici chiar Blondin, probabil, nu ar fi riscat să-l ducă în spate pe un anonim din mulțime care s-ar fi putut speria pe la jumătatea drumului, ca Sf. Ap. Petru pe lac. Iar Blondin nu doar că nu l-ar fi ridicat pe acela din prăbușirea de la acea înălțime, ci s-ar fi dus și el, dimpreună, de-a berbeleacul în tumultul Niagarei.

 

Arvo Pärt – ”Pentru Alina” și ”Cântecul lui Siluan”

Ajuns la maximă disperare, într-o stare din care nu mai putea compune nimic, nu mai putea scrie nici măcar o singură notă, compozitorul estonian minimalist Arvo Pärt descoperă metoda tintinabulilor (clinchete de clopoței) care pornește de la … o nevoie de a ne concentra pe fiecare sunet, astfel încât fiecare fir de iarbă să fie la fel de important precum o floare.

… o singură notă muzicală, cântată frumos, este de-ajuns.

… pot compara muzica mea cu lumina albă. Numai o prismă poate separa culorile, făcându-le vizibile. Sufletul fiecărui ascultător poate fi o astfel de prismă.

… tintinabulii

”Pentru Alina”

”Cântecul lui Siluan” – dedicat Arhimandritului Sofronie Saharov și fraților monahi de la Essex

 

Bătrânul și porumbeii, cu încetinitorul. 3000 de cadre pe secundă

Opțiunea imposibilă a timpului nostru: Trăitul cu încetinitorul.

O filmare excepțională:

Dacă ”Dumnezeu a scurtat zilele vremurilor celor din urmă…”

… cam așa rezultă că trăiau timpul oamenii în vechime. Privind imaginile, pare atât de odihnitor, de liniștitor, de calmant. Dar se spune că, în răul dezlănțuit din jurul nostru, dacă am trăi și noi, în zilele noastre, la viteza asta, nu s-ar mai putea mântui nimeni.

Marcu, cap. 13

19.	Căci în zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost până acum, de la începutul făpturii, pe care a zidit-o Dumnezeu, şi nici nu va mai fi.
20.	Şi de nu ar fi scurtat Domnul zilele acelea, n-ar scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi, pe care i-a ales, a scurtat acele zile.

Depărtându-ne de lumea aceasta intrăm în trăiri tainice, trăiri ale inimii, care sunt ale lumii celeilalte. Acestea nu sunt momente psihologice; le trăim în inimă, le trăim ca înduioşare, ca smerenie, ca tot felul de sentimente pe care le putem confunda cu psihologia, dar ele sunt de fapt trăiri duhovniceşti, care ne introduc în viaţa Sfintei Treimi. În zilele noastre tulburate este foarte greu să te lepezi de lumea în care trăieşti, pentru că toată cultura tăcerii, a isihiei, în care încercăm să auzim cuvântul lui Dumnezeu în taina sufletelor noastre, este cuvânt fără cuvinte, fără glas; Duhul glăsuieşte fără glas în inima omului. Nu mai putem auzi însă din caza zăpăcelii vieţii noastre, căci totul trebuie să se facă în grabă, toate trebuie să se termine înainte ca să înceapă ş.a.m.d. Şi totuşi Părintele Sofronie spune că nu există condiţii şi nu pot exista condiţii în care cuvântul lui Dumnezeu să nu fie valabil şi , aş zice, în stare să mântuiască. Nu există şi nu pot exista condiţii care să împiedice mântuirea, trăirea cuvântului lui Dumnezeu. Şi aici aş vrea să spun două lucruri. Dacă putem să rânduim în aşa fel viaţa noastră încât să dăm mai mult timp pentru rugăciune, mai mult efort, sigur că da. Dar nu ştiu cum să o spun, fiindcă fiecare aveţi viaţa diferită pe care nu o cunosc. Nu o cunosc fiindcă noi, în Apus, trăim mai rău decât aici. Apusul va năvăli şi aici şi tare mă tem că o să vedeţi şi aici cum este acolo. Apusul nu mai simte nimic. Timpul trece şi tinerii se întreabă: << Unde merge timpul ăsta? De ce merge aşa de repede?>> Şi mă gândesc că acestea sunt zilele despre care Hristos spunea că vor fi scurtate. În greceşte, acest cuvânt, scurtate s-ar traduce de fapt cu piticit. Zilele s-au făcut pitic, dar dacă se poate dărui mai mult efort, ne putem lepăda de câteva elemente ale vieţii noastre, amintindu-ne de cuvântul înmormântării care spune că toate sunt deşertăciune, care nu rămân după moarte. Or, dacă ne întrebăm: << Ce rămâne după moarte?>>, răspundem: << Eu şi ceea ce sunt>>. Dacă şi eu am devenit dragoste, tot restul sunt pregătiri care rămân în lumea aceasta. Dar în măsura în care nu putem să dăm destul timp rugăciunii, destul efort, există alte posibilităţi. Iată una din ele: Crucea este blestemul cel mare, este pedeapsa cea mai grozavă, cea mai înjositoare, destinată celor mai răi nelegiuţi. Or, Dumnezeu, în mila Lui, a luat asupra Lui acest blestem şi din ea a făcut cinstea ce mai mare, căci crucea este semnul Fiului Omului; este semn de binecuvântare; armă de nebiruit împotriva diavolului. De ce de nebiruit? Pentru că-i arma diavolului. Diavolul zice: << Dacă nu faci cum zic eu, te voi chinui şi te voi omorî>>. Chinul şi moartea sunt crucea, pe care Dumnezeu le-a preschimbat în arma noastră de mântuire. De aceea ea este armă de nebiruit, pentru că aceasta era arma cea dintâi a celui rău. Dar Dumnezeu a sfinţito şi i-a dat putere asupra celui rău. Ştiţi cu toţii, sunt sigur, câtă putere are semnul crucii când îl faceţi asupra gândurilor rele şi asupra ispitelor. Câteodată, nu mai este nevoie să rosteşti altceva. Aşa este şi viaţa noastră. Crucea, suferinţa şi durerea pot fi mântuirea”

(Celălalt Noica– mărturii ale monahului Rafail, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediţie îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi şi Pr. Ninel Ţugui, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, pp. 79-81)

 

Părintele Rafail Noica: Cuvânt de folos duhovnicesc. ”În Hristos avem antropologia”

… extras dintr-un cuvânt susţinut de părinte în limba franceză în cadrul unei întâlniri petrecute în urmă cu mai mulţi ani, întâlnire la care au participat reprezentanţi ai bisericii ortodoxe din Franţa şi România.

Pr. Rafail: … Temele plutesc în gândul meu, dar nu e uşor să le adun şi să le sintetizez. Pentru că trăim într-o lume şi avem minţi asemănătoare cu tablourile lui Picasso. Consider că arta acestei epoci este dacă nu o profeţie, cel puţin un fel de intuiţie a omului: atomizarea. În fond, în conştiinţa mea, aşa cum am trăit şi am ales să trăiesc, dacă vreţi, nu am făcut niciodată o diferenţă foarte mare între confesor şi părinte duhovnicesc… Şi nu am disociat niciodată, pentru că aţi spus pe bună dreptate că trebuie văzut lucrul acesta în cadrul euharistic, nu am crezut niciodată că ceva este posibil în afara cadrului euharistic. Cu alte cuvinte, vedeţi, nu ştiu de unde să încep acest subiect…

Sunt multe mişcări în lumea noastră modernă, ca de pildă medicina holistică, homeopatia şi alte ramuri ale medicinei… Aş spune că toată medicina ar trebui să fie holistică. Ideea de holistic, de la holos din greceşte, este să nu vedem ca toată medicina care se vrea clasică: mă doare degetul, să chemăm specialistul degetului, al degetului de la picior, ci trebuie să vedem în contextul întregului corp despre ce este vorba, ce este cu durerea asta în degetul cel mic de la mâna stângă, să spunem. Dar omul, cu această tendinţă spre o ştiinţă analitică, dar nu numai în ştiinţă, ci cam în toate, a ajuns în modernintate la un fel atât de analitic şi atomizat de a concepe lucrurile, încât tot timpul se fac disocieri. Se disociază partea bolnavă de trup, se disociază diferitele funcţii în Biserică de alte aspecte ale Bisericii, duhovnicia poate fi văzută complet separată de euharistie; se disociază peste tot, se atomizează peste tot, este o lume care se fracţionează, în care nimic întreg nu mai rezistă. Familia nu mai există, statele se dezintegrează, peste tot în lume se văd oameni care vin de aiurea, toate ţările lumii sunt pline de oameni din alte părţi. În domeniul ştiinţei se ajunge la fisiunea atomului, cu rezultatele pe care le cunoaştem. Şi este o tendinţă pe care o vedem şi în arta timpului, pentru care am luat ca exemplu pe Picasso, dar se poate lua şi teatrul lui Ionesco, muzica, toate aceste tendinţe moderne de a disocia, de a disloca şi de a separa, de a fragmenta până la ultimul element şi de a-l fragmenta şi pe acela. Acest lucru este o direcţie pe care aş fi vrut să o arăt, pentru că este nevoie să revenim la viziunea unui tot.

Acum mai există un lucru pe care îl văd de când sunt în România şi pe care aş vrea să îl menţionez. Mai ales în Apus s-a format, s-a cristalizat un fel de a gândi şi de a vedea. Să spunem că provine din secolul al XVIII-lea occidental, de la raţionalism, dar nu numai de acolo, pentru că şi scolasticismul medieval era deja raţionalismul secolulului al XVIII-lea. În materie de teologie deja se fracţiona, se fragmenta, se analiza, se diseca… Dar Apusul aşa cum l-am cunoscut, mi se pare că a ajuns la un punct al unei anumite conştientizări, acum se întoarce; Apusul începe să descopere holistica între altele. Este o tendinţă, o ridicare la o înţelegere personalizantă, personalistă, omul s-a săturat de individualismul care s-a cultivat într-un fel conştient sau inconştient, de obiectivism… Iată, descopăr în franceză o expresie interesantă: chosifier - a reifica, ne-am săturat să reificăm lucrurile… Deci, este ceea ce resimt ca pe o mişcare de ridicare foarte sănătoasă şi care tinde de altfel în Biserică spre adevărata sfinţenie. Iar lucrul acesta l-am resimţit în timpul celor patruzeci de ani de viaţă în Apus, tendinţa care a existat în Apus şi prin care se caracterizează ca occidentale anumite lucruri a ajuns la capăt şi acum este o întoarcere, o redescoperire a valorilor mai adevărate.

În Răsărit, în general – desigur că tot ceea ce spun poate fi criticat, atunci când generalizăm, exagerăm puţin – dar [iată, n.t.] tendinţele generale aşa cum le-am trăit… În Răsărit, cu Biserica ortodoxă, tendinţa era personalizantă, holistică, sacramentală, nu ştiu ce alte epitete să găsesc? Numai că după cum spune o expresie românească, ni s-a urât cu binele… aşa s-a petrecut şi cu Adam în Rai, nu era conştient de ce avea, nu era destul de conştient pentru a-l aprecia, pentru a se teme să nu-l piardă…. Văd că această teamă este o mişcare care, atunci când este bine folosită, este o putere care apără omul împotriva a ceva. Nu ne-am teme să nu cădem în prăpastie dacă nu ar exista un pericol real. Or, fără să ne fie teamă de prăpastie, am putea face tot felul de greşeli şi am descoperi mai târziu că nu era ce trebuia… Şi cam aşa s-a petrecut şi cu Adam. Păstrând proporţiile, la fel s-a petrecut şi cu Răsăritul, omul s-a obişnuit cu bogăţiile pe care Biserica le-a purtat în ea şi le-a păstrat cu străşnicie timp de veacuri, cu o dorinţă de a păstra întreg (integru şi integral) însuşi numele de ortodoxie. Ceea ce căutau Părinţii Bisericii, era să păstreze dreapta slăvire a lui Dumnezeu…

Pentru că omul este fiinţa din toată creaţia, cea mai aproape de Dumnezeu, este ispitit ca şi Adam să devină Dumnezeu… La îndemnul ispititorului, Adam a luat calea greşită dar prin ceea ce se cheamă pocăinţă şi prin lucrarea lui Dumnezeu, a Dumnezeului întrupat, omul poate reveni la chemarea lui dintâi. Deci pe pământ omul din toată creaţia este creatura cea mai apropiată de Dumnezeu, şi destinul nostru pe pământ nu este în fond altul, în mod esenţial, decât o gestaţie, o devenire, o devenire întru fiinţă. Este o expresie a unei filosofii care se aplică, mi se pare, în sensul cel mai real numai în Biserică: devenirea întru fiinţă. Fiinţa este Dumnezeu şi noi suntem devenirea. Gestaţia noastră, cea din pântecele maicii, a fost o pregătire pentru a putea trăi în lumea care avea să vină, care era pentru noi lumea aceasta. Deci, pentru noi, la vremea aceea, era lumea care avea să vină, şi am murit pântecelui maicii pentru a trece dincolo şi a veni în lumea aceasta. Iar acum această lume este şi ea o pregătire pentru lumea care va să vină, care este de-acum chemarea noastră cea din urmă. Iar gestaţia de aici constă nu într-o formare mecanică, minut cu minut, secundă cu secundă, noi celule, schimbări, adăugări, ci minut cu minut, secundă cu secundă, un dialog cu Făcătorul nostru. Aşa înţeleg ceea ce se cheamă pocăinţa noastră, ceea ce se cheamă mântuire, ceea ce se cheamă viaţă în Biserică, este o gestaţie conştientă în care omul se făureşte pe sine, nu prin propria sa putere, pe care nu o are, ci prin propria sa alegere liberă. Iar această alegere liberă, prin rugăciune, primeşte puterea, harul, de unde necesitatea diferitelor taine pe care ni le-a lăsat Dumnezeu, şi între altele nu exclud rugăciunea ca o taină, în cele din urmăfiecare gând ar trebui să fie o rugăciune, un dialog cu Făcătorul.

Deci, viaţa omului pe pământ este destinată să ajungă această devenire întru Fiinţă, şi care Fiinţă? Trebuie să înţelegem bine, să înţelegem drept pe Cel ce este, pentru a şti în ce trebuie noi să devenim. Şi ceea ce este, El ni l-a dat nouă, ni l-a arătat în forma vieţii noastre de aici, în Întrupare. Hristos, este Dumnezeu care ne-a arătat, aş spune, într-un fel profesional ce este omul. Antropologia noastră nu poate cu adevărat să descopere, şi nici o altă “logie” nu poate descoperi ce este omul. Adevărata antropologie este ceea ce Dumnezeu însuşi, ca Cel care a făurit omul, care a trăit ca om, ceea ce a făcut El însuşi, cu propriile Sale mâini, ceea ce gândea, şi a venit să le trăiască El însuşi. Iar în Hristos avem antropologia. Vedem în El omul cu toate calităţile sale, pe pământ El a trăit ca om, în aşa fel încât îl vedem din când în când retrăgându-se ca să Se roage, chiar dacă era Dumnezeu întrupat, dar nu a trăit ca Dumnezeu, ci ca om, şi El se ruga, şi El avea slăbiciuni şi a cunoscut culmea slăbiciunii, S-a văzut şi el pe Sine depăşit de împrejurări. Acum mă gândesc la Ghetsimani, unde după o rugăciune atât de intensă, în care sudoarea Sa era ca picăturile de sânge, a ajuns să nu mai poată, ca om, şi se roagă Dumnezeului Său, şi spune: “Părinte, pentru Tine toate sunt cu putinţă, îndepărtează de la mine paharul acesta. Dar totuşi, facă-se voia Ta, şi nu a Mea. Şi arată ceea ce face omul, adevăratul om, când este depăşit, când nu mai poate… Şi încă rezistă, de ce? Din iubire pentru Dumnezeul lui. Iubirea de Dumnezeu era mai puternică decât faptul că mai avea puteri sau nu mai avea. Mi se pare extrem de emoţionant când mă gândesc că atunci Tatăl îi trimite un înger pentru a-l susţine. Dar acest înger, El l-a creat! Acest înger este creaţia acestui Iisus! Iar acest înger vine să-l ajute pe Făcător, pe Atotputernic, în neputinţa Sa, când este depăşit. Pentru a ajunge la asta, aş spune, trebuie să fii un Dumnezeu profesionist, un Dumnezeu Atotputernic care este în stare şi să nu mai poată, să fie depăşit din iubire pentru făptura sa…

***********

…Prin Hristos, îl vedem pe adevăratul Dumnezeu. Care adevărat Dumnezeu? Mulţi spun că e ca şi cum ar fi doi Dumnezei în Biblie, unul al Vechiului Testament, care pedepseşte, care este supărăcios şi aşa mai departe, şi altul Hristos, care spune “iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, şi care nu seamănă cu cel din Vechiul Testament. Nu Dumnezeu este Cel care se schimbă; dacă ne uităm bine, în Vechiul Testament Dumnezeu nu poate vorbi decât prin oameni. Şi fiecare om îl înţelege într-o măsură mai mică sau mai mare, măsura în care poate trăi el însuşi. Este o relaţie absolut directă între trăire şi concepţie, de unde nevoia de a avea o viaţă ascetică pentru a avea o teologie corectă.

Nu se pune problema numai de a studia şi de a studia cărţi corecte, ci şi de a trăi într-un anume fel. De aici un lucru care a scandalizat pe mulţi. Uneori un părinte duhovnicesc spune ucenicului: “nu te gândi la lucruri foarte înalte, ci fă asta şi cealaltă, lucruri practice; citeşte rugăciunile astea dimineaţa, pe celelalte seara, şi fă aşa şi aşa”. Iar în modernitatea educată pe care am cunoscut-o, în care toţi sunt educaţi şi toţi ţintesc la cunoştinţe enciclopedice, am avea impresia că acesta este obscurantism.

Şi uneori chiar aşa este. Au existat părinţi care erau depăşiţi de împrejurări, nu ştiau ce să spună, şi atunci au luat calea uşoară, au dat reţete în loc să poată cu adevărat lumina pe ucenici. Dar în afară de abuzuri, este adevărat că adevărata cunoştinţă începe printr-o acţiune, printr-o trăire.

Şi veţi vedea sau mai degrabă aţi văzut când aţi citit pe prooroci, că adesea Dumnezeu spune unui prooroc: fă aşa şi aşa, iar proorocul, ascultător, face. Iar apoi Dumnezeu spune un cuvânt: “spune poporului meu Israel…” Şi într-adevăr se vede o paralelă între cuvânt şi ceea ce a trăit proorocul. M-am întrebat mereu de ce proorocul trebuie să treacă prin tot zbuciumul ăsta, să spunem, şi pentru ce Dumnezeu nu poate să-i spună direct proorocului “spune poporului Meu Israel asta şi asta “. Şi am înţeles că proorocul trebuie să vorbească de la el. Nu trebuie să reificăm revelaţia lui Dumnezeu, ci prin propria trăire şi prin propria mea trăire Îl înţeleg pe Dumnezeu, Îl voi înţelege drept sau greşit.

Vedem de pildă pe marele Moise, primul prin care Dumnezeu a vorbit omenirii; el însuşi era slab, Dumnezeu i-a spus: te voi arăta poporului Israel în slavă şi voi pune frica lui Dumnezeu în ei ca să asculte de cuvântul tău. Dar Moise continuă legea cu nişte pedepse extrem de severe. Mai târziu Hristos a fost omorât pentru că nu a păstrat sâmbăta, ziua odihnei, era canonul ecleziastic pe care nu l-a respectat, şi atunci canoniştii bisericii din vremea Lui l-au trimis la moarte, dar Hristos a spus că sâmbăta este pentru om şi nu omul pentru sâmbătă. Şi a început să arate o altă viziune. De ce?

Se poate reduce aceasta la motivul că acum Dumnezeu însuşi vorbeşte personal cu omenirea. Atunci vorbea printr-un om. Omul putea să înţeleagă pe Dumnezeu mai mult sau mai puţin, mai mult Moise, mai puţin alţii şi deloc cei care s-au răsculat împotriva lui Moise, dar şi Moise este un om şi nu înţelege pe Dumnezeu pe deplin, şi el însuşi este conştient de asta, şi are această intuiţie: Dumnezeu vă va trimite un alt prooroc ca mine, dar care vă va spune tot adevărul; pe El să-l ascultaţi. Şi asta este măreţia lui Moise, că a înţeles propriile sale lipsuri, fără să le poată acoperi, bineînţeles.

Dar celălalt aspect este că Moise ca om era slab, şi avea nevoie de a fi el însuşi apărat, şi să i se respecte cuvântul. Şi lucrul acesta s-a făcut prin mijloacele cele mai aspre, prin pedepse care mergeau până la moarte, pentru că nu Moise era atotputernic, el trebuia să afişeze o anumită putere, o anumită autoritate. Hristos nu a afişat nimic din toate acestea. Şi- a permis pur şi simplu să vorbească oamenilor, să fie blând, a propovăduit cuvântul integru şi integral al lui Dumnezeu, fiind El însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, şi deci Dumnezeu, şi fiind Dumnezeu a putut să-şi îngăduie o slăbiciune pe care nici un alt întemeietor de religii în istorie, inclusiv Moise, nu a putut să şi-o îngăduie. A putut să-şi îngăduie să fie neputincios, incapabil, depăşit, să fie în sfârşit prins, arestat, judecat pe nedrept, nu a răspuns nimic la toate aceste nedreptăţi, a lăsat să se facă toate acestea. Şi dacă a răspuns la judecata lui Pilat şi a sinedriului vreun cuvânt, a fost singurul pe care n-ar fi trebuit să-l spună dacă voia să nu fie răstignit. Când au întrebat dintr-o dată : « Să lăsăm martorii şi toate astea, că nu merge: eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu? », răspunsul lui Hristos a fost : -Tu ai spus, şi veţi vedea pe Fiul lui Dumnezeu… De ce a putut să-şi îngăduie acest cuvânt? Dar ce poate moartea împotriva Celui cu adevărat atotputernic chiar dacă pare neputincios, în Ghetsimani?

El însuşi s-a declarat neputincios, a spus în capitolul 5 din Evanghelia Sfântului Ioan: Eu singur de la Mine, nu pot nimic. Dar aşa cum văd, judec, şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Tatălui. Trec peste comentariul celorlalte cuvinte… Cel Atotputernic spune: de la Mine nu pot nimic şi acelaşi Atotputernic vorbeşte şi ca judecător. De ce nu poate nimic? Pentru că se pleacă neputinţei omeneşti, şi respectă în om calitatea care arată în om în cel mai înalt grad adevărata asemănare a acestei fiinţe cu Făcătorul lui: libertatea. În faţa libertăţii omului, Dumnezeu însuşi se retrage, aceasta este puterea libertăţii omului.

Iată de ce este foarte important să înţelegem aceasta şi să ştim cum să ne folosim libertatea, pentru că la Judecată, Dumnezeu însuşi se retrage în faţa acestei libertăţi. Adică dacă tu, omule, ai ales cuvântul meu dumnezeiesc, vei fi cu Mine, iar dacă ai ales dimpotrivă… Este un mare gânditor al timpului nostru care a spus: la Judecată vor fi două tipuri de oameni: cei care îi vor spune lui Dumnezeu “facă-se voia Ta”, şi cei cărora Dumnezeu le va spune: “facă-se voia ta”… Şi cred că este un cuvânt extraordinar de adevărat… Îl regăsesc în fiecare zi din ce în ce mai adevărat, şi cred că aici trebuie să fim atenţi…

Preluat integral de aici.

 

Un cuvios contemporan al Rusiei: Părintele Nicolae Gurianov, starețul de la Zalit

Părintele Nikolai Gurianov  este cunoscut şi apreciat în Rusia de către credincioşi ca fiind unul dintre stareţii ultimului secol al Bisericii Ortodoxe.  S-a născut în 1909 undeva lângă Sankt Petersburg, a fost prigonit de comunişti făcând şapte ani de lagăr, a slujit ca preot în statele baltice iar din 1958 s-a retras pe insula Zalit unde a petrecut retras 42 de ani într-o modestă căsuţă de lemn, fiind cercetat aici de mulţi pelerini din întreaga lume. De la mijlocul anului 1999 stareţul nu a mai primit pelerini, scrisorile acestora de căutare a unei deschideri ajungând până la preşedenţie.

În ultimul an de viaţă, în ciuda bolilor sale a primit pe toţi cei care îl cercetau  pentru a-i instrui şi întări în credinţă. Pe 24 august 2002, la 92 de ani, părintele a murit fiind îngropat pe insula unde a trăit retras.
Din viaţa părintelui am reţinut câteva momente..
În 2002 întrebat de un grup de preoţi şi mireni dacă va mai avea Rusia un Ţar, părintele a răspuns : “Un Ţar vine!”.

În septembrie 1997, un grup de zece pelerini l-au vizitat pe părintele Nikolai la coliba sa de lemn. El a ieşit să binecuvinteze oamenii şi o femeie a întrebat: “Părinte Nikolai, cine va fi după Elţin?”. El a răspuns : ” După el va fi un militar…Puterea lui va fi scurtă. Vârsta sa va fi mică precum el însuşi…După acesta va fi un ţar ortodox”. Femeia a întrebat: ” Noi îl vom vedea pe acesta?” Bătrânul a binecuvântat-o şi i-a spus: ” Tu, da”.

El a devenit cunoscut mai ales dupa ce un marinar supravieţuitor unui naufragiu a venit în pelerinaj şi a recunoscut în dânsul pe bătrânul care i-a apărut şi l-a ajutat în timpul accidentului. Marinarul venise pe insula pentru a vedea un om înţelept, numai după aceea l-a recunoscut.

Mulţi dintre cei care l-au cunoscut spun că întâlnirea cu dânsul a însemnat pentru ei începutul unei noi vieţi în Hristos.

Darul clarviziunii şi al cunoaşterii gândurilor şi sufletului unei persoanei, al cunoaşterii viitorului şi a lucrurilor de departe este atestat de mai multe persoane.

În conformitate cu un biograf, următoarele rânduri sunt consemante: “Uneori, el însuşi apărea oamenilor pentru a le încredinţa cuvinte de consolare, instruire şi critici. Se părea că pentru el, nici în timp şi nici în spaţiu nu au existat limitări; aceasta a fost ca şi cum trăia într- un alt spaţiu şi într-un alt corp. Am fost un martor ocular pentru o astfel de întâmplare. Un asistent dirijor de la Chicago Symphony Orchestra a venit pentru un concert în Sankt-Petersburg. El a petrecut ceva timp cu Bătrânul pe insulă şi i-a mărturisit supărarea sa : în ajunul sosirii, sotia sa avusese un accident auto care îi provocase un avort spontan. Aceasta la tulburat pe soţ care începuse să se gândească dacă nu cumva căsătoria lor nu era binecuvântată. Părintele l-a  încredinţat pe muzician că temerile sale sunt nejustificate. A doua zi, de omul liniştit a sunat soţia sa în America pentru a împărtăşi cu ea fericirea lui. “Ştiu totul,” a răspuns soţia sa de la celălalt capăt al liniei. “Cum de ai aflat?” a întrebat mirat dirijorul. “În timp ce am adormit, a venit la mine într-un vis părintele cu cuvinte de dragoste şi de consolare”. Un mare număr de astfel de incidente au avut loc în viaţa bătrânului.

După trecerea sa la Domnul au fost raportate o icoană şi o fotografie a sa din care au izvorât picături de mir.

Text preluat de aici.

***************

Pentru cei interesați, de aici poate fi descarcată o broșură cu viața părintelui.

************

Ascultă și Acatistul către preadulceleIisus, în lectura minunată a aceluiași cuvios părinte :

Audio: Nikolai Gurianov – Acatist către preadulcele Iisus (Acatistul Mântuitorului nostru Iisus Hristos)

Condacul I

Apărătorule cel mai mare şi Doamne, biruitorul iadului, ca cei ce ne-am izbăvit de moartea cea veşnică, cele de laudă aducem Ţie noi, robii Tăi şi zidirea Ta. Ci, ca Cel ce ai îndurări nenumărate, de toate nevoile ne izbăveşte pe noi, care-Ţi cântăm: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne!

Icosul I

Făcătorule al îngerilor şi Doamne al puterilor, deschide-mi mie, nepriceputului, mintea şi limba, spre lauda preacuratului Tău nume, precum ai deschis auzul şi limba celui surd şi gângav de demult, ca să grăiesc şi eu acestea:

Iisuse preaminunate, mirarea îngerilor;
Iisuse preaputernice, izbăvirea strămoşilor;
Iisuse preadulce, slava patriarhilor;
Iisuse preaslăvite, tăria ocârmuitorilor;
Iisuse preaiubite, plinirea proorocilor;
Iisuse preaminunate, întărirea mucenicilor;
Iisuse prealine, bucuria călugărilor;
Iisuse preamilostive, dulceaţa preoţilor;
Iisuse preaîndurate, înfrânarea pustnicilor;
Iisuse preadulce, bucuria preacuvioşilor;
Iisuse preacurate, mintea cea întreagă a celor curaţi cu fecioria;
Iisuse, Cel mai înainte de veci, mântuirea păcătoşilor;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 2-lea

Văzând, Doamne, pe văduva care plângea foarte şi, precum atunci, milostivindu-Te, ai înviat pe fiul ei, pe care îl ducea să-l îngroape, aşa înviază şi sufletul meu cel omorât cu păcate, Iubitorule de oameni, şi Te milostiveşte spre mine, care-Ţi cânt Ţie: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Înţelegerea cea neînţeleasă căutând Filip să o înţeleagă, grăia: Doamne, arată nouă pe Tatăl. Iar Tu ai zis către dânsul: Atâta vreme fiind cu Mine, au n-ai cunoscut că Tatăl este întru Mine şi Eu întru Tatăl? De aceea, Ţie, Celui ce eşti necuprins, cu frică Îţi grăim:

Iisuse, Dumnezeule cel mai înainte de veci;
Iisuse, Împăratule cel puternic;
Iisuse, Stăpâne cel îndelung-răbdător;
Iisuse, Mântuitorule cel preamilostiv;
Iisuse, păzitorul meu cel preabun;
Iisuse, curăţeşte păcatele mele;
Iisuse, ridică fărădelegile mele;
Iisuse, iartă nedreptăţile mele;
Iisuse, nădejdea mea, nu mă lăsa pe mine;
Iisuse, ajutorul meu, nu mă lepăda pe mine;
Iisuse, Ziditorul meu, nu mă uita pe mine;
Iisuse, Păstorul meu, nu mă pierde pe mine;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 3-lea

Iisuse, Care ai îmbrăcat cu putere de sus pe apostolii Tăi, care şedeau în Ierusalim, îmbracă-mă şi pe mine, cel golit de toate faptele cele bune, cu căldura Duhului Tău celui Sfânt, şi-mi dă mie să cânt Ţie cu dragoste: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Iisuse, Cel ce ai mulţime de îndurări, Care ai chemat pe vameşi şi pe păcătoşi şi pe cei necredincioşi, nu mă trece cu vederea acum pe mine, cel asemenea lor; ci, ca nişte mir de mult preţ, primeşte cântarea aceasta:

Iisuse, puterea cea nebiruită;
Iisuse, mila cea fără de sfârşit;
Iisuse, frumuseţea cea prealuminată;
Iisuse, dragostea cea nebiruită;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu celui viu;
Iisuse, miluieşte-mă pe mine, păcătosul;
Iisuse, auzi-mă pe mine, cel zămislit întru fărădelegi;
Iisuse, curăţeşte-mă pe mine, cel născut în păcate;
Iisuse, învaţă-mă pe mine, netrebnicul;
Iisuse, luminează-mă pe mine, întunecatul;
Iisuse, curăţeşte-mă pe mine, întinatul;
Iisuse, scoate-mă pe mine, desfrânatul;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 4-lea

Vifor de gânduri îndoielnice având înlăuntru, Petru se afunda; iar văzându-Te pe Tine, Iisuse, fiind cu trup şi umblând pe apă, Te-a cunoscut pe Tine Dumnezeu adevărat şi, primind mâna Ta cea mântuitoare, a zis: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzit-a orbul, Doamne, că Tu treci pe cale şi a strigat: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă; şi chemându-l, i-ai deschis ochii lui. Luminează cu mila Ta şi ochii cei cugetători ai inimii mele, ai celui ce grăiesc:

Iisuse, ziditorul celor de sus;
Iisuse, răscumpărătorul celor de jos;
Iisuse, pierzătorul celor de dedesubt;
Iisuse, înfrumuseţătorul făpturilor;
Iisuse, mângâierea sufletului meu;
Iisuse, luminatorul minţii mele;
Iisuse, veselia inimii mele;
Iisuse, sănătatea trupului meu;
Iisuse, Mântuitorul meu, mântuieşte-mă;
Iisuse, luminătorul meu, luminează-mă;
Iisuse, izbăveşte-mă de tot chinul;
Iisuse, mântuieşte-mă pe mine, nevrednicul;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 5-lea

Precum ne-ai răscumpărat pe noi de demult din blestemul legii cu sângele cel izvorâtor din Dumnezeu, Iisuse, aşa ne scoate pe noi din lanţurile cu care şarpele ne-a împiedicat pe noi, prin patimile cele trupeşti, prin îndemnările spre desfrânare şi prin trândăvirea cea rea, pe cei ce-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzând pruncii evreilor în chip omenesc pe Cel ce a zidit pe om cu mâinile şi cunoscându-L pe El a fi Stăpânul, s-au nevoit cu stâlpări a-I plăcea Lui, strigând: Osana! Iar noi aducem Ţie cântare, grăind:

Iisuse, Dumnezeul cel adevărat;
Iisuse, Fiul lui David;
Iisuse, Împăratul cel preaslăvit;
Iisuse, Mielul cel nevinovat;
Iisuse, Păstorul cel prealuminat;
Iisuse, păzitorul prunciei mele;
Iisuse, îndreptătorul tinereţilor mele;
Iisuse, lauda batrâneţilor mele;
Iisuse, nădejdea cea de la moartea mea;
Iisuse, viaţa mea de după moarte;
Iisuse, liniştea mea la judecata Ta;
Iisuse, dorirea mea, nu mă ruşina pe mine atuncea;

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 6-lea

Vestirea şi graiurile propovăduitorilor celor de Dumnezeu purtători plinind-o, Iisuse, pe pământ Te-ai arătat şi cu oamenii ai vieţuit, Cel ce eşti neajuns, şi durerile noastre le-ai ridicat, de unde cu rănile Tale noi tămăduindu-ne, ne-am deprins a cânta: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Răsărit-a în lume luminarea adevărului Tău şi s-a izgonit înşelăciunea cea diavolească, Mântuitorul nostru, că idolii nerăbdând tăria Ta au căzut, iar noi, dobândind mântuire, mulţumire Îţi aducem, cântând aşa:

Iisuse, adevărul cel ce izgoneşti înşelăciunea;
Iisuse, lumina cea mai presus de toate luminile;
Iisuse, Împărate, întăritorul tuturor tăriilor;
Iisuse, Dumnezeule, Cel ce petreci întru milă;
Iisuse, pâinea vieţii, satură-mă pe mine, cel flămând;

Iisuse, izvorul înţelepciunii, adapă-mă pe mine, cel însetat;
Iisuse, veşmântul cel de veselie, îmbracă-mă pe mine, cel întinat;
Iisuse, acoperământul cel de bucurie, acoperă-mă pe mine, nevrednicul;
Iisuse, dătătorul celor ce cer, dă-mi să plâng pentru păcatele mele;
Iisuse, Cel ce afli pe cei ce Te caută, află şi sufletul meu;
Iisuse, deschizătorul celor ce bat, deschide inima mea cea ticăloasă;
Iisuse, răscumpărătorul păcătoşilor, curăţeşte fărădelegile mele;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 7-lea

Vrând să descoperi taina cea ascunsă din veac, ca un miel spre junghiere Te-ai adus, Iisuse, şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, şi ca un Dumnezeu din morţi ai înviat şi cu slavă la ceruri Te-ai înălţat şi ne-ai ridicat pe noi, care-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Arătat-a făptură minunată, arătându-Se nouă, Făcătorul; că din Fecioară, mai presus de fire S-a întrupat şi din mormânt a înviat, nestricând peceţile, şi la apostoli prin uşile încuiate a intrat cu trupul. Drept aceea minunându-ne, cu credinţă grăim acestea:

Iisuse, Cuvântul cel necuprins;
Iisuse, Cuvântul cel nevăzut;
Iisuse, puterea cea neajunsă;
Iisuse, înţelepciunea cea mai presus de cuget;
Iisuse, Dumnezeirea cea de necuprins în scris;
Iisuse, domnia cea nenumărată cu anii;
Iisuse, împărăţia cea nebiruită;
Iisuse, stăpânirea cea fără de sfârşit;
Iisuse, tăria cea preaînaltă;
Iisuse, puterea cea veşnică;
Iisuse, Făcătorul meu, miluieşte-mă;
Iisuse, Mântuitorul meu, mântuieşte-mă;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 8-lea

Văzând străină întruparea lui Dumnezeu, să ne înstrăinăm din lumea cea deşartă şi mintea spre cele dumnezeieşti să o suim, că pentru aceasta Dumnezeu pe pământ S-a pogorât, ca să ne ridice la ceruri pe noi, cei ce-I cântăm Lui: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cu totul era între cei de jos, şi dintre cei de sus nicicum nu S-a despărţit Cel negrăit, când de voie pentru noi a pătimit, şi cu moartea Sa moartea noastră a omorât-o, iar cu învierea Sa a dăruit viaţă celor ce-I cântă:

Iisuse, bucuria inimii;
Iisuse, tăria trupului;
Iisuse, lumina sufletului;
Iisuse, repejunea minţii;
Iisuse, bucuria cunoştinţei;
Iisuse, nădejdea cea aleasă;
Iisuse, pomenirea cea preaveşnică;
Iisuse, lauda cea mai presus de ceruri;
Iisuse, slava mea cea preaînaltă;
Iisuse, dorirea mea, nu mă lepăda pe mine;
Iisuse, Păstorul meu, caută-mă pe mine;
Iisuse, Mântuitorul meu, mântuieşte-mă;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 9-lea

Toată firea îngerească, Iisuse, fără de încetare slăveşte preasfânt numele Tău în ceruri, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt; iar noi păcătoşii pe pământ, cu buze de tină, cântăm: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Pe retorii cei mult-grăitori îi vedem tăcând ca nişte peşti fără de glas despre Tine, Iisuse, Mântuitorul meu; că nu se pricep să spună cum Dumnezeu cel neschimbat petreci şi om deplin. Iar noi, minunându-ne de o taină ca aceasta, cu credinţă grăim acestea:

Iisuse, Dumnezeul cel preaveşnic;
Iisuse, Împăratul împăraţilor;
Iisuse, Stăpânul stăpânitorilor;
Iisuse, Judecătorul celor vii şi al celor morţi;
Iisuse, nădejdea celor fără de nădejde;
Iisuse, mângâierea celor ce plâng;
Iisuse, slava săracilor;
Iisuse, nu mă judeca pe mine după faptele mele;
Iisuse, curăţeşte-mă după mare mila Ta;
Iisuse, izgoneşte de la mine trândăvirea;
Iisuse, luminează-mi gândul cel tainic al inimii,
Iisuse, dă-mi aducere aminte de moarte;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 10-lea

Vrând să mântuieşti lumea, Răsăritule al răsăriturilor, venind către apus, la firea noastră cea întunecată, Te-ai smerit până la moarte; drept aceea s-a preaînălţat numele Tău mai mult decât tot numele, şi de la toate făpturile cereşti şi pământeşti auzi: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Împărate cel preaveşnic, Mângâietorule cel adevărat, Hristoase, curăţeşte-ne pe noi de toată întinăciunea, precum ai curăţit pe cei zece leproşi, şi ne tămăduieşte pe noi, precum ai tămăduit sufletul cel iubitor de argint al lui Zaheu vameşul, ca să-Ţi cântăm cu umilinţă acestea:

Iisuse, vistierul cel nestricat;
Iisuse, bogăţia cea neîmpuţinată;
Iisuse, hrana cea tare;
Iisuse, băutura cea nesecată;
Iisuse, îmbrăcămintea săracilor;
Iisuse, folositorul văduvelor;
Iisuse, apărătorul celor lipsiţi;
Iisuse, ajutătorul celor osteniţi;
Iisuse, îndreptătorul celor străini;
Iisuse, cârmaciul celor ce înoată pe mare;
Iisuse, liniştea celor învăluiţi;
Iisuse, Dumnezeule, ridică-mă pe mine, cel căzut;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 11-lea

Cântare cu totul de umilinţă aduc Ţie, eu, nevrednicul, şi strig Ţie ca şi cananeanca: Iisuse, miluieşte-mă, că nu am fiică, ci trup, care cumplit este stăpânit de diavolul, cu patimi şi cu urgie fiind aprins, şi dă-mi tămăduire mie celui ce-Ţi cânt: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Luminătorul cel primitor de lumină al celor dintru întunericul necunoştinţei, Pavel, care mai înainte Te prigonea pe Tine, socotind puterea glasului celui de Dumnezeu înţelepţitor, şi-a limpezit pornirea cea rea a sufletului. Aşa şi mie luminează-mi luminile cele întunecate ale sufletului, ale celui ce-Ţi grăiesc:

Iisuse, Împăratul meu cel preatare;
Iisuse, Dumnezeul meu cel preaputernic;
Iisuse, Domnul meu cel fără de moarte;
Iisuse, Ziditorul meu cel preaslăvit;
Iisuse, Îndreptătorul meu cel preabun;
Iisuse, Păstorul meu cel preaîndurat;
Iisuse, Stăpânul meu cel preamilostiv;
Iisuse, Mântuitorul meu cel preamilosârd;
Iisuse, luminează-mi mintea cea întunecată cu patimile;
Iisuse, tămăduieşte-mi trupul cel rănit cu păcatele;
Iisuse, curăţeşte-mi mintea de gândurile cele deşarte;
Iisuse, păzeşte-mi inima de poftele cele viclene;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 12-lea

Dăruieşte-mi har, Dezlegătorule al tuturor datoriilor, Iisuse, şi mă primeşte pe mine, cel ce mă pocăiesc, precum ai primit pe Petru, care s-a lepădat de Tine, şi mă cheamă pe mine trândavul, precum de demult pe Pavel, care Te prigonea pe Tine, şi mă auzi pe mine, cel ce-Ţi cânt Ţie: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Slăvind învierea Ta, Te lăudăm toţi şi credem cu Toma că Domn şi Dumnezeu eşti, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui şi va să judeci viii şi morţii. Atunci mă învredniceşte şederii de-a dreapta pe mine, cel ce zic:

Iisuse, Împăratul cel mai înainte de veci, mântuieşte-mă;
Iisuse, floarea cea cu bun miros, bine înmiresmează-mă;
Iisuse, căldura cea iubită, încălzeşte-mă;
Iisuse, acoperământul cel mai înainte de veci, acoperă-mă;
Iisuse, veşmântul cel luminat, înfrumuseţează-mă;
Iisuse, mărgăritarul cel cinstit, luminează-mă;
Iisuse, piatra cea scumpă, străluceşte peste mine;
Iisuse, soarele dreptăţii, luminează-mă;
Iisuse, lumina cea sfântă, străluceşte peste mine;
Iisuse, de durerile cele sufleteşti şi trupeşti izbăveşte-mă;
Iisuse, scoate-mă din mâna potrivnicului;
Iisuse, izbăveşte-mă de focul cel nestins şi de alte chinuri veşnice;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 13-lea

O, preadulce şi întru tot îndurate Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, primeşte acum această puţină rugăciune a noastră, precum ai primit cei doi bani ai văduvei, şi păzeşte moştenirea Ta de vrăjmaşii cei văzuţi şi de cei nevăzuţi, de venirea altor neamuri asupra noastră, de neputinţe şi de foamete, de toate scârbele şi rănile cele aducătoare de moarte, şi din chinurile cele viitoare scoate-ne pe toţi, care cântăm Ţie: Aliluia!

Acest Condac se zice de trei ori. După aceasta se zice iarăşi Icosul întâi: Făcătorul îngerilor… şi Condacul întâi: Apărătorule cel mai mare…, apoi se citeşte această

Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos
Făcută de Sfântul Isaac Sirul

Domnului să ne rugăm!

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care ai plâns pentru Lazăr şi lacrimi de întristare şi de milostivire ai vărsat pentru dânsul, primeşte lacrimile mele. Cu patimile Tale, vindecă patimile mele. Cu rănile Tale, tămăduieşte rănile mele. Cu sângele Tău, curăţeşte sângele meu şi amestecă în trupul meu mireasma trupului Tău celui de viaţă făcător. Fierea cu care vrăjmaşii Te-au adăpat să îndulcească amărăciunea cu care potrivnicul m-a adăpat. Trupul Tău întins pe Cruce să întindă către Tine mintea mea cea trasă în jos de diavoli. Capul Tău, pe care l-ai aplecat pe Cruce, să înalţe capul meu cel pălmuit de potrivnici. Preasfintele Tale mâini, pironite de cei fără de lege pe Cruce, să mă tragă spre Tine din prăpastia pierzării precum a făgăduit preasfântă gura Ta. Faţa Ta, cea batjocorită cu pălmuiri şi cu scuipări, să umple de strălucire faţa mea cea întinată în fărădelegi. Duhul Tău, pe Care L-ai încredinţat Tatălui când erai pe Cruce, să mă povăţuiască spre Tine, prin harul Tău. Nu am inimă plină de durere ca să Te caut. Nu am pocăinţa, nici umilinţa care întorc pe fii la moştenirea lor. Nu am lacrimi mângâietoare, Stăpâne. S-a întunecat mintea mea cu cele lumeşti şi nu poate să caute spre Tine cu durere. S-a răcit inima mea de atâtea ispite şi nu poate să se înfierbânte cu lacrimile dragostei celei pentru Tine. Ci Tu, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, vistierul bunătăţilor, dăruieşte-mi pocăinţă neştirbită şi inimă îndurerată, ca să pornesc cu tot sufletul în căutarea Ta; căci fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele. Dă-mi aşadar, Bunule, harul Tău. Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale fără de ani şi mai înainte de veci, să înnoiască în mine închipuirea icoanei Tale. Te-am părăsit, Doamne; să nu mă părăseşti. Am ieşit de la Tine; ieşi în căutarea mea. Du-mă la păşunea Ta cea duhovnicească. Numără-mă între oile turmei Tale preaalese. Hrăneşte-mă împreună cu ele din verdeaţa dumnezeieştilor Tale Taine. Căci inima lor curată este sălaşul Tău şi se vede într-însa strălucirea descoperirilor Tale. Strălucirea Ta este mângâierea şi odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine în necazuri şi în toate felurile de chinuri. Acestei străluciri mă învredniceşte şi pe mine, nevrednicul, cu harul şi cu iubirea Ta de oameni în vecii vecilor. Amin.