Pr. Arsenie Muscalu – Despre agonisirea harului Sf. Duh. Pilda Sf. Muc. Nichifor și a preotului Saprichie

“Spuneti-mi, in ce staruiau primii crestini? Ati vazut, “in invatatura Apostolilor, in impartasire, in frangerea painii si in rugaciuni“. Asta era treaba lor. Si inca mai spune ceva autorul Faptelor Sfintilor Apostoli:

“Sufletul si inima multimii celor ce au crezut erau una. Si nimeni nu zicea ca ceva este al sau, ci toate le erau de obste“.

Asta este viata crestina. S-o traim si toate celelalte probleme se vor dezlega de la sine la momentul potrivit. Eu nu zic ca nu ne pasc niste primejdii, o spun parintii in care avem incredere, caci stim ca prin ei a vorbit Duhul Sfant, oameni induhovniciti. Nu spun ca nu ne pasc niste primejdii, dar cred ca discutiile acestea de multe ori sunt vatamatoare, ne dezbina. Nu vedeti ca ne dezbina? De foarte multe ori ne dezbina, ne judecam unii pe altii, fiecare tine la dreptatea lui si are impresia ca toti ceilalti sunt in ratacire si in apostazie. Noi, intre noi, frati, ne dezbinam. Unde mai este unitatea duhului? Unde se mai pastreaza unitatea duhului intru legatura pacii?Deci problema este una launtrica. Sfantul Apostol Pavel spune undeva, sper sa citez cat mai exact ce spune el. Spune:“Incercati-va pe voi insiva, cercetati-va daca sunteti in credinta. Oare nu va cunoasteti voi pe voi insiva ca Hristos Iisus este intru voi? Ci afara numai daca nu sunteti netrebnici“. Deci asta este problema noastra. Daca il avem pe Hristos salasluit in noi, ne mai putem teme de ceva? Ne mai putem teme de ceva? Nu vom sti singuri cand va veni momentul acela cand fiecare va fi pus in fata situatiei, sa se lepede sau sa nu se lepede de Hristos. Nu va sti fiecare ca va veni momentul acela? Adica tu sa pierzi Harul Sfantului Duh si sa nu stii sa l-ai pierdut? Daca punem asa problema, inseamna ca noi nu avem clar constiinta ce este viata crestina.

Ca scopul nostru asta este: dobandirea Harului Sfantului Duh. Cine pune intrebari legate de problema asta, ar trebui sa se intrebe el pe el insusi mai intai: ‘Ce este in inima mea? Am agonisit acolo Harul?’ Ca daca nu l-am agonisit, pot sa-mi pun eu mii de probleme si sa primesc mii de raspunsuri, ca atunci cand se va ivi situatia sa ma lepad de Hristos, tot mai voi lepada de El. Pot sa stiu bine ce trebuie facut. Pot sa stiu ca primirea buletinului inseamna lepadare de Hristos si tot il voi primi daca ma va parasi Harul Sfantului Duh. Deci problema mea asta este.

Imi vine in minte acum o intamplare pe care iarasi cred ca o stiti cu Sfantul Nichifor si Saprichie preotul. Au fost prieteni foarte buni la inceput, apropiati, dar intre ei la un moment dat a strecurat vrasmasul diavol samanta invidiei. Saprichie s-a suparat pe Nichifor si nu vroia sa-l ierte. Fiind ei suparati unul pe celalalt, s-a intamplat ca Saprichie sa fie prins si sa marturiseasca pentru Hristos. L-au supus la chinuri, l-au batut in toate felurile, nu s-a lepadat de Hristos. Au hotarat sa-l omoare, sa-i taie capul. Nichifor a aflat ce s-a petrecut si si-a zis el, in mintea lui: “Uite, sa nu plece la Dumnezeu neimpacat cu mine“, pentru ca e cuvant dumnezeiesc “Daca nu veti ierta fiecare din inima fratelui sau greselile lui, nici Tatal vostru nu va va ierta voua greselile voastre”. Si a zis el: “Nu cumva sa-l pagubesc, sa plece la Dumnezeu neimpacat cu mine si sa piarda cununa muceniciei. Hai s-o dobandeasca!” si a iesit in intampinarea lui ca sa-i ceara iertare, ca Saprichie sa mearga la moarte impacat deplin, sa mearga inaintea lui Dumnezeu sis a primeasca cununa muceniciei. I-a iesit si i-a zis: “Robule al lui Dumnezeu, iarta-ma!” iar asupra lui a venit un duh de impietrire, invidia. Si nu, s-a uitat de sus la el si – ce-o fi zis? – “Eu, marele marturisitor, nu te iert!”. A venit a doua oara: “Iarta-ma, robule al lui Dumnezeu! Iarta-ma!”. Nimic. A ramas in impietrirea lui. L-au dus, i-au plecat capul pe butuc si calaul a ridicat securea. Si atunci, parca s-ar fi trezit – zic s-ar fi trezit, de fapt a murit – si a zis: “Stati! De ce vreti sa imi taiati capul?“. “Pentru ca nu vrei sa aduci jerfa idolilor.” Zice: “Nu, nu, aduc. Aduc jerfa idolilor. Aduceti aici ce trebuie si voi aduce jertfa idolilor.” Si a facut asa si s-a lepadat de Hristos. Harul Sfantului Duh l-a parasit pentru neiertare, pentru impietrirea lui l-a parasit Harul Sfantului Duh atunci. A avut putere sa duca lupta marturisirii. Harul l-a asteptat. L-a intarit sa duca lupta marturisirii pana atunci, pana aproape de sfarsit. Dar pentru ca el nu l-a iertat pe aproapele lui, Harul l-a parasit atunci, cand mai avea un pas pana sa primeasca cununa. Si n-a mai avut taria sa duca lupta mai departe. N-a avut taria sa mai primeasca moartea daca Harul l-a parasit. Si Nichifor a spus atunci: “Eu sunt crestin! Si eu sunt crestin! Luati-ma pe mine in locul lui!” Si l-au luat, si i-au taiat capul si a primit el cununa in locul lui Saprichie.

Deci daca nu vom avea agonisit inlauntrul nostru Harul Sfantului Duh, putem noi sa stim oricate despre nu stiu ce comploturi masonice, despre nu stiu ce comploturi evreiesti, despre nu stiu ce buletine, pentru ca daca nu vom avea Harul, repet, oricum ne vom lepada. Oricum ne vom lepada! Deci asta este problema noastra: cum sa agonisim cu adevarat inlauntrul nostru Harul Sfantului Duh.

Pentru ca nu poti sa ai Harul in tine si sa nu stii ca il ai. Nu se poate asta. Poti sa il ai asa, sa zicem ca il ai de la botez, dar este acoperit de cenusa si de zgura patimilor. Sta acolo asteptand sa se aprinda. Daca nu simti focul – asta este marturia prezentei Harului. Dar daca nu simti focul dorintei, macar si cat de slabut, focul dorintei de a placea lui Dumnezeu, de a face voia Lui, inseamna ca nu este cu tine Harul Sfantului Duh. Si atunci inseamna ca trebuie sa-l cauti, poate ca l-ai simtit odata, ai simtit strapungerea inimii, ai simtit caldura asta, dar nu ai staruit in ea. Acum trebuie sa-l cauti din nou si calea iti va fi mai grea, va fi cu multe, multe ocolisuri. Iti va fi mai grea, dar va trebui sa-l cauti din nou. Daca ai simtit strapungerea inimii, daca ai simtit o data caldura ravnei de a face voia lui Dumnezeu, tu deja cam stii ce trebuie sa cauti. Nu esti fara o orientare, desi acum faci lucrurile mai mult rational. Le faci mai mult rational. Parintele Arsenie Papacioc vorbeste despre smerenie rationala, marturisire rationala, ca noi asa le facem, de aceea nu sunt roditoare, nu au suflu in ele. Dar poti sa faci asa chinuindu-te, asumandu-ti asta ca un canon, stiind ca Dumnezeu va vedea staruinta ta si dorinta ta si va privi cu mila la tine.

Deci asta este problema noastra si spre asta va indemn. Pentru asta va indemn sa luptati cu toata taria, ca nu are nici un rost sa va puneti asa tot felul de probleme care mai mult dezbina, ne iau timpul, ne consuma timpul in discutii nefolositoare, aduc intre noi dezbinare … numai vatamare. Nu are nici un rost. Daca Harul va fi cu noi, Harul Sfantului Duh va da fiecaruia sa simta si cand a facut cel mai mic compromis. Nu sa primeasca buletinul, dar si cand a facut cel mai mic compromis, cand s-a lepadat de Hristos prin cel mai mic compromis. A venit ora ta de rugaciune si ai zis : “Nu, ca-s obosit, acuma nu pot, 5 minute mai tarziu…” Mai tarziu. Ai amanat rugaciunea. Si aceasta este o lepadare. Dar constiinta te mustra imediat. Imediat iti spune constiinta ca ai fi putut, dar ti-a fost lene si ti-ai indreptatit lenea prin pretinsa oboseala. Si asta este o lepadare de Hristos, si pe asta o mustra constiinta. Cum sa nu mustre constiinta o lepadare de Hristos ca aceea care va fi in vremea lui Antihrist? Cum sa se poata petrece lucrul acela fara ca omul sa stie? Numai daca era de fapt dinainte mort. Cum a zis ingerul Bisericii din Sardes: “Iti merge numele ca esti viu, dar tu de fapt esti mort de mult! Numai numele iti este ca esti viu“. Deci daca nu ne ingrijim acum sa viem in Duhul, oricum nu vom face fata la vremurile care vor veni!

Sa ne ajute Dumnezeu tuturor sa putem sa intampinam vremurile care vor veni – nu stim cat de apropiate, cat de indepartate vor fi - sa le intampinam cu marime de suflet, cu taria credintei, si pana atunci sa facem asa cum zice Apostolul: “Rascumparati vremea, caci zilele rele sunt!“ Amin”.

(Integral la: Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?)

Preluat de aici.

 

9 Februarie – Pomenirea Sfântului Mucenic Nichifor

Viaţa acestui mucenic Nichifor arată cu putere cum respinge Dumnezeu mîndria şi cum încununează El cu slavă dragostea şi smerenia.

Trăiau în Antiohia doi prieteni buni, învăţatul preot Saprichie şi cetăţeanul simplu Nichifor. Dar într-un oarecare fel prietenia lor s-a prefăcut în ură neîmpăcată. De Dumnezeu-temătorul Nichifor de multe ori a încercat să se împace cu preotul. Dar Saprichie cu nici un chip nu dorea această împăcare. Cînd au început persecuţiile în contra Creştinilor, presbiterul Saprichie a fost osîndit la moarte şi dus la locul de execuţie, îndureratul Nichifor fugea pe lîngă car, rugîndu-se cu lacrimi de fostul lui prieten să-l ierte cel puţin înaintea muceniceştii morţi, ca sufletele lor să se despartă în pace: «iartă-mă, mucenice al lui Hristos, iartă-mă căci ţi-am greşit ţie!». Dar Saprichie nu a voit nici măcar să privească către Nichifor, privind trufaş şi liniştit doar înainte. Văzînd învîrtoşarea inimii lui, Dumnezeu nu a voit să primească jertfa lui Saprichie şi să-l încununeze cu cununa veşnicei slave, ci în mod tainic Şi-a retras harul Său de deasupra lui Saprichie. În acea clipă, Saprichie s-a lepădat de Hristos şi a declarat în faţa judecătorilor că se va închina idolilor. Asta face ura cea oarbă ! Nichifor s-a rugat de Saprichie să nu se lepede de Hristos, zicîndu-i: «O iubite frate, nu face aceasta! nu te lepăda de Stăpînul Hristos lisus! nu te lipsi de cununile cele nepieritoare!» Dar în zadar. Saprichie era cu totul împietrit. Atunci Nichifor a strigat către chinuitori: «Şi eu sînt Creştin! Tăiaţi-mă pe mine în locul lui Saprichie!». Călăii i-au spus judecătorului despre aceasta, iar judecătorul a poruncit eliberarea lui Saprichie şi decapitarea lui Nichifor. Nichifor cu bucurie şia plecat capul pe buturugă, făcîndu-se astfel părtaş împărăţiei şi fiind încununat cu cununa slavei celei nepieritoare. Acestea s-au petrecut la anul 260 după Hristos, în timpul împărăţiei lui Galien.

• Pomenierea Sfîntului Sfinţit Mucenic Petru Damaschinul

Unii zic că Sfîntul acesta Petru Damaschinul a trăit în veacul al optulea, iar alţii, că în al doisprezecelea. Această nelămurire vine din aceea că au fost doi Damaschini cu numele de Petru. Cel despre care vorbim acum a fost un mare nevoitor. El era preamilostiv. Petru acesta Damaschinul nu avea nici măcar o carte; ci mai curînd împrumuta cărţi ca să le citească. El citea cu rîvnă, strîngînd înţelepciunea precum albina mierea. Un timp, el a fost episcop în Damasc, dar cînd a stat împotriva credinţei islamice şi a ereziei manihee, arabii i-au tăiat limba şi 1-au aruncat în surghiun în Arabia cea mai dinăuntru. Dar cu toate acestea Dumnezeu i-a dat darul grăirii, astfel încît şi în surghiun el predica Sfînta Evanghelie şi îi întorcea pe mulţi la Credinţa în Hristos. El a alcătuit şi a lăsat posterităţii o preascumpă carte de învăţătură duhovnicească. El a murit mărturisitor şi mucenic şi s-a mutat la locaşurile cele cereşti ale împărăţiei lui Hristos.

Cîntare de laudă la Sfîntul Petru Damaschinul

Damaschin opt feluri de cunoaştere înaintea oamenilor duhovniceşti aşează: Intîi Cunoaşterea durerii şi oricărei ispite Al doilea Cunoaşterea din partea sufletului A tuturor păcatelor sale, A tuturor călcărilor poruncilor dumnezeieşti Şi a iertării lui Dumnezeu. Al treilea Cunoaşterea groazei, durerii şi fricii Celei de dinaintea morţii, şi de după Despărţirea sufletului de trup, Cînd acesta în faţa Judecătorului Va trebui să stea. Al patrulea Cunoaşterea Mîntuitorului Hristos, A vieţii Lui şi a vieţii Sfinţilor Lui: A faptelor lor, a răbdării şi cuvintelor lor, Care ca un clpot de argint sună peste veacuri. Al cincilea Cunoaşterea însuşirilor zidirii, A schimbărilor şi felurilor ei. Al şaselea, Cunoaşterea formei lucrurilor, Şi a tuturor celor care se pot vedea în Zidire Al şaptelea Cunoaşterea lumii raţionale şi spirituale, A lumii îngereşti şi a celei de sub pămînt; A binelui şi răului. Al optulea Cunoaşterea lui Dumnezeu, Unul, Sfînt, Tare, Far ‘de moarte. Aceasta este cunoaşterea Teologiei, La care puţini ajung. Căci celui numit Teolog Cea mai mare curăţie îi trebuieşte, Căci inima necurată La ceruri nu ajunge. Damaschin, cele şapte feluri de cunoaştere A dobîndit, Si la a opta, la cunoaşterea lui Dumnezeu, A ajuns. Căci a opta de însuşi Dumnezeu este dăruită în dar, Ea nu se poate învăţa, Nici merita.

Cugetare

Sfîntul Petru Damaschinul scrie despre darurile generale şi particulare ale lui Dumnezeu către oameni şi zice: «Darurile generale sînt patru, împreună cu toate cele care răsar din ele, ele fiind lucrările minunate şi înfricoşate ale lui Dumnezeu, scrise în Sfînta Scriptură. Iar darurile particulare sînt dăruite fiecărui om îndeosebi, fie bogăţii spre miluirea săracilor, fie sărăcie spre sporirea răbdării şi smereniei; fie stăpînire spre împărţirea dreptăţii şi întărirea virtuţilor, sau a supunerii şi robirii de dragul mîntuirii sufletelor; fie sănătate spre ajutarea neputincioşilor, fie boală spre dobîndirea cununii răbdării; fie înţelegere şi pricepere la negoţuri spre sporirea virtuţii, fie nepricepere şi slăbiciune spre supunerea cea smerită. Toate acestea, chiar dacă apar contrare una celeilalte, sînt toate dăruite în scopul sporirii binelui», în concluzie, Sfîntul Petru Damaschinul spune că avem datoria să aducem mulţumită pururea lui Dumnezeu pentru toate darurile, şi să îndurăm cu nădejde şi cu răbdare toate încercările şi relele care ne pot veni din acestea. Căci toate cele pe care Dumnezeu ni le dăruieşte sau îngăduie să vină asupra noastră, sînt spre a noastră mîntuire. Luare aminte Să luăm aminte la Stăpînul Iisus Izvorul Bucuriei: Izvorul Bucuriei în nenorocirile vieţii, pe care El singur le poate înlocui cu bucuria; Izvorul Bucuriei noastre care zăcem în lanţurile păcatelor, pe care doar El ni le poate rupe şi reda libertatea; Izvorul Bucuriei în moartea noastră, din care El singur poate să ne învie.

Predică

Despre cuvîntul lui Dumnezeu cel mai tare ca moartea

Dacă cineva va păzi cuvîntul Meu nu va vedea moartea în veac (loan 8 : 51). Cîtă vreme într-o încăpere stă aprinsă o lumînare, întuneric nu poate fi cîtă vreme lumina luminării luminează. Dacă mîncarea este gătită cu sare, ea nu se va strica. Dacă creştinul păzeşte cuvîntul lui Dumnezeu în sufletul lui, acela are lumină şi sare întru sine şi viaţa se sălăşluieşte în el. Acel suflet nu va cunoaşte întunericul în această viaţă, nici putreziciunea morţii nu o va gusta. Oricine păzeşte cuvîntul lui Hristos întru sine, Cuvîntul lui Hristos i se face hrană dinlăuntru care îl hrăneşte şi-1 luminează şi-1 învie. Dacă este în trup sau în afară de trup, el se simte la fel de viu pentru că Cuvîntul lui Dumnezeu este în el, adică viaţa veşnică. Moartea trupului nu-i poate da unui astfel de suflet de Dumnezeupurtător decît o mai mare libertate şi un mai mare entuziasm al iubirii lui Hristos, Dătătorul vieţii. Dar ce înseamnă, fraţilor, a păzi cuvîntul lui Dumnezeu întru sine? Aceasta înseamnă mai întîi: să ţinem cuvîntul lui Dumnezeu în mintea noastră, prin gîndirea la el; al doilea: să ţinem cuvîntul lui Dumnezeu în inima noastră, prin iubirea pe care o avem pentru el; al treilea: să ţinem cuvîntul lui Dumnezeu cu voinţa noastră, prin împlinirea lui cu fapta; al patrulea: să ţinem cuvîntul lui Dumnezeu cu limba noastră, mărturisindu-1 pe faţă atunci cînd se iveşte nevoia să o facem. Astfel, a păzi cuvîntul lui Hristos înseamnă să ne umplem noi înşine de el şi să-1 împlinim cu fapta. Oricine va păzi astfel cuvîntul lui Hristos, cu adevărat nu va gusta moartea niciodată. O Stăpîne al nostru, Puternice Doamne, Cel Care ai biruit moartea, dă-ne şi nouă putere şi înţelegere să păzim cuvîntul Tău cel sfînt pînă la sfîrşit; ca nici noi să nu gustăm moartea în veac şi ca moartea niciodată să nu ne biruiască pe noi; şi ca stricăciunea să nu mănînce sufletele noastre. O Stăpîne Atotmilostive, milostiv fii nouă, păcătoşilor, Căci Ţie se cuvine slava şi mulţumită în veac, Amin.

 

Nevoință neroditoare

Doi tineri au venit în Sfântul Munte ca sa se faca monahi, dupa ce au vazut vindecându-se un paralitic din nastere la icoana Maicii Domnului din Tinos(în Insula Tinos s-a descoperit o icoana a Maicii Domnului care face nenumarate minuni).

Unul din ei a ramas la noul Schit, iar celalalt a mers în partea de nord-est a Sfântului Munte si s-a facut monah într-o manastire idioritmica.

Deoarece în manastirile idioritmice exista multa libertate, este nevoie, fireste, si de multa atentie, caci cel care nu o pune în valoare cum trebuie poate deveni mai rau si decât un mirean si se poate însela.

Acest parinte avea râvna pentru nevointa, dar libertatea din acea manastire l-a aruncat mai întâi în mândrie, apoi în aroganta. Cu cât facea mai aspre nevointe cu mândrie, cu atât i se împietrea inima.

Nu îl interesa daca cel de lânga el se primejduia sau se poticnea, ci se îngrijea doar sa-si completeze numarul mare de rugaciuni si metanii, îsi umplea tot timpul cu nevointe, cu paraclise etc. si se silea pe sine în mod egoist sa se sfinteasca, pâna ce a ajuns la neliniste sufleteasca din aceasta pricina.

Postea înfricosator, mânca la ceasul al noulea iar, de multe ori, chiar la trei zile.  Cine îl vedea pe dinafara, gârbovit, numai piele si os, vorbind serios, îsi facea impresia ca este un mare ascet. L-a vatamat si faptul ca ascultarea lui era de padurar si cel mai mult timp si-l petrecea în padure. Când se întorcea în manastire, ai fi spus ca cobora Marele Antonie din munte, nu vorbea cu nici un frate, se închidea în chilie, precum am spus, si se silea pe sine la nevointe egoiste ca sa se sfinteasca.

Intr-o zi, un lucrator care lucra la padure a cazut dintr-un copac si s-a ranit grav, sarmanul. Fiul sau l-a pus pe un catâr si l-a adus lânga manastire, ca sa înstiinteze pe padurar despre accident si sa-i ceara o patura ca sa-l duca la port pe tatal sau cel ranit, iar de acolo sa mearga la Tesalonic.

Parintele, din pacate, nu numai ca nu i-a dat patura, ci se gândea la timpul ce l-ar fi pierdut ocupându-se de acel lucrator. Fireste era obligat nu numai sa-l asculte, ci sa-l si ajute, deoarece era padurar dar si proestos. Din pacate, însa, a închis usa chiliei sale, ca sa nu piarda timpul, si si-a continuat nevointa sa.

Când l-au vazut pe tânar plângând, parintii manastirii s-au apropiat de el si l-au mângâiat. Apoi l-au ajutat sa-si duca tatal ranit si s-au îngrijit si pentru spitalizarea lui.

Dupa o astfel de nemilostivire era firesc ca acel parinte sa fie parasit cu desavârsire de harul lui Dumnezeu si sa se întunece încet-încet…

Vezi continuarea aici.

 

Vasile Voiculescu despre credinţă

“Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică? Despre artă şi credinţă?…Vă voi răspunde că în ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutorii, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e ne-simţit… Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios, în mare şi ocean.

Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund… Credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre”.

(Vasile Voiculescu – Gânduri albe,
Editura Cartea Românească, 1986)

Preluat de aici.

 

Pr. Savatie Baștovoi: Știți că omul nu este chiar așa de prost, încât să schimbe bucuria pe neplăcere

Stiti ca omul nu este chiar asa de prost, incat sa schimbe bucuria pe neplacere. Si Dumnezeu stie asta foarte bine. Din cauza asta, El ne imbie, pe cei pacatosi, zicand ca “acolo unde s-a inmultit pacatul, acolo va prisosi harul“. Din cauza asta, sa stiti ca oamenilor cu pacate foarte mari le trimite uneori niste stari harice pe care nu le au o gramada de oameni care se roaga in biserica si, sa va spun drept, o gramada de calugari. Nu-i o ciudatenie. Altfel, niciodata pacatosii nu s-ar fi intors la Hristos. Ce-i drept, ei nu recunosc starea asta, nu stiu sa o defineasca, mai tarziu inteleg ca au fost cercetari ale harului. Si stiti de ce se intampla asta? Pentru ca Dumnezeu da harul nu pentru meritele noastre, nu pentru ca am stat nu stiu cat si nu stiu cum, nu pentru ca n-am mancat nu stiu cat si nu stiu cum, ci pentru „duhul umilit si inima infranta“. Uneori acesti oameni, care de regula sunt tineri, ajung la infrangerea inimii pentru ca isi dau seama ca ceea ce au crezut ei ca este totul, de fapt, nu era nimic. Si in infrangerea aceea pe care ei o suporta si pe care ei o recunosc sincer in fata lor insisi – pentru ca cealalta parte [Dumnezeu] pentru ei nu exista, dar se presupune -, pentru aceasta infrangere Dumnezeu le daruieste, uneori, niste stari pe care ei le cauta dupa aceea si ajung la Hristos.

Ma gandesc cum le putem noi impaca, pentru ca altminteri putem ajunge foarte usor la o apologie a pacatului, cumva, sa ajungem sa prezentam pacatul ca pe o cale mai sigura de a dobandi harul, ca pe o cale mai sigura de a ne intalni cu Dumnezeu. Nu este deloc asa, dar noi, care cel putin am recunoscut in mintea noastra ca exista un Dumnezeu, acest Dumnezeu este Hristos, care, iata, cand mai usor, cand mai greu, ne mentinem in aceasta legatura cu El, trebuie sa avem nu doar o mare intelegere pentru pacatosi, ci o dreapta intelegere, [pentru ca, din felul in care ne raportam la oameni, avem sau nu bucurie de la Dumnezeu].

(fragmente din conferinta parintelui Savatie Bastovoi: “In ce trebuie sa creada un tanar astazi?“, Bucuresti, aprilie 2002 si aparuta in cartea: “Despre curaj si libertate in Ortodoxie“, Editura Sophia, Bucuresti)

Fragment preluat de aici.

 

Odovania praznicului Întâmpinării

Marţi 9 februarie 2010, se încheie comemorarea liturgică a Praznicului Întâmpinării Domnului. La fel ca şi celelalte sărbători mari şi Praznicul Întâmpinării Domnului are o perioadă de înainte-prăznuire şi una de după-prăznuire. Concret, în slujbele noastre de la biserică din data de 1 februarie au început rugăciunile şi cântările închinate acestei sărbători şi ele se vor încheia astăzi, zi numită odovania praznicului. În această zi se reia practic întreaga rânduială liturgică din chiar ziua praznicului Întâmpinării Domnului. În total au fost 9 zile de pomenire liturgică a acestei mari sărbători, cu care se încheie practic ciclul liturgic al Naşterii, Tăierii Împrejur, Botezului şi Întâmpinării Domnului.

Preluat de aici.

 

Sf. Ignatie Briancianinov – Predică la Duminica Înfricoșatei Judecăți

Ev. Matei 25:31-46

31.	Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale.
32.	Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre.
33.	Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.
34.	Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.
35.	Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;
36.	Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.
37.	Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?
38.	Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?
39.	Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?
40.	Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.
41.	Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.
42.	Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau;
43.	Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.
44.	Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?
45.	El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.
46.	Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.

Primind veste că urmează să vină vreun dregător sau judecător pământesc, luăm toate măsurile ca să aducem lucrurile noastre în rânduiala cuvenită şi să merităm încuviinţarea celui ce va veni: cu atât mai mult trebuie să ne îngrijoreze judecata lui Hristos, la care se va hotărî soarta veşnică a fiecăruia dintre noi.

Judecătorul e înfricoşător, nespus de înfricoşător: înfricoşător prin măreţie, înfricoşător prin atotputernicie, înfricoşător fiindcă pătrunde în adâncurile duhului omenesc şi nici un gând omenesc de taină, nici un simţământ, oricât de subţire, nu îi rămân ascunse.

Cutremur îi va cuprinde pe toţi oamenii când vor sta înaintea feţei Judecătorului.

La judecata lui Hristos se va cere de la om, în vederea îndreptăţirii sale, milostivirea, ca arătare lucrătoare a dragostei – şi va merita milă numai milostivirea, ca dovadă prin fapte a dragostei. Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13), a vestit înfricoşătorul şi nemitarnicul Judecător Care va să vină.

Milostivirea va agonisi îndreptăţire celor ce au iubit-o, iar pe cei ce au lepădat-o îi va da osândirii. Ea cu îndrăznire îi va duce şi îi va înfăţişa înaintea Domnului pe toţi fiii săi. Ea îi va aduce înaintea Domnului pe cei care au săvârşit-o cu lucrul: care au săturat pe fraţii cei flămânzi, au primit în casele lor pe cei străini, au îmbrăcat pe cei goi, au cercetat pe cei bolnavi şi închişi în temniţe.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe cei ce au făcut-o tainic în sufletele lor şi au miluit pe aproapele, păzindu-se a-l osândi pentru poticnirile lui, iertându-i jignirile şi necazurile pricinuite, dându-i în schimbul blestemului binecuvântare şi în schimbul faptelor rele, facere de bine.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe acei păstori ai Bisericii care au dat fraţilor lor mâncarea cea nestricăcioasă – Cuvântul lui Dumnezeu, care pe cei despuiaţi de către păcat i-au îmbrăcat în hainele virtuţilor, au dat doctorie duhovnicească celor bolnavi cu sufletele şi cu îndelungă răbdare au cercetat spre zidire pe cei închişi în temniţele necredinţei sau rătăcirii întunecate.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe monahii smeriţi, care au dobândit cunoaşterea tainică şi fiinţială a lui Hristos Care trăieşte în ei, au flămânzit cu fericita foame de dreptatea evanghelică, au sârguit să se îmbrace întru cuvioşie şi sfinţenie, s-au curăţat de cele mai subţiri boli ale omenirii – împătimirile acestei vieţi, şi prin aceasta au agonisit libertatea evanghelică.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos şi pe cei care au putut să arate milă doar faţă de ei înşişi, cercetându-se prin cercetarea de sine şi slobozindu-se de sărăcie, de boală, de temniţa păcatului prin pocăinţă. Pocăinţa este cu neputinţă pentru inima împietrită: pentru ca inima să se înmoaie, trebuie să se umple de împreună-pătimire şi milostivire faţă de starea sa căzută de păcătoşenie. Când inima este cuprinsă şi umplută cu prisosinţă de milostivire, numai atunci devine în stare de pocăinţă; numai atunci poate, părăsind osândirea aproapelui, să se întoarcă spre vederea de sine şi, osândindu-se pe sine în chip mântuitor, să pună pe rănile sale doctoria pocăinţei.

Hristos i-a răscumpărat prin Sine pe toţi oamenii îndeobşte şi pe fiece om în parte. Omul care este în stare de milă numai faţă de sine însuşi şi va face această milă, hrănind cu Cuvântul lui Dumnezeu sufletul său flămând, adăpându-l cu simţăminte care vin de la Sfântul Duh, ferindu-l de pierzătoarea colindare prin feluritele chipuri ale păcatului, aducându-l în casa cucerniciei şi virtuţii, îmbrăcându-l cu fapte bune, vindecând păcatele dinainte prin mărturisirea lor şi lucrarea potrivnică lor, scoţându-se din temniţa cugetării şi stării trupeşti întru înţelegerea şi starea duhovnicească – acela va fi socotit ca şi cum ar fi făcut toate acestea Insuşi Domnului Iisus Hristos.

Milostivirea îi va aduce pe toţi lucrătorii săi în faţa lui Hristos şi le va mijloci de la Hristos milă şi fericire veşnică. Veniţi, le va spune El, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii: că am flămânzit şi Mi-aţi dat de am mâncat, am însetat şi Mi-aţi dat de am băut, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine… Amin zic vouă: întru cât aţi făcut unuia dintr-acesti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 34-36, 40).

Sf. Ignatie Briancianinov

Preluată de aici.

 

Cuv. Paisie Aghioritul – „Nu judecați ca să nu fiți judecați”

Odată un mirean a mers la Schitul Capsocalivia să se facă călugăr. Dar Părinții Schitului nu voiau să-l primească deoarece, pe lângă faptul că era trândav și nepăsător, mai era și foarte scandalagiu, mereu pricinuind istorii. Deoarece aceluia îi plăcea în Schit a rugat pe Părinți să-l lase să stea ca mirean și să mai lucreze din când în când. Deci așa și-a petrecut viața sa în trândăvie și nepăsare până în ceasul morții sale, când a căzut la pat apropiindu-se clipa în care să-și dea sufletul. Cu toateacestea Părinții îl cercetau și se aflau mereu lângă el. Intr-o zi, cel gata de moarte a căzut în extaz și făcea semne. Părinții nu știau ce se întâmplă. Când și-a venit în sine, le-a povestit acest lucru înfricoșat:

- Am văzut pe Arhanghelul Mihail cu o hârtie în mână, în care erau toatepăcatele mele și mi-a zis: Vezi, pe acestea toate aici le-ai făcut, de aceea pregătește-te să mergi în iad”. Atunci eu i-am spus: Ia uită-te printre toate păcatele mele dacă există și păcatul judecății?” Arhanghelul căută și-mi spune: Nu, nu există”. Atunci, îi spun, nu trebuie să merg în iad, potrivit cu cele spuse de Domnul: Nu judecați și nu veți fi judecați” (Luca VI, 37). Atunci Arhanghelul Mihail a rupt hârtia cu păcatele mele. Așadar, Părinților, voi merge în rai. Când mi-ați spus că nu sunt de monah în schit și lucram ca mirean, pe când veneam la biserică în sărbători am auzit cuvintele Evangheliei: Nu judecați, ca să nu fiți judecați” (Matei VII, 1) și mi-am spus: Sărmane, cel puțin astea să le împlinești” – acestea m-au mântuit fărăaltă osteneală”. Cu aceste cuvinte și-a dat sufletul său Arhanghelului Mihail.

Paisie Aghioritul, Flori din Grădina Maicii Domnului.

 

Sf. Siluan Athonitul – „Am încetat să mai plâng pentru cei morți, dar atunci au încetat și lacrimile pentru mine însumi”

„(…) Legat de aceasta e si accentul Sfantului Siluan pe rugaciunea pentru cei adormiti in Domnul. Atat de centrala e aceasta tema pentru invatatura Sfantului Siluan, ca el e gata sa contrazica chiar si punctele de vedere ale unor importanti parinti duhovni cesti care ii sugereaza – in aparenta – ca n-ar trebui sa planga pentru cei morti, ci numai pentru el insusi. “Am incetat sa mai plang pentru cei morti – spune el -, dar atunci au incetat si lacrimile pentru mine insumi”. Si, comentand punctele de vedere ale acestor asceti, spune: “Daca mi-ar fi cu putinta, i-as scoate pe toti din iad si numai atunci sufletul meu si-ar gasi pacea si s-ar bucura”.

Aceasta e din nou o tema ecleziala si ne conduce la experienta euharistica. Tema e euharistica in mai multe sensuri. In Euharistie Biserica nu doar se roaga adeseori pentru cei morti – si inca in punctul central al anaforalei euharistice -, dar se si intelege pe sine drept o comuniunea intre cei vii si cei adormiti.

Multe s-au scris despre insistenta Sfantului Siluan asupra iubirii de vrajmasi. Am observat mai sus ca aceasta e pentru el o tema profund teologica. Trebuie sa adaugam ca, in acelasi timp, ea este si o tema euharistica si ecleziologica. Pentru Sfantul Siluan “ca sa tii rugaciunea, trebuie sa iubesti pe oamenii care te ocarasc si sa te rogi pentru ei, pana ce sufletul tau se va fi impa cat cu ei, si atunci Dumnezeu iti va da rugaciune neincetata, pentru ca El da rugaciunea celui ce se roaga pentru vrajmasi”. Iertarea vrajmasilor nostri e insa o tema atat de esentiala pentru impartasirea noastra euharistica, incat Domnul face din ea o conditie a acestei impartasiri si asa fac si parintii, ca de exemplu Sfantul Maxim Marturisitorul in comentariul sau la Tatal nostru, Sfantul Anastasie Sinaitul etc. Toate pacatele pot fi iertate inainte de impartasanie prin Spovedanie, dar daca nu ne impacam cu vrajmasii nostri si tinem minte raul facut noua de ei, impartasirea de Euharistie nu ne e pur si simplu ingaduita. Atat de cruciala e pentru Euharistie iubirea de vrajmasi, asupra careia insista Sfantul Siluan.”

Ioannis Zizioulas

Preluat de aici.

 

Păr. Serafim Rose despre rugăciunile pentru cei adormiți

“Cat de importanta este pomenirea celor raposati in cadrul Sfintei Liturghii se poate vedea din urmatoarea intamplare: inainte de a fi acoperite moastele Sfantului Teodosie din Cernigov (1869), ieromonahul (renumitul staret Alexei din pustia Goloseyevsky, din Lavra Kievului, raposat in 1916) care savarsea reinvestmantarea moastelor, fiind ostenit si atipind acolo, langa moaste, il vazu inaintea lui pe sfant, care ii spuse: „iti multumesc pentru cat te trudesti cu mine. Te mai rog insa ca, atunci cand vei savarsi Sfanta Liturghie, sa-i pomenesti pe parintii mei” – si ii spuse numele lor (preotul Nikita si Maria). „Dar cum se face ca tocmai tu, o, sfinte, imi ceri mie sa ma rog, cand tu insuti te afli inaintea Tronului ceresc si mijlocesti oamenilor mila lui Dumnezeu?“, intreba ieromonahul. „Da, este adevarat“, raspunse Teodosie, „dar prinoasele aduse la Sfanta Liturghie au mai multa putere decat rugaciunile mele.”

Asadar, atat panahida, cat si rugaciunea personala facuta acasa pentru cei raposati le sunt de mare folos acestora, ca fapte bune savarsite intru pomenirea lor, precum si pomenile si contributiile aduse Bisericii. Dar deosebit de binefacatoare sunt pentru ei pomenirile din timpul Sfintei Liturghii. S-au petrecut multe aparitii ale raposatilor care confirma acest lucru. Multi dintre cei care au murit pocaindu-se, dar nu au mai apucat sa o vadeasca pe cand erau inca in viata, au fost izbaviti de chinuri si au dobandit odihna. Biserica inalta mereu rugaciuni pentru cei raposati, iar la praznicul Pogorarii Sfantului Duh, in cadrul vecerniei, are randuite rugaciuni speciale chiar si pentru „cei din iad“.

Sfantul Grigorie cel Mare, raspunzand in Dialogurile sale la intrebarea: „Exista ceva anume care le poate fi de folos sufletelor dupa moarte?“, invata: „Sfanta Jertfa a lui Hristos, Jertfa ce ne mantuie, aduce mari foloase sufletelor, chiar si dupa moarte, cu conditia ca pacatele lor sa fie dintr-acelea care se pot ierta si in viata de apoi. Din aceasta pricina, unele suflete de raposati vin si se roaga sa fie pomenite la Sfanta Liturghie… Bineinteles ca cel mai sigur lucru este sa facem noi insine, chiar din timpul acestei vieti, ceea ce ne-am dori sa faca altii pentru noi, dupa ce vom muri. Mult mai usor este sa iesi de aici liber, decat sa-ti doresti libertatea, dupa ce deja ai fost pus in lanturi. De aceea ar trebui sa defaimam aceasta lume din toata inima, ca si cum toata slava ei s-ar fi trecut deja, si sa ne aducem in fiecare zi prinosul de lacrimi Domnului, prin Jertfa Sfantului Sau Trup si a Preacuratului Sau Sange. Aceasta Jertfa are singura puterea izbavirii sufletului din moartea vesnica, pentru ca in chip mistic ne dezvaluie, fiecaruia, moartea Celui Unul-Nascut Fiu al lui Dumnezeu” (Dialog. IV, 57, 60, pp. 266, 272-273).

Sfantul Grigorie aduce mai multe exemple de raposati care s-au aratat celor vii cerand sau multumind pentru Savarsirea Sfintei Liturghii spre odihna lor; apare chiar si un caz in care sotia unui detinut, crezandu-l mort, se ruga preotilor ca in anumite zile sa implineasca Sfanta Liturghie pentru el; intors din captivitate, fostul detinut i-a povestit sotiei cum, in anumite zile, era dezlegat de lanturi – zile care s-au vadit a fi tocmai acelea in care Sfanta Liturghie era savarsita spre pomenirea lui (Dialog. IV, 57, 59, pp. 267, 270)

Protestantii considera, in general, ca rugaciunile Bisericii pentru raposati sunt incompatibile cu realitatea ca noi, oamenii, avem a ne afla mantuirea in timpul acestei vieti in primul rand: „Daca poti fi mantuit prin Biserica si dupa moarte, atunci ce rost mai are sa te chinui sau sa cauti credinta in timpul vietii? Hai sa mancam, sa bem si sa ne veselim“… Sigur, nimeni dintre cei cu o asemenea viata nu si-au dobandit mantuirea prin rugaciunile Bisericii; evident ca un asemenea argument este destul de superficial, daca nu chiar ipocrit. Rugaciunile Bisericii nu-i pot izbavi pe cei care nu-si doresc mantuirea sau care nu s-au luptat defel in timpul vietii spre dobandirea celor de sus. Intr-un anume sens, s-ar putea spune ca rugaciunea Bisericii sau cea personala, a unui crestin, pentru un raposat, vine ca rezultat al vietii raposatului: nimeni nu se va ruga pentru el, daca el nu a facut nimic care sa-i indemne pe cei ramasi in viata sa o faca dupa moartea lui.

Si Sfantul Marcu al Efesului discuta aceasta problema a rugaciunii pentru raposati si a imbunatatirii produse astfel asupra starii lor, citand drept exemplu rugaciunea Sfantului Grigorie Dialogul pentru imparatul roman Traian, rugaciune inspirata de o fapta buna pe care acest imparat pagan a savarsit-o candva.

Ce anume putem face noi pentru cei raposati

Oricare dintre cei care vor sa-si manifeste iubirea pentru cei raposati si sa le fie de un real folos, cel mai bine isi pot implini dorinta rugandu-se pentru ei, mai cu seama pomenindu-i la Sfanta Liturghie, atunci cand miridele scoase pentru vii si pentru adormiti sunt lasate sa cada in Sangele Domnului, iar preotul se roaga: „Curateste, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit acum, prin Preascump Sangele Tau, pentru rugaciunile tuturor sfintilor Tai“.

Nu putem face nimic mai bun sau mai de pret pentru raposati decat sa ne rugam, pomenindu-i cu prinoase la Sfanta Liturghie, in vesnica nevoie sunt ei de sprijin prin rugaciune, si mai cu seama in vremea celor patruzeci de zile, cand sufletul o porneste pe calea spre salasurile de veci. Trupul nu mai simte nimic atunci: nu-i mai vede pe cei dragi adunati in jurul lui, nu mai simte mireasma florilor, nu mai aude cantarile de inmormantare. Dar sufletul simte rugaciunile rostite pentru el, este multumitor celor care le savarsesc si, duhovniceste, le este apropiat acestora.

O, rude si prieteni ai celui raposat! Faceti pentru el ceea ce-i este de trebuinta si va sta tuturor in putere! Nu va cheltuiti banii cu impodobirea pe dinafara a sicriului si a mormantului, ci cheltuiti-i spre ajutorarea celor aflati in nevoi, intru pomenirea celui drag, care a raposat, cheltuiti-i cu lucrarea Bisericii, care se poate ingriji de sufletul lui. Toti avem de urmat aceeasi cale: si noi vom avea trebuinta, odata, sa fim pomeniti in rugaciuni! Sa fim deci noi insine milostivi cu cel raposat.

Cand ti-a raposat cineva, da de stire cat mai repede unui preot, sa poata citi „Rugaciunea de iesire a sufletului“, care s-a randuit sa se citeasca fiecarui crestin ortodox indata dupa moarte, incearca, daca se poate, sa implinesti slujba inmormantarii intr-o biserica si mereu sa citeasca cineva „Psaltirea” la capataiul celui raposat, pana la ingropare.

Nu trebuie mare pompa in timpul slujbei, dar negresit inmormantarea trebuie savarsita in intregime, fara omisiuni; nu te gandi la tine sau la confortul tau, ci gandeste-te la cel raposat, de care sa te desparti pentru totdeauna.

Cand se intampla sa fie mai multi raposati in biserica, in acelasi timp, nu refuza daca cineva propune ca slujba sa se savarseasca pentru toti la un loc. Caci este chiar mai bine ca o inmormantare sa se slujeasca pentru doi sau mai multi raposati in acelasi timp: rugaciunea tuturor celor adunati acolo va fi mult mai vie decat daca s-ar sluji de mai multe ori, succesiv, in mare graba, cu neatentie si cat mai pe scurt, pentru fiecare separat; pentru ca fiecare cuvant al rugaciunilor pentru cel raposat este ca un strop de apa dat unui om insetat.

Foarte important este sa randuiesti imediat si pomenirea la Sfanta Liturghie pentru toata durata urmatoarelor patruzeci de zile. De obicei, in bisericile unde Sfanta Liturghie este savarsita zilnic, toti cei care s-au inmormantat acolo sunt pomeniti vreme de patruzeci de zile. Dar daca inmormantarea s-a savarsit intr-o biserica unde nu au loc slujbe zilnic, rudele ar trebui sa randuiasca aceste pomeniri oriunde se savarseste Sfanta Liturghie in fiecare zi. Bine este sa se trimita si prinoase spre pomenire pe la manastiri, sau la Ierusalim, unde rugaciunea este neincetata la Sfintele Locuri. Dar pomenirea de patruzeci de zile trebuie randuit sa fie inceputa imediat dupa moarte, cand sufletul se afla in cea mai mare nevoie de ajutor prin rugaciune si de aceea pomenirile trebuie incepute in cel mai apropiat loc unde se fac slujbe zilnic.

Sa ne ingrijim de cei care au plecat in lumea de dincolo inaintea noastra, ca sa putem face pentru ei tot ce ne sta in puteri, avand in minte ca „Fericiti sunt cei milostivi, ca aceia se vor milui”! “

(din: Parintele Serafim Rose, “Sufletul dupa moarte” – cartea integral aici, in versiunea tradusa de Doamna prof. Gratia Lungu-Constantineanu)

Text preluat de aici.