Blogul lui Vasile Călin Drăgan

Este atâta maternitate profundă, adevarată, în această icoană încat îmi vine să o privesc mereu. Maica Domnului pictată este femeie, o femeie matură, serioasă, dar atat de senină, având capul plecat spre stânga Sa (obrazul Ei atinge obrazul Mântuitorului), și în același timp atât de delicată, de feminină. Fiul, bine strâns la piept, cu mâna stângă a Maicii Domnului odihnind protector pe umărul Lui, își ridică tandru buzele către buzele Ei, dar mâinile Lui, fragile și ferme în același timp, nu rămân strânse într-o îmbrățișare-contopire dependentă de dragostea maternă, ci mâna stângă cuprinde delicat vălul Născătoarei de Dumnezeu într-un gest de extraordinar respect și gentilețe (atât de frumos degețelul mic ridicat, care nu face unitate de forță cu pumnul strans al celorlalte, ci este un simbol al eleganței, al nobleței Lui), în timp ce mâna Sa dreaptă – extraordinar cuprinsă în cupa mâinii drepte a Maicii Domnului – binecuvintează lumea, făptura, cu binecuvântarea specifică a Domnului Hristos (IC XS). De asemenea degetele mâinii-cupa, lungi, subțiri, ale Maicii Domnului indică discret, dar direct, către Fiul, care astfel, devine figura centrală a icoanei (deși, ca și reprezentare strict spațială, centrul fizic al icoanei este constituit de buzele gingașe ale Preacuratei, către care se îndreaptă și buzele Fiului, într-un sărut sfânt și feciorelnic pe care privitorul văzându-l și intuindu-i de departe taina, simte o nevoie adancă de curățire sufletească, pentru a fi vrednic (dar cand suntem noi vreodată vrednici…?), cândva, în veșnicie, de a primi/dărui acel sărut, care este binecuvântare și mântuire deopotrivă). Persoana Fiului este mereu centrală în Ortodoxie, care este fundamental hristocentrică, chiar dacă relațiile personale dintre Dumnezeu-Fiul si Preacurata Născătoare pot fi și chiar sunt căi privilegiate, porți către Persoana Fiului, de care ne apropiem cu teamă, cu credință și cu dragoste. Hristos este totul.

Dar ce mare și fierbinte rugătoare este Ea înaintea Domnului pentru noi. Și cât de mult ne iubește. 

Și un ultim amănunt: ce minunată senzație de căldură și protecție pentru Prunc, prin acoperirea spatelui Său cu mantia Ei.

Uneori, noi oamenii, ne înțelegem unii cu alții ca ciobanii de pe dealuri, fiecare urlă la celălalt de pe dealul său. Câteodată se înțelege clar, altădată vântul suflă vorbele de nu se mai înțelege nimic (vorbe-n vânt, sau vorbe duse de vânt). Ca sa ne întâlnim, e nevoie să coboram fiecare în valea care separă dealurile (sau munții – munții de orgoliu? de mândrie?), pentru a ne întâlni acolo jos, prin acest act chenotic, de coborare, pentru întâlnirea reală, chip către chip. Unii, cei smeriți, cei care se aseamănă deci Domnului, coboară ei primii în vale, vazând că celălalt nu are încă nici curajul, nici înțelegerea să o facă. Și îl asteaptă acolo, vorbindu-i lin, din vale. Oricum, de jos în sus se aude mai bine, ei sunt paradoxal înțeleși mai bine, dupa cum bine se știe din exemplul teatrelor antice grecești, construite pe versanții dealurilor. Daca arunci acolo un bănuț, clinchetul se aude pâna sus de tot. Sau o șoaptă. E suficientă. Să ne șoptim mai mult unii altora, să coborâm pe cât putem vocea. E o așa de mare gălăgie în lume. Și în noi. Nu se mai aud șoaptele line ale Domnului.

Vă întrebați, probabil, care este legătura dintre pietre și emoții?

Pentru sănătatea vieții noastre psihice, emoțiile au un rol fundamental, exprimarea lor firească fiind adesea cheia bunei relaționări cu ceilalți. Pe măsură ce omul își îmbunătățește viața duhovnicească, este tot mai atent la aceste fragile și delicate expresii ale sufletului nostru și ale celorlalți. Apropiindu-ne mereu de Domnul, vulnerabilitatea exprimării adevăratelor noastre trăiri față de ceilalți scade, astfel încât teama de a nu fi ”descoperiți și răniți” în adevăratele noastre sentimente scade. Ba mai mult, le înțelegem și le exprimăm mai bine, pentru că vindecându-se sufletul omului prin părtășia cu Domnul Hristos, se vindecă și viața noastră psihică. Dobandim mai mult confort în a fi noi înșine.

Deși, în general, psihologia seculară nu face referire la legătura vitală a omului cu Creatorul său, ea are totuși meritul de a fi înțeles și explicat adesea foarte precis procesele vieții noastre psihice.

Ofer în continuare un articol bine scris al Anielei Minu, în care autoarea, psiholog de profesie, descrie câteva aspecte legate de viața noastră emoțională:

Stim cu totii ca emotiile sunt cele care ne coloreaza viata si ne fac sa fim diferiti ca fiinte umane. Stim deasemenea ca, desi emotiile ne fac umani, tot ele sunt cele care ne fac sa ne pierdem controlul asupra noastra si sa nu fim demni de conditia noastra. Bucurie, teama, furie, iata cateva dintre emotiile pe care le simtim in fiecare zi. Uneori avem libertatea de a ni le exprima, alteori contextul nu ne permite acest lucru iar noi ni le cenzuram in speranta ca astfel vom face mai bine fata situatiei. „Controlul excesiv al emotiilor noastre, poate declansa cancerul!”. Iata o afirmatie extrem de interesanta care cu siguranta v-a captat atentia. Iata motivul pentru care am decis sa scriu acest articol in care sa dezvolt subiectul legat de influenta emotiilor asupra sistemului imunitar. 
Controlul emotiilor 
Studiile recente au aratat ca mai multe boli, printre care si cancerul, se dezvolta mai frecvent la persoanele care isi controleaza excesiv exprimarea emotiilor de furie, tristete sau bucurie care fragilizeaza sistemul imunitar. Daca nu va numarati chiar dvs printre ei, cu siguranta cunoasteti oameni care obisnuiesc frecvent sa-si reprime sentimentele. „Inghit” sentimentele sau pulsiunile precum dorinta sau furia, suporta situatia prin care trec „strangand din dinti” si sfarsesc prin a se plange tot mai des de crampe la stomac, dureri de cap, ulcer sau chiar cancer. Toatea aceste simptome caracterizeaza boli ce ne dau serios de cap, sunt somatizari, transpunerea in semne fizice a unor conflicte psihice, a unor situatii care ne contrariaza. 
Ce arata studiile? 
In urma studiilor, profesorul Laborit ajunge la concluzia ca majoritatea bolilor sunt legate de „inhibarea actiunii” care duce la acumularea in organism a hormonilor de stres care sunt toxici. E foarte cunoscuta importanta factorilor psihologici in evolutia principalelor boli. Cercetarile in domeniu asupra stresului, au demonstrat in ce masura se lupta organismul pentru a face fata evenimentelor importante, pozitive sau negative, care modifica ritmul vietii ( astfel de evenimente pot fi: moartea unei fiinte dragi, imbolnavirea, examenele, pensionarea, dar si casatoria, mutarea in alta casa, plecarea in concediu). Astfel, pe o scala de stres in care moartea partenerului este evaluata cu 100 de puncte, casatoria provoaca un stres de 50 de puncte, examenul de licenta e cotat cu 47 de puncte, pensionarea cu 45 de puncte, mutarea in alta casa cu 20 de puncte, iar plecarea in vacanta, cu 13 puncte. La persoanele care acumuleaza mai mult de 300 de puncte pe scala de stres in mai putin de 1 an, s-a constatat aparitia bolilor grave ( cancerul de exemplu ), in proportie de 49%, fata de 9% in grupul de control. 

Stres si boala 
Un studiu britanic efectuat pe un esantion de 5000 de vaduve, arata existenta unei rate de mortalitate cu 40% mai crescute in anul urmator mortii partenerului. Aceste observatii evidentiaza importanta unei abordari psihoterapeutice pentru prevenirea acestor tulburari psihosomatice. Studiile au demonstrat impactul pozitiv avut de sedintele de psihoterapie, in care se foloseau:vizualizarea pozitiva, convingerile mentale, exprimarea emotionala, etc, asupra evolutiei cancerului: la 5 ani dupa operatia de cancer la san, cele care isi accepta boala cu „stoicism”, prezinta 75% metastaze si 38% deces. In schimb, in cazul pacientelor care`lupta impotriva bolii prin metode psihoterapeutice, cifrele scad la 35% metastaze, respectiv 10% deces. 
Ce este stresul? 
Acea presiune psihica interna, negativa sau pozitiva asociata de cele mai multe ori unui evenimen extern penibil: conflict, suparare, doliu sau orice situatie care ne modifica conditiile de viata: casatorie, concediu si ne provoaca o tensiune psihica si corporala pe care nu o exprimam in nici un fel. Acumuland acest stres, treptat, se vulnerabilizeaza sistemul imunitar astfel incat este favorizata aparitia bolilor de orice fel: gripa, astm, cancer, sida. Ca am adus vorba si de SIDA, aceasta groaznica boala a secolului nostru, ea apare tocmai pe acest fond al scaderii imunitatii corpului ceea ce creste riscul aparitiei unor boli, care desi pot fi banale pentru un om obisnuit, pentru un individ bolnav de SIDA, se pot dovedi fatale. Nu fac o legatura cauzala intre reprimarea emotionala si aparitia unor astfel de boli grave. Intaresc insa ideea importantei imunitatii pentru supravietuire, astfel incat sa intelegem ca daca prin exprimarea emotiilor si eliberarea de stres putem sa evitam pericolul scaderii imunitatii, sa o facem pentru ca nu avem decat de castigat. Exprimand emotiile, diminuam tensiunile si stresul si astfel intarim sistemul imunitar. 
Exprimarea si reprimarea emotiilor 
Vorbesc atat despre exprimarea emotiilor. Veti spune insa, pe buna dreptate ca sunt si emotii care nu pot fi exprimate oricand si oricum. Sunt inhibari sanatoase ale emotiilor prin care recunoastem locul celuilalt si favorizam viata sociala: de exemplu, sunt situatii in care ma abtin sa sar pe o persoana ce imi place de pe strada sau sa-mi exprim furia intr-un mod inadecvat fata de seful meu. Emotiile exista pentru a ne ajuta nu pentru a ne handicapa: teama si furia ne apara de pericole, tristetea ne ajuta sa depasim situatiile de doliu real sau simbolic ( moarte, separare, abandonarea unui proiect, etc ). Emotiile nu trebuiesc ascunse sau uitate, inhibate sau reprimate. Avem nevoie sa le „digeram” si pentru asta e necesar sa le „mestecam” si nu sa ne facem ca nu exista. 
Lacrimile „lubrefiantul emotiilor” 
Auzim adesea:”Nu mai plange ca un copil! Abtine-te!”. Cu toate acestea, faptul de a plange in anumite situatii nu este deloc deplasat. Plang pentru ca sunt trist iar in situatia aceasta nu simt altfel. Nu va temeti sa plangeti. Lacrimile sunt „lubrefiantul emotiilor”. Ele le usureaza drumul. In plus, ele nu insotesc doar tristetea ci si bucuria, placerea sau admiratia. Ele curata organismul eliminand pana la 40% din surplusul secretiei de neurotransmitatori. Interzicerea plansului nu este sanatoasa, mai mult, aceasta stapanire perturba sistemul imunitar si favorizeaza aparitia unor boli grave, mai ales la acele persoane care nu-si exprima niciodata emotiile considerate social ca fiind negative: teama, furia, frica. Nu va temeti sa plangeti daca asta simtiti, radeti cu pofta daca situatia va permite, invatati sa va ingaduiti sa fiti furiosi si sa cautati sa va exprimati furia fara a o reprima la nesfarsit. In cele din urma ea iese la iveala si din pacate o face intr-un moment care se dovedeste de cele mai multe ori a fi cel mai nepotrivit. 

Psiholog Aniela MINU

Post – Scriptum:

Care este, totuși, legătura dintre pietricele și emoții?

Dar… vă mai întreb altceva: dumneavoastră știți sau… v-ați gândit vreodată că deși marele evanghelist Ioan este supranumit Apostolul Iubirii (”ucenicul pe care-l iubea Domnul”), cel care l-a iubit cel mai mult (”mai mult decât aceștia”) pe Domnul a fost Petru (Petru=piatra)? Conform referatului biblic: Dupa ce au pranzit, a zis Iisus lui Simon-Petru; “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti tu mai mult decat acestia?”. El I-a zis: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc”. Zis-a Iisus lui: “Pastoreste mieluseii Mei”. Iisus i-a zis iarasi, a doua oara: “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?” El I-a zis: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc”. Zis-a lui: “Paste oile Mele”. Iisus i-a zis a treia oara: “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?” Petru s-a intristat, ca i-a zis a treia oara: Ma iubesti? si I-a zis: “Doamne, Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc”. Iisus i-a zis: “Paste oile Mele”. (Ioan, cap. 21)

O mare iubire, adancă, curată, puternică, se naște după o mare pocăință.

Cand cineva ma intelege, inseamna ca imi face loc in inima lui, mie, ca prezenta vie, ca persoana. Eu intrand acolo, (fiind primit) ma linistesc, ma simt bine, dar se mai intampla ceva, care adesea nu este tematizat: incep sa-l cunosc direct pe cel care ma intelege, de dinauntru. De aceea, noi cautand sa fim intelesi de cineva, nu cautam altceva decat sa fim iubiti de ceilalti, desi substituim termenii. De aceea e foarte mare riscul, dar si rasplata pe masura. Cand cineva cauta sa ma inteleaga fara sa ma iubeasca, ma primeste doar in mintea lui. Iar mintea este rece, ea nu are putere de cunoastere, functia mintii in sensul de ratiune nu este cunoasterea, ci doar organizarea, sistematizarea, rationalizarea cu alte cuvinte a ceea ce inima cunoaste prin iubire. Cel care nu iubeste nu cunoaste realitatea, lumea, ci doar o ghiceste prin aproximari. Adevarata intelegere largeste inima, iar asta vine mai mereu insotita de suferinta. Adesea incercam sa-i prindem pe ceilalti doar cu functiile ratiunii. Astfel avem contacte moarte. Nu cu persoane vii, ci cu entitati abstracte. Domnul cand ne lasa sa intram in iubirea lui ne face o mare favoare, un mare dar, pentru ca astfel il cunoastem. Caci cunoasterea Domnului nu e nimic altceva decat iubire. El este Iubirea.

În casa creștinilor ortodocși, gasim adesea colțișorul binecuvântat de Dumnezeu în care cu evlavie se pune împreună un ansamblu alcătuit din icoane, candelă, cărți de rugaciuni, cățuie, tămâie, lumânări, aghiasmă și alte obiecte care aduc sufletul mai aproape de starea potrivită pentru reculegere, meditație și rugăciune. Vă ofer astăzi o poza recentă, spre exemplificare, cu colțișorul meu, care este bucuria locuinței mele.  De-a lungul timpului am adunat icoane și iconițe și alte obiecte minunate care s-au aranjat ”parcă de la sine” în structura actuală. Vârful este Troița lui Rubliov, Preasfânta Treime, de unde, prin chenoza Sa, Fiul se golește pe Sine până la moarte și încă moarte pe cruce, astfel Sf. Cruce care are pictată răstignirea Domnului ocupă locul central al micului iconostasis, cum îl numesc grecii.  Mergând tot descendent, ajungem la Icoana Invierii Domnului, care este de fapt numită ”Icoana pogorârii la iad a Mântuitorului”. Prin cruce, deci, Domnul Hristos, noul Adam, coboara întru cele mai de jos ale pământului, la iad, pentru a-l ridica pe omul Adam și a-l așeza în Iubirea Tatălui. În dreapta se află icoana minunată a Pantocratorului din Sinai – care este probabil cea mai populară și mai cunoscută icoană a Domnului din ortodoxie, iar în stânga Sf. Născătoare de Dumnezeu cu Pruncul, numită Vladimirskaya, cea din Vladimir, unde a ajuns, conform tradiției, ca dar din partea unui împărat bizantin către un mebru important al aristocrației ruse, în sec. al XII-lea.

Sub icoana Mântuitorului l-ați recunoscut, probabil, pe Sf. Vasile cel Mare – sfântul meu protector, iar sub icoana Maicii Domnului din Vladimir stă Sf. Mare Muc. Ecaterina, o figura excepțională a hagiografiei ortodoxe, mireasa lui Hristos, atat de frumoasă și de binecuvântată cu înțelepciune prin darul Sf. Duh. Alte iconițe din ansamblu: Sf. Siluan Athonitul, Sf. Cuv. Parascheva, Sf. Ioachim si Ana, Sf. Arhangheli Mihail, Gavriil si Rafail, Sf. Apostoli Petru și Pavel, Sf. Mare Muc. Gheorghe și Sf. Ioan Botezătorul. Pentru rugaciunile lor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi toți, Amin.

Reciteam deunăzi, cu mare savoare, cum de obicei mi se întâmplă cu scrierile extraordinarului părinte Nicolae Steinhardt, cuvântul său la Duminica Tomei, publicat ulterior in volumul ”Dăruind vei dobândi”. Puteți citi întreaga predică aici.

Mi-a atras atenția pasajul în care vorbește despre pictura lui Mathias Grunewald în care se înfățișează momentul răstignirii Domnului. Îl prezint aici mai pe larg:

Spre a înţelege mai plastic deznădejdea ucenicilor, e bine să ne referim la două tablouri care, printre mii de altele ale celor mai vestiţi pictori ai lumii, prezintă răstignirea fără sulimane şi fără cruţarea sensibilităţii privitorului. Unul e al marelui pictor mistic german de la sfârşitul veacului al XV-lea şi începutul veacului al XVl-lea, Mathias Grunewald – Mathias pictorul îl numeşte compozitorul Paul Hindemith – şi se află acum în muzeul din oraşul (astăzi francez) Colmar. Celălalt e al nu mai puţin vestitului pictor spaniol Velasquez şi-i expus în muzeul Prado de la Madrid. Le-am văzut pe amândouă şi am să mă străduiesc să vă transmit măcar puţin din oroarea lor. în pânza lui Griinewald fondul e negru; crucea se află pe primul plan, atât de aproape de privitor încât pare a-i sta efectiv în faţă (orice „distanţă artistică” fiind anulată); degetele mâinilor şi picioarelor răstignitului s-au prefăcut în tot atâtea gheare răşchirate spre cer, în ţepi încărcaţi cu spasme; cununa de spini dă impresia a fi metalică; trupul e plin de sânge şi în întregime acoperit cu un soi de pustule, de găuri, de ţinte, de vătămături inexplicabile (un soi de irupţie epi¬dermică a suferinţei); culoarea trupului e la egală depărtare de negru şi arămiu şi pare şi el – răsucit, contorsionat, încârligat – a fi de metal; capul prăbuşit.

Tâlharii nu se văd, nici ceilalţi martori răuvoitori ai groaznicului spectacol. Doar Magdalena, în stânga (privitorului), în genunchi şi-n rugăciune aprigă. Ceva mai spre stânga, Maica Domnului înveşmântată în alb, leşinată în braţele Sfântului loan (în mantie roşie). În dreapta, un bătrân cu barbă ţine o carte, iar cu arătătorul mâinii drepte îndrumă ochii privitorului spre o cruce: e naratorul, evanghelistul, referentul. (N. Steinhardt, Duminica Tomei, in Dăruind vei dobândi, Ed. Măn. Rohia)

Cunoșteam deja tabloul respectiv, împins fiind de curiozitate după o lectura anterioara a predicii Parintelui Steinhardt, dar abia acum am remarcat observația monahului de la Rohia despre personajul din dreapta (direcția privitorului). Cine este de fapt acel ”bătrân cu barbă”? Căutând detalii despre această operă de artă, descoperim că el este, conform intenției pictorului și probabil a unui curent mai întins în pictura religioasă a vestului acelei epoci, nici mai mult nici mai puțin decât Sf. Ioan Botezătorul. Inițial m-am mâhnit puțin de ”eroarea” de identificare a părintelui Steinhardt. Apoi am înțeles cumva totul dintr-o altă perspectivă: părintele pur și simplu nu putea gândi, adânc în firea ortodoxiei fiind, această prezență a Botezătorului la Răstignire.

Ce să caute Sf. Ioan Botezătorul la momentul crucificării, cu degetul îndreptat către Domnul spunând cuvintele de la Ioan 3. 30: ”Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”?

Neputând recunoaște această perspectivă, foarte sugestivă de fapt, însă atât de neortodoxă, pur și simplu neputându-o ”vedea”, Parintele Steinhardt conchide cu acest extraordinar pasaj, cu ochiul său de copil în cel mai inocent sens cu putiință, curat cu inima ca în fericirile de pe munte, sublim: ”în dreapta, un bătrân cu barbă ţine o carte iar cu arătătorul mâinii drepte îndrumă ochii privitorului spre o cruce: e naratorul, evanghelistul, referentul.”

Unde era, totuși, Sf. Ioan Botezătorul în momentul răstignirii? Cum am văzut într-un articol anterior, el era, conform tradiției, în iad, propovăduind celor ce-l așteptau pe Mesia venirea iminentă a Mântuitorului Hristos care-i va elibera din robia morții:

Într-una dintre bisericile Pathiarhiei de la Pec (Kosovo) se afla aceasta minunata icoana a Invierii Domnului care are tema pogorarii la iad.

Două detalii mi-au atras atenția în mod deosebit:

Mântuitorul, spre deosebire de icoanele învierii clasice, care-l înfățișeaza în plină forță, spărgând cu putere, violent, porțile iadului și trăgându-i afară pe Adam și Eva, are în această icoană o postură aplecată, chenotică, plina de compasiune pentru omul aflat in chinurile iadului. El ii ridică pe strămoșii noștri cu siguranță, dar se simte dragostea, tandrețea, delicatețea pentru faptura zidită cu această chemare catre îndumnezeire, dar căzută atât de departe de Tatăl cel Iubitor.

Al doilea amănunt minunat este Sf. Ioan Botezătorul care pregătește Calea Domnului propovaduind sufletelor metanoia, adica intoarcerea către Domnul, pocăința cea adevarata făra de care nu este mântuire (își împlinește chemarea chiar si acolo, în răstimpul dintre moartea sa și pâna în momentul învierii Domnului, iar apoi întru veșnicie pentru noi cei care înca ne zbatem în păcat). Mi se pare atât de important Sf. Ioan Botezătorul în iconomia mântuirii noastre, adesea neglijat datorită faptului ca nu-i ințelegem mesajul care este ”Pocăiți-va!” Sf. noastră Biserică l-a și pus mereu la cinstea cuvenită, dupa cum bine se vede in icoana Deisis de la Agia Sophia, scapata ca prin minune în ultima clipă din mâna unui îngrijitor ce desprindea fragmente de mozaic aurit pentru a le vinde turiștilor. Cine este de fapt Sf. Ioan Înaintemergătorul Domnului și care a fost si este misiunea lui?

Imi aduc aminte acele extraordinare cuvinte ale parintelui Rafail Noica, vorbind despre Ioan Botezatorul. Spunea, parafrazez: Ioan Botezatorul a avut puterea de a certa poporul si de a-l trimite la pocainta pentru ca-l iubea. Doamne, cat de adevarat este. Cand omul care iubeste (pe Dumnezeu si pe aproapele) incepe sa certe si sa strige, stau cerurile in loc, zumzetul si galagia lumii inceteaza, oamenii pun capul in pamant! Pocainta survine imediat pentru ca glasul ce pare ca biciuie este purtat de chemarea iubirii si omul nu poate sa nu recunoasca vocea Tatalui, acolo, care este de fapt durere părinteasca si mangaiere, grija infinita. Mare, cu adevarat, a fost Ioan Botezatorul, pentru dragostea lui. El mi-a aparut adesea drept un om aspru, rece, lovitor si nu-mi placea infatisarea lui din iconografie, dar acum inteleg ca nu autoritatea sau puterea lui i-a trimis pe oameni in pocainta cea adevarata, cat incredibila lui, adevarata lui dragoste pentru om. Cand striga: “Pocaiti-va!”, vocea lui nu era plina de ura sau de manie, ci era sunetul extraordinar de dureros al sfasierii sufletului sau vazand indepartarea poporului de Domnul. Era inima lui care crapa de durere, si acea suferinta de nedescris care vedea indepartarea noastra de Parintele Iubirii, si care, sustinuta de IUBIREA Lui striga: “Pocaiti-va!” Era de fapt, nu o porunca precum o comanda, ci o rugaminte puternica, sigura, dar atat de fierbinte, incat topea zidurile negarii celui care o auzea. El, Sf. Ioan, murea putin cate putin siesi cu fiecare chemare la pocainta, si se nastea putin cate putin cu fiecare intoarcere a aproapelui sau. Din nou, fară taina Pocăinței sufletul zadarnic se străduiește să scape din patimi si despărțirea de Dumnezeu.

Adam pierduse raiul pamantesc si il cauta plangand: 

“Raiul meu, raiul meu, raiul meu minunat!” Dar prin iubirea Sa, Domnul i-a dat pe cruce un alt rai, mai bun decat cel dintai, in ceruri, unde e Lumina Sfintei Treimi. 

Ce vom da in schimb Domnului pentru iubirea Lui fata de noi?“.  

(Sf. Siluan Athonitul)

Izgonindu-l din Eden pe Adam, Domnul nu il pedepseste. L-ar fi pedepsit daca l-ar fi lasat sa stea acolo. Ar fi mancat astfel din Pomul Vietii (inainte putea manca nestingherit din acel pom!, doar unul era interzis – ) si si-ar fi permanentizat moartea, separarea de Dumnezeu. Dumnezeu, ca un cald parinte iubitor, l-a imbracat pe Adam si l-a trimis in lume. Astfel, i-a dat minunata sansa a mantuirii. Doamne, Tu esti bun. Nu stim noi cat de bun esti Tu. Dar am crezut adesea ca esti un Dumnezeu rau si razbunator. Iarta-ma. Si am plans venind pe drum.

Sa nu se raneasca mai tare copilul Adam, de aceea a pus Dumnezeu heruvim cu sabie de foc, nu ca un tiran razbunator, ci ca un parinte care-si iubeste fiul cu o infinita purtare grija. “Adame, tu ai cazut si te-ai ranit de moarte. Te iubesc si de aceea, iata, desi tu nu intelegi acum gestul Meu, eu te iau cu o blandete si cu o delicatete nemarginita in brate, iti fac haine de piele si cu o durere nemarginita te las in afara Edenului, pentru ca stiu ca daca vei ramane aici vei manca din Pomul Vietii si vei ramane intru vesnicie departe de Iubirea Mea. Stiu ca doare, si ca tu o intelegi ca pe o alungare, insa numai astfel tu poti sa mai ai o sansa de a te salva. Intelegi, tu Adame, copil iubit asta? Nu intelegi acum, ca vanturile si frigul si foamea te lovesc. Si bolile si dusmaniile, si patimile. Insa numai astfel, Adame, mai ai o sansa de mantuire, numai astfel. Cunosc durerea ta si ura ta indreptata impotriva Mea pentru acest gest. Insa nu in aceasta gradina a Edenului te voi readuce Eu, prin Fiul meu Iisus Hristos, ci in Raiul Iubirii mele vesnice unde este ”Lumina Sf. Treimi.”

Cred ca este o erezie sa ne dorim a ne intoarce in Eden, in Gradina Raiului, acolo unde au cazut de la Domnul, din neascultare, strabunii nostri Adam si Eva. Domnul Hristos nu a venit si S-a jertfit, moarte pe Cruce primind pentru noi pentru a ne re-aduce in acel Eden. Omul rascumparat prin Invierea Domnului are o stare mai inalta decat cea de dinainte de cadere. El, Domnul Iisus Hristos, a venit pentru ca prin Invierea Sa cea minunata sa ne duca la Tatal, sa ne faca fii ai Tatalui, asemenea Lui. Crestinul adevarat, care traieste jertfelnic si plenar Sf. Liturghie si poarta mereu bucuria Invierii nu are Nostalgia Paradisului, s-a vindecat de orice nostalgie, chiar si de aceasta, dupa Paradisul pierdut, care deturneaza omul de la adevarata lui chemare, facuta de Dumnezeu dintru vesnicie si actualizata zilnic, intru vesnicie. Nostalgia Paradisului este o intelegere gresita a planului de mantuire a lumii al lui Dumnezeu. Sa nu ne invesnicim moartea, dorind a gusta din Pomul Vietii, fara sa trecem prin patimi, moarte si Inviere. Da-ne, Doamne, pocainta, caci fara poarta pocaintei nu Te putem primi, pe Tine, Mantuitorule scump si nici intra in Raiul cel Adevarat.

In aceasta nostalgie a paradisului pierdut se regasesc si pornirile mele continue de a ma cuibari confortabil intr-o nisa a spatiului si timpului, uitand ca Fiul Omului nu avea unde sa-si plece capul. Dar noi oameni suntem si greu ne este fara jugul cel usor al Domnului.

In momentul in care am inteles ca Tu ne-ai alungat din rai nu pentru ca erai furios pentru pacatul nostru, sau ca – ce prostie – Te temeai de noi, ci pentru a nu ne lasa sa ne ranim si mai mult (invesnicindu-ne caderea si moartea prin mancarea din pomul vietii), cu adevarat am inteles ca Tu esti Dumnezeul cel adevarat. Si nu a fost intoarcere mai adanca decat aceea in inima mea, pana atunci. Oare nu asta face omul, acum, in zilele noastre, oare nu asta incearcam cautand cu clonari si folosirea abuziva a geneticii sa gasim leac pentru moarte? Bietul om, asta vrem, sa ne invesnicim moartea, iar Tu, Te-ai jertfit pentru a ne invesnici Infierea, Invierea si Viata. Si totusi iti spunem nu. Vai, noua.

Este omul rugaciunii și al misiunii. Născută la viața cea adevărată a credinței celei mântuitoare în plin comunism, dintr-un furnal de îndoială, deznădejde și căutări violente, monahia Siluana s-a lăsat găsită de Domnul Hristos cu aceeasi putere cu care inițial se îndrepta spre moarte, într-o lume în care lipsa sensului de a fi – absența lui Dumnezeu, de fapt – o facea să se sfâșie și să se prabușească dureros în cele mai adânci abisuri ale omului aflat în cea mai grozavă ipostază posibilă: moartea necunoașterii de Dumnezeu. Nici astăzi nu a reușit să scape de deznădejde, doar că, preschimbată prin metanoie în Bucuria Domnului, ea a luat haina cea nouă și bună a sufletului sfâșiat de suferință văzându-și frățiorii mai mici zbătându-se încă departe de Domnul, Limanul Bucuriei și al Vieții.

Printre ei mă aflu și eu.

Astăzi, 26 Aprilie, 2009 a avut loc în Boston parada anuală cu ocazia Zilei Independenței Greciei. O frumoasă desfășurare de forțe organizată de Federația Asociațiilor Heleno-Americane pe Boylston St. și respectiv în Boston Commons, unul dintre cele mai vechi parcuri publice americane. Imaginile vorbesc de la sine. Ne-am bucurat să vedem Ortodoxia în inima Bostonului.

Descoperit printre lucrurile personale ale părintelui martir Grigore Petrov (+1942) prizonier in lagărele de concentrare rusești, se pare ca a fost alcătuit de Mitropolitul Trifon al Turkistanului (+1932)

Dupã obisnuitul inceput se zic Condacele si Icoasele:

Condacul 1

Împãrate al veacurilor, Cel ce nu suferi stricãciune, Tu tii in dreapta Ta toate cãrãrile vietii omenesti cu puterea proniei Tale celei mântuitoare. Îti multumim pentru binefacerile Tale cele arãtate si cele ascunse, pentru viata pãmânteascã si pentru cerestile bucurii ale Împãrãtiei Tale. Aratã-ne si de acum mila Ta, celor ce cântãm: Slavã Tie, Dumnezeule în veci!

Icosul 1

Venit-am pe lume prunc slab si neajutorat, dar Îngerul pãzitor a întins aripi luminoase, ocrotind leagãnul copilãriei mele. Dragostea Ta strãluceste de atunci peste toate cãrãrile mele, în chip minunat cãlãuzindu-mã cãtre lumina vesniciei. Cu slavã s-a arãtat, din prima zi si pânã acum, darurile Proniei Tale cele imbelsugate. Îti multumesc si îti strig cu toti cei care te cunosc pe Tine:
Slavã Tie, Celui ce m-ai chemat la viatã,
Slavã Tie, Celui ce mi-ai arãtat frumusetea lumii,
Slavã Tie, Celui ce ai deschis înaintea mea cerul si pãmântul ca pe o carte a vesnicei întelepciuni,
Slavã Tie, pentru vesnicia ce se aratã în lumea cea vremelnicã,
Slavã Tie, pentru milele Tale cele arãtate si cele ascunse,
Slavã Tie, pentru fiecare suspinare în încercãrile mele,
Slavã Tie, pentru fiecare pas al vietii, pentru fiecare clipã de bucurie.
Slavã Tie, Dumnezeule în veci!

Condacul al 2-lea

Doamne, ce bine e sã fii oaspetele zidirii Tale: vântul bine înmiresmat, muntii care tind spre cer, apele ca niste oglinzi nemãrginite în care se rãsfrâng aurul razelor si curgerea linã a norilor. Intreaga fire sopteste tainic, toatã e plinã de mângâiere, pãsãrile si dobitoacele poartã pecetea iubirii Tale. Binecuvântat este pãmântul cu frumusetea cea degrab trecãtoare care desteaptã dorul de vesnicul locas unde întru nestricãcioasã frumusete se aude cântarea: Aliluia!

Icosul al 2-lea

M-ai adus în viata aceasta ca într-un rai preasfânt. Am vãzut cerul ca un potir albastru si adânc, în azurul cãruia cântã pãsãrile, am ascultat fosnetul linistitor al pãdurii si susurul dulce – glãsuitor al apelor, m-am înfruptat din roadele bine înmiresmate si dulci, ca si din mierea cea parfumatã. Ce bine e la Tine pe pãmânt si câtã bucurie sã fii oaspetele Tau!
Slavã Tie, pentru praznicul vietii;
Slavã Tie, pentru buna mireasmã a lãcrãmioarelor si a trandafirilor;
Slavã Tie, pentru felurimea cea desfãtatã a roadelor si a seminelor;
Slavã Tie, pentru strãlucirea de giuvaer din roua diminetii;
Slavã Tie, pentru surâsul desteptãrii scãldate în luminã;
Slavã Tie, pentru frumusetea zidirii mâinilor Tale;
Slavã Tie, pentru viata veacului acesta, prevestitoare a celei ceresti;
Slavã Tie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 3-lea

Prin puterea Sfântului Duh împrãstie mireasmã orice floare, tainicã adiere de parfum, gingasã alcãtuire de culori, frumusetea Celui Mare întru cele smerite. Laudã si cinste Fãcãtorului de viatã Dumnezeu, Cel Care a încununat tarina cu aurul spicelor si cu azurul albãstrelelor, iar sufletul cu bucuria vederii celor tainice. Veseliti-vã si-I cântati Lui: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Cât de minunat esti în sãrbãtoarea primãverii, când se trezeste la viatã toatã fãptura si noi strigãm cu bucurie cãtre Tine: Tu esti Izvorul vietii, Tu esti Biruitorul mortii! 
Mângâiate de lumina lunii si de cântecele privighetorilor stau vãile si codrii in vesminte de nuntã. Întreaga lume e mireasa Ta si ca pe Mirele ei vesnic te asteaptã. Dacã iarba câmpului astfel o îmbraci, pre noi, oare cum ne vei preschimba în veacul Învierii ce va sã fie? Cum vor lumina trupurile noastre, iar sufletele cum vor strãluci?
Slavã Tie, Celui ce ai scos dintru întunecimile pãmântului felurite culori si gusturi si miresme;
Slavã Tie, pentru zidirea cea primitoare si bogatã în mângâiere;
Slavã Tie, cã ne-ai înconjurat cu mii si mii de fãpturi;
Slavã Tie, pentru adâncul întelepciunii Tale, care si-a pus pecetea peste întreaga lume;
Slavã Tie, cu evlavie sãrutãm urmele pasilor Tãi nevãzuti;
Slavã Tie, Celui ce ai aprins inaintea noastrã lumina cea strãlucitoare a vietii vesnice;
Slavã Tie, pentru nãdejdea vietii nestricãcioase, nepieritoare, desãvârsite;
Slavã Tie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 4-lea

Cu câtã dulceatã îi indestulezi pe cei ce se gândesc la Tine, ce Fãcãtor de viatã este Cuvântul Tãu cel Sfânt! Mai placutã decât untdelemnul si mai dulce decât fagurii este împreunã – grãirea cu Tine. Rugãciunea adusã Tie prinde viatã si se înaripeazã: cu ce cutremur se umple sufletul si cât de mãrete si pline de tâlc par atunci viata si fãptura toatã! Unde nu esti Tu – acolo este pustiu. Unde esti Tu – acolo e bogãtia sufletului, acolo se revarsã, ca un suvoi de apã vie, cântarea: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Când se lasã înserarea pe pãmânt si se asterne linistea aducând vremea odihnei si a somnului obstesc, paletele strãlucitoare închipuite de norii poleiti cu aurul amurgului îmi par a fi cãmara Ta. Foc si porfirã, aur si azur grãiesc proorocind despre frumusetea negrãitã a cerestilor Tale sãlasuri si cu glas de prãznuire strigã:
Slavã Tie, în ceasul tihnit al înserãrii,
Slavã Tie, Celui ce ai revãrsat asupra lumii adâncã pace, 
Slavã Tie, pentru raza de rãmas bun a soarelui care apune, 
Slavã Tie, pentru darul somnului odihnitor,
Slavã Tie, pentru bunãtatea vãditã în întuneric, prin lumina pe care o tesi în inimile noastre, 
Slavã Tie, pentru rugãciunile smerite ale sufletului pãzit de înger,

Slavã Tie, pentru desteptarea fãgãduitã în bucuria vesnicei zile neînserate,
Slavã Tie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 5-lea 

Nu sunt cumplite viforele vietii pentru acela în al cãrui suflet strãluceste fãclia focului Tãu. Împrejur-vreme rea si întuneric, groazã si urlet de vijelie; iar sufletul lui e PACE si LUMINA: acolo e HRISTOS! Si inima cântã: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Vãd cerul Tãu strãlucitor de stele. O, cât esti de bogat si câte lumini ai! Prin razele îndepãrtatilor luminãtori mã priveste vesnicia; Sunt asa mic si neînsemnat, dar cu mine este Domnul si pretutindeni sunt pãzit de dreapta Lui cea iubitoare.
Slavã Tie, pentru necontenita Ta purtare de grijã;
Slavã Tie, pentru oamenii pe care pronia Ta mi i-a adus in cale;
Slavã Tie, pentru dragostea rudelor, pentru dãruirea prietenilor;
Slavã Tie, pentru blândetea dobitoacelor care-mi slujesc;
Slavã Tie, pentru clipele luminoase ale vietii mele ;
Slavã Tie, pentru bucuriile limpezi ale inimii;
Slavã Tie, pentru fericirea de-a trãi, de-a mã nevoi si de-a contempla;
Slavã Tie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 6-lea

Cât esti de mãret si de apropiat întru cumplita suflare a furtunii, cum se vãdeste atotputernicia mâinilor Tale în serpuirea fulgerelor orbitoare: minunatã este mãretia Ta. Glasul Domnului peste câmpii si în fosnetul codrilor, glasul Domnului în purcederea tunetelor si ploii, glasul Domnului peste ape multe. Lãudat fii in vuietul muntilor care scuipã foc. Tu scuturi pãmântul ca pe un vesmânt; Tu înalti pânã la cer valurile mãrii. Laudã Tie, Celui ce ai smerit trufia omeneascã, fãcând sã se înalte strigãt de pocaintã: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Ca fulgerul când lumineazã cãmãrile ospãtului si dupã el par jalnice toate fãcliile, asa ai strãlucit si tu în sufletul meu, fãrã de veste, la vremea celor mai mari bucurii ale mele; iar dupã lumina ta de fulger, ce palide, întunecate si firave pãreau aceste bucurii… Sufletul meu nãzuieste spre Tine!
Slavã Tie, culme a celor mai înalte visuri omenesti;
Slavã Tie, pentru setea noastrã nepotolitã dupã împãrtãsirea cu Dumenezeu;
Slavã Tie, Celui ce ai aprins in noi un dor mai mare de cele ceresti decât de cele pãmântesti;
Slavã Tie, Celui ce faci din noi fii ai luminii învesmântandu-ne cu cele mai gingase raze ale Tale;
Slavã Tie, Celui ce ai zdrobit puterea duhurilor întunericului si ai sortit tot rãul nimicirii;
Slavã Tie, pentru descoperirile Tale;
Slavã Tie, pentru fericirea de a Te simti si a vietui cu Tine;
Slavã Tie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 7-lea

In sânul minunatei simfonii care ne infãsoarã cu bogatele ei armonii se face auzitã chemarea Ta. Tu ne descoperi pridvorul Împãrãtiei ce va sa fie în dulceata cântãrilor, în minunatele acorduri ale suntetelor, în simtirea inaltã din glãsuirea lor, în strãlucirea lucrãrii artistului. Orice adevãratã frumusete ne poartã sufletul spre Tine, ca o puternicã chemare, fãcându-ne sã înãltam cu glas de sãrbãtoare cântarea: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Cu pogorîrea Sfântului Duh, Tu luminezi si faci sã rodeascã arta pictorilor, inspiratia poetilor, gândirea savantilor. Cu puterea cunoasterii de sus pãtrund ei legile Tale, luminându-le adancul întelepciunii Tale de Ziditor. Lucrãrile lor si fãrã de voie Te mãrturisesc: O, cât de mare esti în operele lor, cât esti de mare în omul pe care Tu l-ai facut!
Slavã Tie, Celui ce Ti-ai arãtat puterea în legile ce cârmuiesc zidirea;
Slavã tie, cã toata fãptura e plinã de legile pe care i le-ai rânduit;
Slavã Tie, pentru tot ce ni s-a descoperit prin harul Tãu;
Slavã Tie, pentru ceea ce cu întelepciune ne-ai ascuns;
Slavã Tie, pentru geniul mintii omenesti;
Slavã Tie, pentru puterea de-a lucra cele de folos;
Slavã Tie, pentru limbile de foc ale inspiratiei;
Slavã Tie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 8-lea

Cât de apropiat esti de noi în ziua bolii! Tu Însuti cercetezi pe cei bolnavi, Tu Însuti te apleci spre patul celui suferind. Si inima lui stã de vorbã cu Tine. Tu luminezi sufletul cu pace în vremuri grele, de pãtimiri si scârbe, Tu trimiti ajutor neasteptat. Tu mângâi, Tu cercetezi cu dragoste si mântui, Tie îti înãltãm cântare: Aliluia!

Icosul al-8 lea

Când, prunc fiind, Te-am chemat cu întelegere pentru prima oarã, mi-ai împlinit rugãciunea si mi-ai adumbrit sufletul cu pacea harului Tau. Atunci am înteles cã Tu esti bun si fericiti sunt cei care aleargã la Tine. Am început a Te chema din ce in ce mai des, iar acum strig:
Slavã Tie, Celui ce plinesti cererea pentru cele bune,
Slavã Tie, Celui ce veghezi necontenit asupra mea, 
Slavã Tie, Celui ce tãmãduiesti neputintele si scârbele pentru trecerea vindecatoare a timpului,
Slavã Tie, Celui ce sigur stii sã îngadui sã fim prigoniti pe nedrept, 
Slavã Tie, Celui prin Care nici o pierdere nu e de neînlocuit si tuturor le dãruiesti viata de veci,
Slavã Tie, Celui ce faci nepieritor tot lucurul cel înalt si bun,
Slavã Tie, Celui ce ne-ai fãgãduit reîntâlnirea cea doritã cu cei de aproape ai nostri adormiti intru nãdejdea Invierii,
Slavã Tie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 9-lea

De ce zâmbeste tainic toatã fãptura în zilele de praznic? De ce atunci se revarsã în inimã o minunatã usurare, fãrã asemãnare cu cele si însusi vãzduhul devine altar si bisericã purtatoare de luminã? E adierea harului Tãu, e strãlucirea Taborului, cerul si pãmântul cântã atunci laudã: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Când m-ai insuflat spre a sluji aproapelui, luminându-mi sufletul cu umilintã, atunci una din razele Tale nenumãrate a cãzut asupra inimii mele, si ea s-a facut purtãtoare de luminã, fier in vãpaie: am privit chipul Tãu tainic si neapropiat.
Slavã Tie, Celui ce ai preschimbat viata noastrã cu faptele bunãtãtii;
Slavã Tie, Celui ce ai pecetluit cu negrãitã dulceatã fiecare din poruncile Tale;
Slavã Tie, Celui ce Te sãlãsluiesti în chip nevãzut acolo unde adie buna mireasmã a milostivirii;
Slavã Tie, Celui ce ne-ai trimis nereusite si scârbe , ca sã ne întoarcem ochii spre suferinta celorlalti;
Slavã Tie, Celui ce ai pus mare rãsplatã în insãsi fapta bunã;
Slavã Tie, Celui ce primesti avântul spre cele înalte;
Slavã Tie, Celui ce învalui cu iubirea mai presus de toate;
Slavã Tie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 10-lea

Un lucru prefãcut în pulbere nu se alcãtuieste iarã din aceasta, dar Tu învii pe cei a caror constiintã s-a stins si întorci la frumusetea cea dintâi sufletele ce o pierduserã fãrã nãdejdea de a o mai dobândi. Cu TINE nimic nu e cu neputintã de îndreptat. Tu esti cu totul DRAGOSTE. Tu esti Cel ce pe toate le zidesti si Cel ce iarãsi dai VIATÃ. 
Pe Tine te lãudam cântând: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Dumnezeul meu, Cel ce cunosti cãderea îngerului trufas al zorilor, mântuieste-mã cu harul Tãu, nu mã lãsa sã mã îndepãrtez si sã mã indoiesc de Tine. Ascute auzul meu, ca sã aud in toate clipele vietii mele glasul Tãu tainic si sã-ti strig, iubitorule de oameni:
Slavã Tie, pentru minunatele potriviri de intâmplãri pe care le-a rânduit pronia Ta;
Slavã Tie, pentru presimtirile dãruite de har;
Slavã Tie, pentru povetele glasului tainic;
Slavã Tie, pentru descoperirile din vis si din trezie ale cuviosilor Tãi;
Slavã Tie, Celui ce zãdãrnicesti planurile nefolositoare;
Slavã Tie, Celui ce ne trezesti prin suferinte din betia patimilor;
Slavã Tie, Celui ce smeresti spre mântuire trufia inimii;
Slavã Tie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 11-lea

Prin lantul de gheatã al veacurilor simt suflul fierbinte al dumnezeirii Tale si dragostea Ta de oameni. Tu esti aproape, sorocul vremurilor se apropie. Vãd Crucea Ta: ai îndurat-o pentru mine. În pulbere se asterne duhul meu înaintea Sfintei Cruci: aici e biruinta iubirii si a mântuirii, aici nu inceteazã în veci lauda: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Fericit cel care va cina în Impãrãtia ta, însã Tu m-ai împãrtãsit încã de pe pãmânt cu aceastã fericire, de fiecare datã când mi-ai întins cu dreapta Ta dumnezeiascã Trupul si Sângele Tãu, iar eu, mult pãcãtosul, am primit Sfintele Taine si am simtit iubirea Ta cea negrãitã si mai presus de fire.
Slavã Tie, pentru puterea harului Tãu cel necuprins si de viatã fãcãtor;
Slavã Tie, Celui ce ai inãltat Biserica Ta ca adãpost lumii ostenite;
Slavã Tie, Celui ce ne-ai nãscut a doua oara prin apele cele de viata fãcãtoare ale Botezului;
Slavã Tie, cãci Tu întorci celor ce se pocãiesc neprihãnirea crinilor;
Slavã Tie, adânc nesecat al iertãrii;
Slavã Tie, pentru paharul vietii si pentru pâinea bucuriei vesnice;
Slavã Tie, Celui ce ne-ai ridicat spre cer;
Slavã Tie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 12-lea

De multe ori am privit cum se rãsfrângea Slava Ta pe chipurile celor rãposati. Cum strãluceau de nepãmânteascã frumusete si bucurie, cat de nematerialnice pãreau trãsãturile lor: cu adevãrat era praznicul fericirii si al odihnei in sfãrsit atinse; tãcerea lor striga spre Tine. În ceasul sfârsitului lumineazã si sufletul meu, cel care striga: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Ce înseamnã laudele mele înaintea Ta ! Eu nu am auzit cântarea heruvimilor – aceasta este partea sufletelor înalte – dar stiu cum te slãveste firea. Am privit iarna cum, sub tãcerea lunii, întreg pãmântul îti aduce tihnitã rugãciune, învesmântat în haina albã, strãlucind de nestematele zãpezii. Am vãzut cum se bucurã de Tine soarele care rãsare si-am auzit corurile pãsãrilor slavoslovind. Am auzit cum fosnesc codrii, cântã vânturile si apele susurã cu tainã despre Tine, am auzit cum Te propovãduiesc cetele luminãtorilor prin miscarea pe care le-ai rânduit-o, cu întelepciune pe nesfârsitele întinderi.
Ce e lauda mea ! Firea este ascultãtoare, iar eu nu sunt. Atâta cât trãiesc si vãd dragostea Ta, râvnesc sã-Ti multumesc, sã mã rog Tie si sã strig:
Slavã Tie, Celui ce ne-ai aratat lumina,
Slavã Tie, Celui ce ne-ai iubit cu dragoste adâncã, nemãsuratã si dumnezeiascã,
Slavã Tie, Celui ce ne umbresti cu lumina, cu cetele sfintilor si îngerilor Tãi,
Slavã Tie, Preasfântule Pãrinte, Care ne-ai chemat sã dobândim Împãrãtia Ta,
Slavã Tie, Duhule Sfinte, Soare De-Viata-Fãcãtor al veacului ce va sã vinã;
Slavã Tie, Fiule al lui Dumnezeu, începãturã a mântuirii noastre;
Slavã Tie, pentru toate, Treime Dumnezeiascã si Preabunã;
Slavã Tie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 13-lea

O, Preabunã si De-Viatã-Fãcãtoare Treime, primeste multumire pentru toate milele Tale si ne arãtã vrednici de binefacerile Tale ca, înmultind talantii care ne-au fost încredintati, sã intrãm în vesnica bucurie a Domnului nostru cântând cântare de biruintã: Aliluia !

Acest Condac se zice de trei ori. 
Apoi se zice Icosul 1: Venit-am pe lume… si Condacul 1: Împãrate al veacurilor… 
Si se face otpustul.

Ascultă fișierul audio aici, in frumoasa interpretare a lui Marian Moise:

http://www.trilulilu.ro/JENICA442000/e28c9a715fe2dc