O icoană rară: Pogorârea la iad a Mântuitorului în care se vede Sf. Ioan Botezătorul predicând pocăința

 

Într-una dintre bisericile Pathiarhiei de la Pec (Kosovo) se afla aceasta minunata icoana a Invierii Domnului care are tema pogorarii la iad.

Două detalii mi-au atras atenția în mod deosebit:

Mântuitorul, spre deosebire de icoanele învierii clasice, care-l înfățișeaza în plină forță, spărgând cu putere, violent, porțile iadului și trăgându-i afară pe Adam și Eva, are în această icoană o postură aplecată, chenotică, plina de compasiune pentru omul aflat in chinurile iadului. El ii ridică pe strămoșii noștri cu siguranță, dar se simte dragostea, tandrețea, delicatețea pentru faptura zidită cu această chemare catre îndumnezeire, dar căzută atât de departe de Tatăl cel Iubitor.

Al doilea amănunt minunat este Sf. Ioan Botezătorul care pregătește Calea Domnului propovaduind sufletelor metanoia, adica intoarcerea către Domnul, pocăința cea adevarata făra de care nu este mântuire (își împlinește chemarea chiar si acolo, în răstimpul dintre moartea sa și pâna în momentul învierii Domnului, iar apoi întru veșnicie pentru noi cei care înca ne zbatem în păcat). Mi se pare atât de important Sf. Ioan Botezătorul în iconomia mântuirii noastre, adesea neglijat datorită faptului ca nu-i ințelegem mesajul care este ”Pocăiți-va!” Sf. noastră Biserică l-a și pus mereu la cinstea cuvenită, dupa cum bine se vede in icoana Deisis de la Agia Sophia, scapata ca prin minune în ultima clipă din mâna unui îngrijitor ce desprindea fragmente de mozaic aurit pentru a le vinde turiștilor. Cine este de fapt Sf. Ioan Înaintemergătorul Domnului și care a fost si este misiunea lui?

Imi aduc aminte acele extraordinare cuvinte ale parintelui Rafail Noica, vorbind despre Ioan Botezatorul. Spunea, parafrazez: Ioan Botezatorul a avut puterea de a certa poporul si de a-l trimite la pocainta pentru ca-l iubea. Doamne, cat de adevarat este. Cand omul care iubeste (pe Dumnezeu si pe aproapele) incepe sa certe si sa strige, stau cerurile in loc, zumzetul si galagia lumii inceteaza, oamenii pun capul in pamant! Pocainta survine imediat pentru ca glasul ce pare ca biciuie este purtat de chemarea iubirii si omul nu poate sa nu recunoasca vocea Tatalui, acolo, care este de fapt durere părinteasca si mangaiere, grija infinita. Mare, cu adevarat, a fost Ioan Botezatorul, pentru dragostea lui. El mi-a aparut adesea drept un om aspru, rece, lovitor si nu-mi placea infatisarea lui din iconografie, dar acum inteleg ca nu autoritatea sau puterea lui i-a trimis pe oameni in pocainta cea adevarata, cat incredibila lui, adevarata lui dragoste pentru om. Cand striga: “Pocaiti-va!”, vocea lui nu era plina de ura sau de manie, ci era sunetul extraordinar de dureros al sfasierii sufletului sau vazand indepartarea poporului de Domnul. Era inima lui care crapa de durere, si acea suferinta de nedescris care vedea indepartarea noastra de Parintele Iubirii, si care, sustinuta de IUBIREA Lui striga: “Pocaiti-va!” Era de fapt, nu o porunca precum o comanda, ci o rugaminte puternica, sigura, dar atat de fierbinte, incat topea zidurile negarii celui care o auzea. El, Sf. Ioan, murea putin cate putin siesi cu fiecare chemare la pocainta, si se nastea putin cate putin cu fiecare intoarcere a aproapelui sau. Din nou, fară taina Pocăinței sufletul zadarnic se străduiește să scape din patimi si despărțirea de Dumnezeu.