Meditație la Epidaurus

 

Uneori, noi oamenii, ne înțelegem unii cu alții ca ciobanii de pe dealuri, fiecare urlă la celălalt de pe dealul său. Câteodată se înțelege clar, altădată vântul suflă vorbele de nu se mai înțelege nimic (vorbe-n vânt, sau vorbe duse de vânt). Ca sa ne întâlnim, e nevoie să coboram fiecare în valea care separă dealurile (sau munții – munții de orgoliu? de mândrie?), pentru a ne întâlni acolo jos, prin acest act chenotic, de coborare, pentru întâlnirea reală, chip către chip. Unii, cei smeriți, cei care se aseamănă deci Domnului, coboară ei primii în vale, vazând că celălalt nu are încă nici curajul, nici înțelegerea să o facă. Și îl asteaptă acolo, vorbindu-i lin, din vale. Oricum, de jos în sus se aude mai bine, ei sunt paradoxal înțeleși mai bine, dupa cum bine se știe din exemplul teatrelor antice grecești, construite pe versanții dealurilor. Daca arunci acolo un bănuț, clinchetul se aude pâna sus de tot. Sau o șoaptă. E suficientă. Să ne șoptim mai mult unii altora, să coborâm pe cât putem vocea. E o așa de mare gălăgie în lume. Și în noi. Nu se mai aud șoaptele line ale Domnului.