Blogul lui Vasile Călin Drăgan

(…) nu stiu cum sa traiesc durerea. Cand incerc sa o las sa fie este cumva atat de mare incat aproape nici nu mai doare pentru ca ma desfiinteaza. Urmatoarea miscare este ca ma inchid la loc. Va rog, explicati-ne cum se traieste durerea.

Cu mult drag,

Tia

***************

Draga mea Tia,

Eu cred ca fiecare om are felul lui de a infrunta aceasta frica de durere si de a-i spune DA! Rugaciunea, insotita de hotararea de a accepta si de a o trai, te va invata. Vei fi uimita cum lucreaza Domnul!

Incerc acum sa-ti spun cate ceva din experienta mea, din lupta mea cu acest balaur din noi. Balaurul este impotrivirea si nu durerea. Ea, durerea, e cale si usa catre viata si bucurie pentru ca e glasul lui Dumnezeu din noi, e glasul care ne cheama la pocainta si ne invata ce este ea si cum sa o traim.

Prima miscare a sufletului este o ascultare a durerii! Pur si simplu iti indrepti urechea launtrica spre ea si o asculti. Firea se va impotrivi si va trimite impulsuri, sau chiar strategii complexe, de fuga, de revolta, de plangere de mila, de prelucrare rationala… si asa, durerea se perverteste infasurandu-se, „bandajandu-se” cumva, in trairi si atitudini patimase. De aici stii drumul: totul devine amestecat cu placerea care insoteste pacatul, care va duce la o si mai mare suferinta si la o si mai ascutita durere… pana cand vom invata sa acceptam.

Ascultand durerea, vom constata ca ea nu e zvarcolirea sufletului, a gandurilor legate de „de ce?”, „pana cand?” etc., ci este o sfasiere a sufletului, o strapungere a inimii, fara cuvinte! Amutim acolo! Atunci ne dam seama cat suntem de neputinciosi si cat de aproape este Domnul de noi. Dar numai acolo vom simti asta. Cat ramanem in atitudine de revolta sau de victimizare nu reusim sa vedem nimic.

Imi dau seama, Tia mea, ca nu am cum sa pun mai multe in cuvinte. Il rog pe Domnul sa te invete asa cum m-a invatat si ma invata si pe mine ori de cate ori ma „indur” sa alerg la mila Lui! El spune, om drag: „invatati de la Mine…!” Sa indraznim sa-I cerem sa ne invete si asta in chiar clipele de durere respingand cu hotarare orice „mecanism” de aparare…

Cu dragoste si incredere,

Maica Siluana

Doamne, Părinte sfânt!

Primeşte bucuria

Îngenuncherii mele.

Bucuria de a Te fi regăsit,

De a Te fi lăsat găsit de către mine.

Pentru că abia în această îngenunchiere

Pe care sufletul meu a căutat-o mereu,

Simt în sfârşit că stau în picioare şi neplecat,

Necovarşit de pacat.

Iar neplecăciunea mea

În îndoirea cea de dinainte

(Și eu și inima-mi era-ndoită)

De-acum nu mai este a mea.

Este Mâna Ta care nu mă mai lasă

Îngenunchiat sub patimă,

Și alte-nstăpâniri.

În genunchi, aducându-Ţi mulțumire și slavă,

Astfel stau drept.

Nu-Ti retrage, rogu-Te, Mâna.

Nu mă lăsa să-Ţi resping, din nou, Mâna.

În icoana Chipului Tău mă lasă, Doamne

Să privesc. Să mă privesc.

Nu am găsit atâta timp -

Doamne, mult timp am cautat

Si adesea fără să ştiu -

O oglinda mai curată

Şi mai vie.

Învaţă-mă, Doamne, să cresc.

Căci timpul mă cere astăzi,

Iar eu sunt atât de mic.

Nu am ştiut, Doamne, ca nu putem creşte

Fără Tine.

Şi, după cum mă vezi, am crescut pitic şi strâmb.

Şi vremea mă cer(n)e

Şi nu am să-i dau decât nimicnicia mea,

Talantul meu îngropat.

Învaţă-mă, Doamne, că a creşte

E a creşte în Tine.

Dăruieşte-mi a Te lăsa să creşti în mine.

Am alergat mult, Doamne

M-au alergat vrăjmaşii

I-am lăsat să mă alerge,

M-am alergat şi singur,

Căci mi-am fost şi singur vrăjmaş.

Adesea cu picioarele goale,

Prin păduri, prin pustiu,

Pe pământ îngheţat şi prin mlaştină,

Pe asfaltul încins sau pe iarba răcoroasă.

Nu-mi mai aduc bine aminte, Doamne, pe unde,

Dar am fugit cât am putut de mult şi de tare ca să scap.

De cruce. Nu stiam ce-i crucea, deci de altceva fugeam,

Învaţă-mă, Mântuitorule, cum sa-mi duc crucea.

Ce-mi este crucea, Doamne?

Tu erai cu mine chiar şi atunci, dar mai ales atunci,

Când nu eram cu Tine.

M-am trezit atât de departe de casă,

Singur, înconjurat de pietre care crăpau de ger.

Atunci am început a-Ţi chema Numele.

N-am fost niciodata cu adevărat acasă.

Şi nici care este cu adevărat Numele Tău nu am ştiut.

M-a purtat şi m-a îndrumat mândria.

Ea mi-a luminat căile si nu calea,

Si am urmat acea aparenţă de lumină,

Care-mi era întuneric.

Prin numele Tău,

Doamne Iisuse Hristoase,

Voi reuşi astăzi să străbat,

Pas cu pas prin acest îndesiş

Către Chipul Tău,

Întru asemănarea Ta?

Învaţă-mă, Doamne,

Măcar să-Ţi murmur Numele.

Doamne, ajută-mă,

Căci vin să-ţi cer şi mai mult.

E îngrozitor, ştiu,

Dar am uitat tot, Părinte drag,

Sub patimă.

Doamne, am uitat unde mi-am îngropat talantul.

Am uitat ce-am făcut cu el.

Nu-l mai pot găsi fără Tine.

Şi dacă-l găsesc, cum îl voi mai putea dezgropa singur?

Căci în nebunia mea l-am îngropat adânc,

Asta ştiu.

Fără lumina harului Tău chiar de-aş şti unde este -

Sub padure, sub pustiu, sub pământ îngheţat

Sub mlaştină, sub asfaltul încins sau sub iarbă fragedă -

Cum îl voi putea aduce la iveală?

Sapă, Doamne, cu mâinile mele

Până ce mi se vor întări din nou

Oasele si carnea.

Am rătacit talantul.

Dar astăzi ştiu că la Tine

Nimic nu este cu neputinţă.

Duhul Tău cel Sfânt să mă povăţuiască

La pământul dreptăţii.

Acolo vreau, Doamne, să cresc,

Să-mi cresc pruncii

În odihna vie a îmbrăţişării Tale.

Muzica: G. Bregovic

Versurile: L. Nikolakopoulou

“Doamne, Iisuse Hristoase, Cel care Arhiereu al nostru Te-ai facut ca sa Te poti aduce pe Tine Insuti jertfa pentru rascumpararea noastra din blestemul legii si din robia pacatului, Cel care inaintea infricosatoarelor Tale patimi in rugaciunea Ta arhireasca ai cerut: “Parinte, voiesc ca, unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea”, Cel care la patruzeci de zile de la Invierea Ta Te-ai inaltat la cer din acest loc, ajuta-ne ca, la vremea de Tine hotarata pentru fiecare, toti sa fim impreuna cu tine si sa ne bucuram de vederea slavei pe care Ti-a dat-o dintru inceput Tatal.

Dumnezeule, Mantuitorul nostru, Cel Care in timp ce Te inaltai de aici la cer ca sa sezi de-a dreapta Tatalui cu trupul Tau pe care L-ai indumnezeit, binecuvantand pe ucenicii intristati i-ai mangaiat trimitand peste ei fagaduinta Tatalui, ca cei ce vor sta in cetate vor fi imbracati cu putere de sus, imbraca-ne cu puterea harului  si pe noi, cei care Te asteptam stand in Biserica Ta, Ierusalimul cel de sus, pe care ni l-ai lasat noua, crestinilor, mai tare decat orice cetate din lumea aceasta, nebiruita nici de portile iadului.

Doamne Iisuse Hristoase, Mantuitorul nostru, Cel care despartindu-Te de ucenici i-ai facut partasi tainei ca Ti s-a dat toata puterea, in cer si pe pamant, pe noi cei care, ascultand cele ce ne-ai spus in ultima clipa ca trebuie sa propovaduim in numele Tau si altora in urma Ta, ne-am botezat in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh, imputerniceste-ne sa pazim mai intai noi toate cate ne-ai poruncit noua, ca, prin pilda vietii, sa ii indemnam si pe altii a face asemenea.

Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Fiul Tatalui si Fiul-Omului, Cel care dupa desavarsirea celor necesare pentru mantuirea sufletelor tuturor oamenilor, ridicandu-Te la cerul din care Te-ai coborat ca sa faci aceasta, ne-ai asigurat ca nu ramanem singuri, fagaduind “Iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului”, fii si cu noi in toate clipele vietii noastre, ca sa nu se imputineze puterile noastre sufletesti in fata ispitelor si sa nu cunoastem deznadejdea.

Aducandu-ne aminte de cruce, de groapa, de Inviere, de Inaltarea Ta la cer, Te rugam, Mantuitorule, ajuta-ne ca pasirea noastra pe urmele Tale sa fie spre urmarea Ta si in duh, in toate, la bine si la rau, prin implinirea cuvintelor ce ni le-ai lasat prin Sfanta Evanghelia Ta si astfel sa nu venim goi si fara de roade cand ne vei chema la Tine, ci pe toate ale vietii noastre sa Ti le putem intoarce si sa le poti primi ca ale Tale dintru ale Tale. Amin”.

(in: Ierom. Grigorie Sandu, “Mantuitoarea frica de Dumnezeu“, Editura Christiana, Bucuresti, 2008)

Rugaciunea preluată de pe www.războintrucuvant.ro

Vă oferim și o frumoasă explicare a Icoanei Înălțării Domnului oferită de către Pr. Dorin Picioruș

[http://www.viddler.com/explore/dorinfather/videos/9/1186.215/]

Draga mama,

Stii desigur ca urmez un program de terapie. Probabil ca ai ramas foarte nedumerita cand ai aflat, neintelegand la ce imi foloseste si de ce sufar. As vrea sa-ti spun mai multe, desi ma tem ca vei auzi lucruri dureroase pentru tine. Imi doresc mult sa impart cu tine din durerile mele, asa cum nu am putut sa o fac niciodata. 

As vrea intai sa-ti spun ca abia acum inteleg mai bine suferinta pe care ai trait-o langa un sot alcoolic si sa stii ca ma bucur mult si iti multumesc ca ai avut puterea de a lua acea decizie salvatoare pentru noi, de a-l lasa sa se prabuseasca singur, fara a ne tari si pe noi dupa el. Il iubesc si pe tata si m-a durut mult faptul ca am trait departe de el, ca a murit singur si in mizerie, departe de noi si de Dumnezeu, dar imi e limpede ca a fost decizia lui si ca tu nu ai avut de ales in acel moment. Iti spun asta fiindca multa vreme am oscilat intre a te acuza pe tine ca l-ai abandonat si a-l acuza pe el ca ti-a distrus viata, adunand multe resentimente fata de voi amandoi. 

Intorcandu-ma la copilaria mea, iti multumesc din nou pentru sacrificiul de a nu te recasatori, ar fi fost un lucru care mi-ar fi adancit suferinta. Iti multumesc, mama, pentru anii in care nu ai avut somn si odihna fiindca nu stiai cu ce ne vei hrani si ce ne va aduce ziua de maine. Iti multumesc ca nu ne-ai parasit (stiu ca niciodata nu te-ai gandit la asta, dar multi copii au trait drama asta in acele timpuri grele). Iti multumesc ca nu am suferit nici de foame, nici de frig si ca nu ne-a lipsit nimic din cele materiale. Stiu ca toate astea le-am avut datorita muncii tale, inteligentei si capacitatii de a te descurca in situatii foarte dificile. Cred ca am mostenit asta de la tine si, din nou, iti sunt recunoscatoare. 

Te rog sa ma ierti si pentru unele lucruri mai dureroase pe care trebuie sa le stii. M-a durut mult cand eram mica neputinta ta de a-ti arata sentimentele fata de noi, copiii. Sunt convinsa ca ne-ai iubit si ne iubesti enorm pe amandoi, mama, dar as fi avut nevoie sa ma iei in brate, sa ma saruti, sa nu ma invinovatesti pentru lucruri de care nu eram vinovata, sa-mi arati ca esti si multumita de mine, nu doar critica si aspra. De asemenea mi-as fi dorit sa stam mai mult de vorba amandoua, nu sa vin langa tine in bucatarie si sa vorbesc doar eu in timp ce tu erai mereu preocupata de grijile tale. Si as mai fi vrut sa ma accepti asa cum eram, eu, copilul tau si al tatei, sa nu incerci sa ma schimbi si sa nu incerci sa-ti realizezi prin mine visurile spulberate… Te inteleg, mama, ca ai suferit mult si nu ai avut parte de ceea ce meritai, dar sa stii ca si eu am suferit langa tine, din clipa in care eram doar o celula in burtica ta, eu am simtit tot ce simteai tu, toate fricile tale, toate durerile… Noi doua suntem intr-un fel nedespartite… Si te iubesc mult de tot si as vrea sa mai stii ca aproape te-am iertat… Iar astazi eu sunt bine si sunt ceea ce sunt si datorita tie, si datorita lui tata; va multumesc si va port pe amandoi in rugaciunile mele. Sunt fericita ca sunt fiica voastra, durerea a ceea ce a fost a ramas ca o fotografie pe care o privesc cu un zambet de recunostinta… 

Te imbratisez cu toata dragostea, 

Copila ta, Da

Draga tata,

Esti departe acum si mi-as fi dorit sa fii aici sa te imbratisez si sa-ti vorbesc. Domnul sa te aiba in grija Sa, sa te primeasca in Iubirea Sa.

Ce putin ne-am cunoscut, tata, si ce multe te-as intreba… Nimeni n-a putut sa-mi raspunda la intrebarile despre tine in totalitate, nici macar mama… Dar te-a iubit mult, sa nu te indoiesti de asta si stiu ca si tu ai iubit-o. Nu va mai trece mult si vom fi iarasi cu totii. Dar pana atunci iti scriu cateva randuri.

Iti inteleg bine suferinta care nu ti-a dat pace pana la sfarsit. Iti inteleg durerea dupa Domnul pe Care nu L-ai cunoscut. Nadajduiesc ca-L vei fi aflat deja. M-a durut mult sa aflu ca ti-ai risipit tineretea si inteligenta cautandu-L acolo unde nu era. Dar, tata, iti multumesc ca m-ai adus la viata sa ne bucuram impreuna de ea. Sa stii ca am mostenit multe din trasaturile tale si iti sunt recunoscatoare.

M-a durut sa te vad distrugandu-te si asta inca de foarte mica. Mi-a fost frica atunci cand ai venit beat si ai vrut sa ne omori cu cutitul. Si mamei i-a fost frica. M-a durut durerea ta intr-un mod pe care nu am stiut sa-l exprim decat urandu-te si respingandu-te. De asta nu vroiam sa te vad si sa vorbesc cu tine la telefon. Nu suportam sa stiu ca iar esti beat, era prea mult pentru un copil. Sa stii ca adormeam seara plangand dupa tine si ma rugam sa faca Dumnezeu o minune ca voi sa va impacati. A te vedea era cea mai mare durere pe care puteam sa o indur. Si nimeni nu stia cat te iubeam si cate vroiam sa-ti spun si sa te intreb…

Te rog iarta-ma asa cum te-am iertat si eu. Sa te rogi pentru mine si tu, tata. Astept cu mare nerabdare intalnirea noastra.

Te iubesc si te imbratisez.

Da, copila ta

(Conform sursei)

Sunt rugaciuni speciale care se fac de catre preoti si episcopi cu scopul de a curati, binecuvânta si sfinti pe om, natura înconjuratoare, bisericile, obiectele de cult, casele, cele casnice, roadele câmpului si toate lucrurile de care omul are nevoie în viata, pentru lauda lui Dumnezeu si mântuirea sufletului.

Este nevoie sa sfintim permanent natura înconjuratoare, pentru ca prin pacate zilnice omul îsi întineaza inima, simturile, casa, mintea si trupul. Prin pacat îsi tulbura întreaga familie, sotia, copiii, vecinii, lucrurile cu care se hraneste, animalele care îl slujesc, deci totul.

De aceea, pentru a scoate pacatul din om si duhul diavolului, care cauta sa se faca stapân peste cel robit de patimi si peste întreaga zidire, omul trebuie sa alerge la Dumnezeu si la Biserica pentru a fi iertat de pacate si pentru a i se face rugaciuni speciale de sfintire si iertare.

Roadele ierurgiilor sunt urmatoarele:

¨ omul devine din nou vas al Duhului Sfânt;

¨ patimile se linistesc;

¨ vrajmasii fug;

¨ bolile se vindeca;

¨ oamenii se întaresc în dreapta credinta si primesc binecuvântare si har.

Ierurgiile se deosebesc de Sfintele Taine prin aceea ca Tainele sunt întemeiate direct de Mântuitorul si sunt obligatorii pentru mântuirea omului, sfintind momentele principale din viata lui, pe când ierurgiile sunt rânduite de Biserica si sfintesc nu numai pe oameni, ci si natura înconjuratoare, nefiind obligatorii pentru mântuire, fiecare din credinciosi cerându-le dupa credinta si nevoie.

Ierurgiile sunt de doua feluri:

1. Ierurgii care sfintesc persoanele .

2. Ierurgii care binecuvinteaza si sfintesc lucrurile si natura înconjuratoare de care are omul nevoie pe pamânt.

1. Ierurgiile care sfintesc persoanele se împart în trei categorii:

a) Ierurgii sau rugaciuni în legatura cu nasterea omului:

• rânduiala femeii dupa nastere;

• rugaciunea de punere a numelui pruncului;

• rugaciunile de îmbisericire a femeii si a pruncului la 40 de zile dupa nastere.

b) Ierurgii care sfintesc viata omului pe pamânt:

• rugaciuni pentru cei ce sunt sub blestem si sub juramânt;

• rugaciuni de împacare a celor învrajbiti;

• rugaciuni pentru tot felul de boli la copii, tineri si batrâni;

• molitfele Sfântului Vasile cel Mare si ale Sfântului Ioan Gura de Aur;

• rânduiala rasoforului si a tunderii în monahism si slujba marelui si îngerescului chip (schivnicia).

c) Ierurgii care privesc sfârsitul omului pe pamânt, cum sunt:

• rânduiala pentru iesirea sufletului;

• slujba înmormântarii;

• rugaciunile de dezlegare a celor adormiti;

• rânduiala citirii stâlpilor la cei morti;

• rânduiala pomenirii mortilor, la trei, la noua si la patruzeci de zile;

• rânduiala parastaselor sau panahidelor pentru cei raposati.

2. Ierurgiile care binecuvânteaza si sfintesc lucrurile si natura înconjuratoare se împart si ele în trei categorii:

a) Ierurgii sau slujbe de sfintire a obiectelor de cult .

b) Ierurgii privind sfintirea apei (agheasma mica si agheasma mare de la Boboteaza) si a obiectelor legate de viata omului.

c) Ierurgii speciale . Amintim aici, în special pentru cei bolnavi, rânduiala litaniilor, procesiuni în care au loc scoaterea pe câmp si prin sate a sfintelor moaste si a icoanelor facatoare de minuni, pe timp de razboi, de seceta, de boli, cutremure si alte primejdii mari care ameninta viata oamenilor.

În continuare, ne vom îndrepta atentia mai mult asupra ierurgiilor legate de restabilirea sanatatii. Cele mai importante rugaciuni de vindecare se citesc la Sfântul Maslu. Apoi sunt molitfele Sfântului Vasile cel Mare, în numar de trei, molitfele Sfântului Ioan Gura de Aur, în numar de patru, rugaciunile la Sfintele Moaste si icoanele facatoare de minuni si multe alte rugaciuni de sanatate ce se afla în Molitfelnic.

Molitfele Sfântului Vasile cel Mare

Molitfele Sfântului Vasile cel Mare si ale Sfântului Ioan Gura de Aur numite si exorcisme sunt cele mai puternice rugaciuni împotriva duhurilor necurate din oameni si case.

Ele se citesc numai de preoti si duhovnici batrâni care au viata curata si sunt mari postitori si care au dezlegare de la duhovnicii lor sa le citeasca, caci daca le citesc preoti tineri, fara post si viata cât mai curata, diavolii chinuiesc mai tare pe cei bolnavi si nu ies din oameni, ba uneori se razbuna cu mari ispite asupra celor care au citit molitfele.

Moliftele de izgonire a diavolilor din oameni si chiar din animale se citesc numai în zile de post, mai ales la miezul noptii în biserica, în fata icoanelor facatoare de minuni sau lânga racla cu moaste ale sfintilor. Atât preotul care le citeste cât si cei bolnavi de duhuri necurate împreuna cu rudele si însotitorii lor trebuie sa tina post negru cel putin o zi si o noapte, uneori chiar trei zile.

Când bolnavii posedati de duhuri rele nu se vindeca, se va face spovedania generala a celor bolnavi si a rudelor lor, ca nu cumva cineva dintre ei sa fi facut pacate grele si sa fi ramas nespovedite.

Apoi se repeta molitfele Sfântului Vasile cel Mare de trei ori la miezul noptii, cu câte o zi pâna la trei zile de post negru. Dupa putin timp bolnavul trebuie sa fie dus la Sfintele Moaste si la Icoanele facatoare de minuni din tara ca sa i se citeasca si acolo molitfele Sfântului Vasile cel Mare.

Rugaciunile la Sfintele Moaste si Icoanele facatoare de minuni

Cinstim moastele sfintilor pentru ca ele sunt pline de har si vindecatoare de boli, fiind bine mirositoare si nestricacioase, pentru viata sfânta si curata pe care au dus-o sfintii înaintea lui Dumnezeu.

Bolnavii care se vor ruga cu credinta, cerând ajutor sfintilor înaintea cinstitelor moaste, primesc har, sanatate si cele de folos.

Din Noul Testament aflam ca numai atingerea de umbra si hainele Sfintilor Apostoli vindeca pe cei bolnavi.

De asemenea, cinstim Sfintele Icoane pentru ca ele reprezinta chipul Mântuitorului întrupat, chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brate, care se roaga neîncetat pentru noi, si chipul Sfintilor care au purtat în ei pe Dumnezeu si s-au jertfit pentru Hristos pe pamânt, iar în cer se roaga pentru toata lumea.

Icoanele se sfintesc de Biserica si unele sunt facatoare de minuni, primind har deosebit în ele, atât pentru rugaciunile sfintilor respectivi, cât si pentru credinta si lacrimile credinciosilor care le cer ajutor.

În trecut, se obisnuia ca dupa trei Sfinte Masluri, daca bolnavii nu se ameliorau din cauza unor pacate grele, sa fie îndrumati pe la Sfintele Moaste si la Icoanele facatoare de minuni. Altii mergeau la preoti si duhovnici harismatici cu viata deosebita si se usurau de suferintele lor. Iar cei care aveau de la Dumnezeu un canon mai greu de îndeplinit, rabdau boala cu barbatie pâna la moarte si ajungeau la o înalta traire duhovniceasca. Ba, unii dintre ei, desi suferinzi, dobândeau harul vindecarii si alinau suferintele altor bolnavi, spre lauda lui Dumnezeu, iar pe ei nu se tamaduiau.

În Vietile Sfintilor si în scrierile patristice citim despre multe minuni si vindecari de boli. Unii vindecau bolnavii prin rugaciune si punerea mâinilor pe capul lor, mai ales preotii. Altii atingeau bolnavii cu hainele lor si cu Sfânta Cruce si îi tamaduiau. Altii îi vindecau prin atingerea de Sfintele Icoane si prin stropire cu agheasma. Iar cei mai multi, stiind ca oamenii se îmbolnavesc din cauza pacatelor lor si ale parintilor copiilor pâna la al 4-lea neam, posteau si se rugau împreuna cu bolnavii si rudele lor, un anumit timp. Apoi îi dezlegau de pacate prin spovedanie, le faceau Sfântul Maslu si bolnavii se vindecau pe masura credintei si a pocaintei lor. Iar cei care nu paraseau pacatele de moarte, nu se vindecau sau se îmbolnaveau mai greu.

Un parinte sfânt, simtind cu duhul ca a fost adusa o femeie bolnava la poarta manastirii, a trimis ucenicul sa-i spuna: “Femeie, parasesti pacatul cutare ca sa te vindeci sau te întorci acasa nevindecata”. Dupa ce bolnava s-a cait de pacatul ei ascuns si l-a marturisit, cuviosul a zis ucenicului: “Întrucât femeia si-a marturisit pacatul si a fagaduit ca nu-l mai face, ia haina mea si toiagul si te atinge de trupul ei si se va vindeca si la suflet si la trup” si s-a întors sanatoasa la casa ei.

Sfântul Grigorie Decapolitul, ale carui Sfinte Moaste se afla în Manastirea Bistrita din judetul Vâlcea, facea numeroase minuni de vindecare. Odata, a venit la el un crestin bolnav si-l ruga sa-l vindece. Dar cuviosul nu voia. Atunci el a intrat pe ascuns în chilia Sfântului si s-a culcat în patul lui si îndata s-a facut sanatos.

Moastele Sfintei Parascheva de la Iasi, de asemenea au facut si fac nenumarate minuni de vindecare. O femeie bolnava a fost consultata de medici si acestia i-au diagnosticat un cancer. Înainte de internare pentru operatie, s-a închinat la racla Sfintei Parascheva si a citit cu lacrimi Acatistul ei, ca sa scape cu bine. Dupa internare, la ultima consultatie înainte de operatie, a fost gasita sanatoasa si s-a întors acasa, multumind lui Dumnezeu.

La moastele Sfântului Mc. Ioan cel Nou de la Suceava s-au vindecat nenumarati bolnavi. În anul 1975 s-a vindecat aici un profesor care avea mâinile paralizate, în urma iradierii din laboratorul în care lucra.

La moastele Sfântului Calinic de la Cernica s-au vindecat multi crestini bolnavi de tot felul de boli, printre care si o copila nascuta oarba.

Apa sfintita în Biserica Ortodoxa

Apa este elementul cel mai însemnat pentru toate creaturile.

Crestinii, în general, si bolnavii, în special, trebuie sa consume apa sfintita. În felul acesta se vor împartasi de energiile necreate ale Duhului Sfânt ce exista în compunerea ei.

Sfintirea apei înseamna aducerea ei la starea initiala, asa cum o crease Dumnezeu la început, când era apa vie, sfânta si nealterabila. Dar, dupa caderea omului în pacat, a început alterarea si pierderea calitatii de apa vie.

Preotul nu face decât sa-i redea apei actuale, ale carei molecule se misca dezordonat (miscarea Browniana), nealterabilitatea – stare în care miscarea moleculelor este ordonata si ritmica. În acest sens, putem afirma din nou cu toata convingerea ca sfintitii liturghisitori ai Bisericii noastre ortodoxe, prin Sfintele Taine si Ierurgiile pe care le savârsesc, sfintesc materia prin harul Duhului Sfânt.

Sfintirea apei, în Biserica noastra, se realizeaza în patru feluri:

1. Primul fel de sfintire a apei este chiar la nastere.

Copilul, stim ca se naste cu pacatul stramosesc, deci, este necurat. De aceea, Biserica a rânduit ca moasa copilului sa vina la biserica cu un vas cu apa, pe care o va sfinti preotul. Cu aceasta apa se spala pruncul în albie, se stropeste si se da sa înghita putin. Se procedeaza astfel pentru a nu trai pruncul fara sa se împartaseasca de harul lui Dumnezeu, prin aceasta apa sfintita, pâna la botezul lui, când se împartaseste pe deplin cu Hristos.

2. O a doua sfintire a apei se face la savârsirea Tainei Sfântului Botez. Deci, când se boteaza pruncul, se sfinteste mai întâi apa din cristelnita si dupa aceea se boteaza pruncul în apa sfintita.

3. Cea de-a treia sfintire a apei este Agheasma Mica sau Sfestania. Aceasta se face ori de câte ori este nevoie. De obicei în fiecare luna. Cu aceasta apa se stropeste casa, lucrurile din casa, gospodaria, animalele, oamenii bolnavi, ogoarele, masinile si, în general, toate dependintele omenesti, fara deosebire. Apa care ramâne de la sfintire, se pune într-un vas la un loc curat si se ia în fiecare dimineata pe nemâncate dupa anafura, când suntem curati trupeste si sufleteste si ne-am împlinit rugaciunile diminetii. Copiilor le este recomandata în fiecare dimineata.

Bolnavii mai pot fi stropiti si cu Agheasma Mica de la Izvorul Tamaduirii, sarbatoare ce este asezata în calendar dupa Sfintele Pasti, în vinerea din Saptamâna Luminata.

4. A patra sfintire a apei se numeste Agheasma Mare si se sfinteste o singura data pe an, la Boboteaza (Botezul Domnului), 6 ianuarie. Se consuma de la 6 ianuarie pâna la 14 ianuarie, dimineata pe nemâncate. Dupa aceea, în tot cursul anului aceasta Agheasma Mare se pastreaza într-o sticla la loc curat si nu se consuma decât atunci când omul posteste si nu manânca nimic toata ziua, pâna la 4-5 dupa-amiaza si este spovedit, dupa care se ia anafura.

Fiecare crestin trebuie sa aiba în casa sa, în sticle curate, la un loc curat, cele doua feluri de apa sfintita: Agheasma Mare si Agheasma Mica. De asemenea, trebuie sa mai aiba anafura (pâine sfintita) si ulei sfintit de la Sfântul Maslu. Astfel, dimineata, dupa ce ne sculam, ne spalam, ne îmbracam, ne închinam si spunem rugaciunile diminetii, luam o bucatica de anafura, înghitim de trei ori Agheasma Mica si ne ungem pe frunte în semnul Sfintei Cruci cu untdelemn sfintit la Sfântul Maslu.

Tot legat de modul de folosinta al apei sfintite dorim sa mai adaugam:

• oricine poate consuma apa sfintita cu conditia sa nu manânce si sa nu bea nimic dupa orele 24, adica miezul noptii, pentru ca ziua urmatoare sa o începem cu harul lui Dumnezeu, ce se afla în aceasta apa sfintita;

• pentru cei casatoriti, conditia principala pe care trebuie sa o îndeplineasca pentru a consuma apa sfintita este “curatenia trupeasca”;

• elevii si studentii pot sa bea dimineata, înainte de masa, si sa se stropeasca pe frunte si pe hainele de pe ei, pentru a le lumina Dumnezeu mintea, pentru a le darui întelegere si pricepere;

• se poate stropi prin casa atunci când se crede de cuviinta (suspect de farmece, descântece, vrajitorii sau alte lucrari diavolesti);

• celor bolnavi, apa sfintita le este de mare trebuinta: sa o bea pe nemâncate; sa-si stropeasca hainele de pe ei si ranile sau locurile dureroase;

• grajdul animalelor se poate stropi în fiecare luna cu apa sfintita dar mai ales când apar diferite boli la animale sau pasari;

• gradinile si tarinile este foarte indicat sa se stropeasca cu apa sfintita atât la semanat si recoltat, cât si la aparitia daunatorilor sau altor boli;

• masinile si orice utilaj cu care lucram, de asemenea sa se stropeasca cu apa sfintita împotriva accidentelor;

• femeile pot folosi apa sfintita numai în perioada de curatenie.

Prin împartasirea în fiecare zi cu aceste elemente sfintite, cu credinta, cu rugaciune si cu post, se dobândeste sanatate trupeasca si sufleteasca, se întareste credinta, se sfinteste tot ce tine de casele oamenilor si se alunga diavolii, teama, frica de moarte, visele rele si orice primejdie. Acea zi este binecuvântata de Dumnezeu. (Cf. sursa)

Când am auzit pentru prima dată de Iona, nu mi-a atras atenția prin nimic deosebit. Se întâmplă adesea ca anumite pasaje sau cărți ale Scripturii celei Sfinte să nu răsune în conștiința noastră în mod deosebit, pentru a reveni mai tarziu, cu o neobișnuită forță și prospețime. Este, pentru mine, cazul cu Iona.

Iona lui Marin Sorescu mi-a plăcut mult în liceu. Ideea universurilor închise care se conțin unele pe altele este o idee tare a gândirii noastre, la fel și metafora foițelor de ceapă din hermeneutică, pe care o putem folosi pentru straturile cele suprapuse, întărite și adânci ale păcatelor noastre.

Dar cartea profetului Iona, care cuprinde numai patru capitolașe, este unul dintre cele mai minunate lucruri care s-au scris vreodată despre finețea și delicatețea lucrării iubirii lui Dumnezeu cu omul încăpățânat, pentru a-l întoarce la pocăință.

Să purcedem așadar la drum pas cu pas, împreună cu profetul Domnului, Iona.

Se pare că Tarsis era la celălalt capăt al lumii cunoscute de atunci, la Vest, în Spania de astăzi:

Interesant amănuntul legat de plata prețului călătoriei. Oare când le facem pe ale noastre, lepădând cele ale Domnului, nu avem sentimentul că plătim noi un preț greu? Adeseori!

De ce a fugit Iona departe de Domnul? Mișcarea lui interioară ne este familiară, dacă stăm bine să ne gândim. Adesea, când știm că avem dreptate, așteptăm implicit să se împlinească cele ale dreptății noastre. Nu este asta firesc? Ba da, am spune. Dar, în planurile lui Dumnezeu, totuși nu întotdeauna. Voii Domnului, Iona spune un uriaș NU. Ba chiar o și șterge ”pe cheltuiala sa”. Dumnezeu, Creatorul lumii, al mărilor, oceanelor, al soarelui care-i dogora în ceafa lui Iona primește această palmă de la profetul Său. De ce spune Iona nu poruncii Domnului? El nu vroia ca ninivitenii să se pocăiască? Presupunea, probabil, că se vor pocăi. Dar era ceva în inima sa care-l făcea să nu dorească această întoarcere.

Avem această pornire atunci când vedem pe cineva care se complace într-o situație mizerabilă ani de zile și știm că dacă îi vom atrage atenția se va schimba și încă foarte repede, însă rostirea noastră prin care îi sugerăm ce și cum îl eliberează pe el de o povară, de o greutate care-l înțepenea până atunci, îl mobilizează, îi dă un impetus puternic, încărcându-mă pe mine, în schimb, cu o tainică greutate resentimentară după momentul respectiv. Aici apare furia mea. De ce trebuie să dau eu acel impetus??? De ce nu se scoate omul pe sine din minciuna în care trăiește?

Profeții de genul lui Iona au o situație aparte, și de aceea și Dumnezeu este foarte delicat cu ei. Ei înțeleg bine și profund iubirea lui Dumnezeu și atotputernicia Lui. Ei știu că Dumnezeu este ca o mamă pentru oameni și ca un tată pentru copiii Săi.

Iona îl iubește pe Dumnezeu nespus, dar are această mică patimă: el crede că tot omul trebuie să recunoască singur băltoaca în care se scaldă și să iasă din ea. Lui Iona nu-i plac oamenii care vin goi la el, privindu-l în ochi și vorbindu-i despre orice altceva decât despre lipsa hainelor personale, dar vibrând din toate cele ale lor: spune-mi, spune-mi că sunt dezbrăcat, spune-mi chiar acum, direct și fățiș! Ba mai mult, hainele lui prezentate celorlalți sunt curate și impecabile, cel puțin așa le vede el, și poate chiar și ceilalți. Căci cine poate privi cu ochiul Domnului, care vede toate cele ascunse și murdare ale hainei sufletului nostru?

Iona crede că tot omul cu bun simț trebuie să umble îmbrăcat și curat pe stradă și mai ales când vorbește cu cineva, fie acel cineva Iona însuși ori altcineva.

Pe corabie, profetul Domnului se dă la fund. Vă dați seama? Se culcă pe o ureche, trăiește într-o lume comprimată, ba probabil și visează frumos. Cu alte cuvinte, ignoră furtuna dezlănțuită de Domnul și continuă să se întemeieze în dreptatea lui, în lumea lui, în convingerile lui. Folosind stihiile naturii, Domnul îl anunță pe Iona indirect că Voia Lui era alta.

Este hilară la maximum agitația corăbierilor de deasupra, aruncarea ca măsură extremă a încărcăturii peste bord, grija lor de a-și salva viața. Iar Iona dormea somnicul cel dulce în fundul corăbiei. Drăgălașul de el.

Căpitanul corabiei, văzând că nici jertfa de bunuri aruncate în mare nu înduplecă zeitățile în care credeau, nici rugăciunile, nici strigătele, se prinde că ceva lipsea dintre cele pe care le luau în considerare, îl caută printre baloți pe șăgalnicul Iona, îl trezește și-l admonestează: pentru ce dormi? Roagă-te și tu!

Adesea în situații de criză, se întâmplă că, nemaiștiind nimeni ce și cum să facă, se întorc toate privirile către cel care este liniștit, senin și care pare preocupat de orice altceva decât de obiectul crizei tuturor. Intuitiv, oamenii știu că acela fie și-a pierdut complet mințile, fie are soluția la problemă, fapt care-i conferă pace și liniște.

Nu se precizează dacă Iona s-a conformat sau nu solicitării căpitanului de navă, însă autorul cărții ne spune imediat că au aruncat sorții – o practică des întâlnită în scripturi – pentru a determina cine este cauza răului care li se întâmpla. Iar sorții au căzut asupra lui Iona.

Expus, descoperit fiind de Domnul, prin intermediul furtunii și al sorților, în toate căile lui cele ascunse și de ascundere (nu asta facem noi trei sferturi din viață, toți, fugind mereu de la fața Domnului, iar când nu fugim de El, căutând căi noi pe care vom fugi după ce ne vom fi odihnit puțin – ne vom fi tras sufletul –  în El și în iubirea Lui?), Iona îl mărturisește pe Dumnezeu – Creatorul lumii, își recunoaște vina și este gata să moară. Aceasta este prima repezire către darea pe sine spre moarte a lui Iona. Descoperit în căile lui strâmbe, el este gata să moară, dar nicidecum gata să se pocăiască, iata așadar una dintre cele mai stranii mișcări ale sufletului omenesc căzut în robia păcatului.

Această mișcare sufletească a fost și este încă o mare pacoste, mai ales când se sfârșește cu moartea, iar nu cu pocăința, care este întoarcerea către Domnul. Omul care află că a umblat pe drumuri lăturalnice, departe de Domnul, sau departe de adevăr, se luptă cu o pornire interioară de autoviolență, de autopedepsire – o lucrare a nelegiuirii, a răului în realitate – care sfârșește cu autocondamnarea la moarte. Cei care cunosc puțin cultura Japoniei, știu că această pornire a firii căzute a dezvoltat ritualuri, ba chiar o întreagă cultură a sinuciderii.

Când omul pornește la un drum fără sau împotriva lui Dumnezeu, el nu se poate menține în acțiunile sale singur, ci printr-o umflare falsă a sinelui său, cu puterea cea ticăloasă a mândriei. Ba primește și foarte mult ajutor de la cei din jur, fără ca ei să realizeze asta. Oriunde întoarcem inima noastră, noi ne izbim de neființă, dar nenorocirea ambiției noastre ne determină să luăm în considerare orice alternativă, numai pe cea adevărată și bună care este Hristos. Aceasta este una dintre cele mai rele lucrări ale nelegiuirii, care l-a sfârșit pe Iuda și pe mulți alții. Astfel de microsinucideri practicăm zilnic în viața noastră de fiecare dată când, descoperiți fiind în căile noastre cele rătăcite prin lucrarea milostivirii Domnului, preferăm gestul care astupă durerea generată de glasul conștiinței, în locul întoarcerii-pocăinței prin care primim mila și iertarea Lui. Noi credem că Domnul este ca demonul, să se înstăpânească asupra noastră cu viclenie, atunci când ne plecăm fruntea. Ci nu, plecarea înaintea Domnului este bucurie, iertare, înviere și libertate deplină. Așa sunt deosebite, cu rugăciune, duhurile care au porniri de înstăpânire asupra noastră. Doar Domnul este milostiv și îndelung răbdător. Iar dreptatea este numai a Lui și judecata este toată a Lui. Cine va îndrăzni să intre la judecată cu Cel care a luat asupra Sa toate neputințele noastre?

Dar să nu ne grăbim să-l judecăm pe Iona.

Un amănunt care mi-a atras atenția a fost moralitatea ieșită din comun și pioșenia corăbierilor. Ei fac toate ale credinței lor păgâne pentru a se asigura că vor trece această ispită fără de păcat. Ba, mai mult, la recomandarea lui Iona de a fi aruncat în mare, ei nu dau curs cererii lui, ci se încăpățânează să vâslească și mai puternic, folosindu-și probabil ultimele resurse fizice:

Acest pasaj mi se pare unul cheie. Dumnezeu lucrează simultan și cu Iona, dar și cu sufletele corăbierilor. Dacă reducem așadar acest episod la o scară elementară, avem așadar trei voințe implicate: a lui Iona, a corăbierilor, și a lui Dumnezeu. Este uimitor cum Dumnezeu lucrează cu delicatețe pentru a împlini cele bune fără a răni nici o parte implicată. Corăbierii ar fi vrut să ajungă la țărm pentru a nu face gestul criminal de aruncare a lui Iona în mare. Dar Dumnezeu nu vroia asta, ci a întețit furtuna pentru a zădărnici eforturile lor. Vom întreba: de ce nu a permis Dumnezeu ca vâslașii să-l ducă pe Iona la țărm? Răspunsul cel mai probabil este acesta: pentru că, după câteva ore sau zile de odihnă, după trecerea spaimei și o cântărire rapidă în inima lui, Iona, s-a fi urcat din nou într-o corabie, cu aceeași destinație: direcția opusă Voii Domnului! Da! E de râs, dar așa facem noi oamenii. Si mai mereu se găsesc persoane cu suflete calde și grijulii care vor să ne ajute și să ne izbăvească, lucrarea lor însă nefiind altceva decât o prelungire a agoniei, o agravare a bolii după o scurtă perioadă de reîmprospătare și acalmie și, bineînțeles, o accelerare a morții noastre pe drumul care duce la separarea de Domnul.

În multe familii avem astfel de Iona, înconjurați de corăbierii care vor să-l tragă ei la țărm, și care refuză să-l arunce în marea cea dezlănțuită, acolo unde, în realitate își va afla pocăința și izbăvirea, prins fiind în mâinile Domnului. Omul nu vrea să-și păteze mâinile cu sângele aproapelui său, dar nici nu înțelege că salvarea lui este moarte, iar căile mântuirii Domnului sunt cele adevărate. Singurele.

De bună seamă, însă, se înțelege că asta nu înseamnă că nu trebuie să ne ajutăm și să ne sprijinim unii pe alții cum putem. Dar din acese pasaje se vede atât de bine că orice lepădare a cuiva care se autodistruge susținut fiind de noi se face cu mare grijă, cu multă rugăciune, cu delicatețe sufletească, cu jertfă, cu iubire.  Nu îl aruncăm pur și simplu peste bord, fără să ne pese de consecințe, care este o urâciune. Orice suspendare a ajutorului pe care i-l oferim cuiva, în orice condiții, trebuie dublată de multă rugăciune și încredințare Domnului, cerându-ne mereu iertare pentru toate și binecuvântând în taina inimii.

Finalul capitolului 1 este apoteotic. Familia corăbierilor decide, după multe zbateri și ezitări, să-l arunce pe Iona în marea cea dezlănțuită. Este extraordinară și exemplară atitudinea corăbierilor, după rugăciune multă. Acel: ”că Tu, Doamne, precum ai voit ai făcut” arată că voia Domnului a prevalat în inimile lor, în ciuda aparenței uciderii pe care tocmai urmau să o săvârșească prin aruncarea în mare. Fapt minunat, aruncarea în mijlocul apelor dezlănțuite nu echivalează cu sfârșitul vieții lui Iona, cum s-ar fi crezut, ci este abia începutul pocăinței și învierii lui.

Și s-a potolit urgia mării. Aceste cuvinte, atât de scurte, conțin un adevăr cât toate zilele de mare. Dezlănțuirile învolburate ale mărilor vieții noastre se potolesc atunci când facem voia Domnului, IMPOTRIVA tuturor presupunerilor, intuițiilor, temerilor, precauțiilor noastre lumești și limitate. Bătaia proniei lui Dumnezeu este lungă și lată și nici un telescop omenesc, oricât de duhovnicesc ar fi el, nu poate vedea mai departe decât El. El vede până la începuturile și la sfârșiturile lumii și ale timpului și încă mai mult și mai departe. Domnul este Atotștiitorul și Atotiubitorul. Cine îi va sta Lui împotrivă?

Ultimul verset al primului capitol arată că Dumnezeul cel adevărat nu doar că mântuiește pe ici și pe colo, ci are mereu grijă ca și cei care par secundari în marile evenimente să afle bucuria pocăinței, precum acei corăbieri păgâni. Care au adus jertfă Domnului și, mai mult, i-au făcut făgăduință. Domnul este Singurul care-și ține toate făgăduințele Sale.

Capitolul al doilea este capitolul pocăinței lui Iona. Nu știu dacă nu, după psalmul 50 al regelui David, acest capitol al Scripturii nu conține cumva cel mai frumos cuvânt de pocăință pe care l-am citit.

Capitolul 2

Adâncimea pocăinței lui Iona este mare și rară. Unică în felul ei. Rarisimă. Până la temeliile munților, cu toate zăvoarele pământului trase asupra sa pentru totdeauna, duhul lui sfârșindu-se într-însul. De acolo l-a scos Domnul, de acolo l-a auzit, când Iona ”și-a adus aminte de Domnul”, iar rugăciunea inimii lui zdrobite a ajuns în templul cel sfânt al Său.

Versetul 5 conține întreaga teologie a Sf. Siluan Athonitul. În fundul iadului, Iona nu deznădăjduiește. El știe că va vedea templul cel sfânt al Domnului:

Şi gândeam: Aruncat sunt dinaintea ochilor Tăi! (Ține-ți mintea în iad)

(aruncarea dinaintea lui Dumnezeu, separarea de Dumnezeu este iadul)

Dar voi vedea din nou templul cel sfânt al Tău! (și nu deznădăjdui!)

(Va urma)

Rugăciunea de fiecare zi a Sfîntului Ierarh Filaret al Moscovei

Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!

Amin.