Când ceasurile sunt mai lungi ca anii

Citind cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur de mai jos, un amănunt care mi-a atras atenția în mod special, aflând conform evangheliei, că slăbănogul, sau paraliticul cum i se mai spune, a stat pe un pat 38 de ani. Anume faptul că încă mai era acolo, la scăldătoare. Că nu s-a dat bătut. Că nu a deznădăjduit. Mi se pare ceva foarte greu de înțeles. Într-un cuvânt al său, părintele Cleopa povestește cu tâlcul său inegalabil o pildă despre un monah care se chinuia cu o mare suferință trupească și care, ajungând la capătul răbdării, s-a rugat Domnului fie sa-l vindece, fie sa-l ia la El.  Domnul a trimis un înger care să-i spună că rugăciunile i-au fost ascultate, însă pentru curățarea sufletului, ar mai avea de suferit fie trei ceasuri în iad, fie trei ani pe pământ, îndurând suferința. Monahul alege iadul, iar la finalul celor trei ceasuri, supărat foc, îi spune îngerului că nu-i vine să creadă că un mesager al Domnului a putut să-l mintă cu atâta nerușinare, uitând de el în iad 300 de ani. 

Sigur, zâmbim înțelegând că pilduitului nostru i s-au părut cele trei ceasuri trei sute de ani, dar cu toții știm că percepția subiectivă a timpului, mai ales în momentele de mare intensitate sau de suferință este un fenomen real. Pentru unii ceasurile sau zilele trec cum ai bate din palme, pentru alții ele sunt lungi, nesfârșite, obositoare. Domnul știe, cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, cât să lase aurul în foc pentru a-l curăți. Câți ani i s-or fi părut slăbănogului că a petrecut pe pat? Și atunci înțelegem altceva, care ne surprinde și ne îngrozește simultan: în pilda pomenită de părintele Cleopa, putem face, de fapt, două comparații:

Prima, între cei trei ani de pe pământ și respectiv cele trei ceasuri din iad, de unde tragem concluzia: mai bine stau trei ani de suferință pe pământ, decât trei ceasuri în iad – o concluzie nu bună, ci bună foarte, mântuitoare, probabil pentru mulți dintre noi.

Însă un tâlc mai ascuns găsim dacă vom compara cei trei ani de pe pământ cu cei trei sute de ani din iad. Păi nu au fost doar trei ceasuri? mă veți întreba. Nu! vă vom răspunde. Au fost trei sute de ani. Cum așa? Simplu! Omul nostru nu a trăit, nu a experimentat efectiv trei ceasuri, ci nu mai puțin de 2.628.000 de ceasuri, câte sunt dacă adunăm ceasurile celor 300 de ani. Covârșitor. 

Ce înțelegem de aici? Nu mai știu care sfânt părinte spunea că Dumnezeu nu se uită la care sunt motivele pentru care suferă omul, când îl miluiește, ci la cât de intens suferă. Noi, oamenii, avem obiceiul să măsurăm calitățile folosind sisteme de măsură cantitative, care evident sunt aproximări grosolane. Când este vorba de delicatele mișcări ale sufletului nostru, doar Domnul știe ce se petrece cu adevărat acolo. Cea mai adâncă apoftegmă a părintelui Arsenie Papacioc, pe care o pomenește ori de câte ori are ocazia mi se pare: Orice clipă poate fi un timp şi orice suspin poate fi o rugăciune. (Accesați aici un cuvânt de mare folos al dânsului despre suferință)

În porunca Domnului de a nu judeca nu găsim o interdicție morală, cazonă, legalistă, judicioasă, limitativă, restrictivă, coercitivă, ci El ne arată discret, cu dragoste, cu bunătate, cu milă cum și pe unde să o luăm pentru a nu rata calea cea bună. Când Domnul ne poruncește, El nu ne interzice cu brutalitate: ”Nu fă asta, că o să îți fac Eu asta și asta dacă nu asculți…”. Ci este blândețea Părintelui celui Iubitor care spune: ”Copil drag, o să te rănești adânc dacă faci asta.” Cu adevărat judecata noastră nu poate lua în considerare adâncul sufletului celui pe care-l judecăm și care în cateva ceasuri, sau clipe, poate trăi veșnicia iadului. Cum ne vom afla, atunci, înaintea Domnului, când osândindu-l deplin convinși de păcatul său pe fratele nostru, îl regăsim, trecut prin toată pocăința, iertat deplin cu iertarea Domnului celui Atotdrept, stând în slava Tatălui ceresc, de-a dreapta Lui? În mod tainic Dumnezeu ne ajută mereu, învățându-ne să ne iubim vrăjmașii cu iubirea Lui, căci vrăjmașii noștri cei mai mari nu sunt altceva decât tainice întâlniri cu propriile noastre neputințe.

Cine știe ce a trăit tâlharul din dreapta Mântuitorului? Domnul știe.

Cine știe cu ce înflăcărare năvalnică s-au consumat muncind ogorul Domnului cei chemați în ceasul al 11-lea? Domnul știe.

Cum zicea minunatul părinte Nicolae Steinhardt, lui Dumnezeu nu-i place contabilitatea. 

Adevărul este că monahul nostru din pilda Fericitului Părinte Cleopa și-a aflat mântuirea pătimind în iad mai bine de două milioane jumătate de ceasuri, acolo unde lipsa iubirii lui Dumnezeu face ca timpul să se dilate întru veșnicia neagră a neființei. Oricât de supărat foc ar fi ieșit el de acolo – și pe bună dreptate, mânca-l-ar raiul să-l mănânce! – el a fost un erou răbdând până la sfârșit. Chiar dacă, în realitate, pentru păcatele noastre noi nu putem aduce ispășire. Ne este cu neputință. Păcatul nostru este prea mare, iar adâncimea lui noi nu o cunoaștem. Ci mila și iubirea Domnului ne izbăvește pe noi și Domnul prin jertfa Sa ne-a miluit pentru slăbănogelile noastre cele multe. Slavă Lui!