| 36. | Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. |
| 37. | Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit. |
(Mt. 12, 36-37).
| 4. | Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire. |
(Efs. 5, 4)
Într-un interviu, dezgustat de viața literară de la Paris în care toata lumea scria enorm, de dimineața până seara, Cioran se plânge că toți scriitorii au scris prea mult, inclusiv Shakespeare.
Obosit, după cum el însuși mărturisește, spre finalul vieții nu mai scrie nimic ani buni. Funcția medicală, terapeutică a scrisului său încetase, și odată cu asta, și scrisul. Ceva s-a spart în mine, o mărturisește în fața lui Gabriel Liiceanu cel care s-a vrut a fi cel mai sceptic și mai lucid om al sec. XX. M-a preocupat în mod deosebit acest moment al vieții lui Cioran. Oboseala disperării – să obosești a mai fi disperat, iată ceva care mă uluiește – a adus cu sine și încetarea scrisului. Dacă nu ar fi avut scrisul s-ar fi sinucis, ne spune el însuși. Tot el realizează că a vorbi despre sinucidere, a exprima obsesia sinuciderii înseamnă a atenua posibilitatea acesteia. Ba chiar crede că scrierile lui i-au ajutat pe mulți să-și formuleze, să contureze ceea ce aveau înăuntru, izbăvindu-i. Nu se considera un vindecat, ci un om obosit. Ne aduce aminte de Un om sfârșit al lui Giovanni Papinni. Dacă nu ați citit cartea, vă recomand recenzia de aici.
În imaginea din antetul acestui articol mă surprinde la maximum suportul vizual folosit de către autorul ei anonim pentru a ilustra spusa celebră: ”Niciodată nu s-a mai pomenit ca atât de mulți să scrie atât de mult, care să fie citit de atât de puțini”. Pentru cei care nu identificați cadrul, este vorba despre celebra armată de ceramică descoperită în China. Iată un articol pe această temă preluat de aici:
La 11 iulie 1975, arheologii chinezi au anunţat descoperirea a trei morminte ce adăposteau 6.000 de statuete reprezentînd luptători împreună cu împăraţii lor şi care datează din perioada 221 – 206 î.e.n. De la superstiţie la arheologie Qinshihuang, împăratul fondator al dinastiei Qin, a fost primul împărat al Chinei unite, fiind, totodată, şi un politician eminent. El a unificat China aflată în stare de dezmembrare cu peste 2000 de ani în urmă. În antichitate, chinezii erau superstiţioşi. Ei considerau că după moarte sufletul omului poate vieţui în continuare într‑o altă lume. De aceea, împăraţii din vremurile străvechi voiau fără excepţie să‑şi construiască palate subterane de mare amploare, spre a fi folosite pe lumea cealaltă. Armata de teracotă reprezintă garnizoana mormîntului împăratului Qinshihuang. Aşa‑zisa statuie de om este o fiinţă umană artificială folosită ca ofrandă în mormintele antice. Astfel, împăratul chinez, încă din timpul vieţii sale, a poruncit construirea unui mormînt de mari dimensiuni în apropierea oraşului Xi’an din vestul Chinei, unde urmau să “se odihnească” toţi împăraţii dinastiei Qin. În 1987, respectivul sit arheologic, ce cuprinde mormîntul lui Qinshihuang şi adăpostul pentru armata de teracotă, a fost trecut de către UNESCO pe lista patrimoniului cultural mondial. Grandioasa armată de teracotă din Xi’an, după ce a zăcut sub pămînt peste 2000 de ani, a fost descoperită întîmplător de către ţărani localnici, cînd săpau nişte puţuri. În urma prospectărilor efectuate de arheologi, au fost descoperite succesiv trei incinte cu statui de argilă. Aceste trei gropi imită defilarea armatei din antichitate, redă impresionant imaginea militarilor, înfăţişează în mod viu puternica armată a dinastiei Qin, fiind totodată o reprezentare în miniatură a trupelor, armelor şi desfăşurării armatei din China de urmă cu 2000 de ani. Valoarea armatei de teracotă constă, în principal, în înalta tehnică de sculptură şi de manufactură. Migala şi seninătatea stilurilor de artă, mulţimea statuilor din ceramică, expresia lor vie şi bine individualizată demonstrează în modul cel mai convingător înaltul nivel atins de sculptura chineză încă din dinastia Qin şi reflectă talentul şi măiestria artiştilor plastici din China antică. Săpăturile arheologice şi repararea statuilor de ceramică continuă şi în prezent. Muzeul armatei Muzeul armatei de lut a lui Qinshihuang se situează la poalele muntelui Lishan, la est de oraşul Xi’an. Acest muzeu tip este construit pe locul sitului arheologic al armatei de teracotă, compus din trei săli cu statui din ceramică, ce reprezintă ostaşi, care de luptă şi cai din armata lui Qinshihuang. Cele trei săli se întind pe o suprafaţă totală de peste 20.000 mp, iar aici au fost descoperite peste 7.000 de statui de războinici, mai mult de 200 de care de luptă şi un mare număr de arme din bronz. Sala nr. 1, în forma unui dreptunghi, este cea mai mare dintre cele trei săli expoziţionale şi ocupă o suprafaţă de peste 14.000 mp. Statuile de argilă, ce înfăţişează războinici şi cai, arată ca vii. Statuile de ostaşi au statură înaltă, înălţimea lor medie este de circa 1,8 metri. Statuile de cai sînt şi ele în mărime naturală. Uluitor este că statuile de războinici, toate solemne şi elegante, diferă de la un ostaş la altul în ce priveşte înfăţişarea, expresia feţei, statura şi gesturile: unii arată tineri şi cumsecade; alţii maturi, cu cute pe frunte; alţii cu ochii mari şi sprîncene stufoase, viteji; alţii puţin melancolici şi îndureraţi. În momentul cînd au fost descoperite, aceste “statui vii” nu erau decît o mulţime de bucăţi sparte, care ulterior au fost lipite şi restaurate cu minuţiozitate de către arheologi. Sala nr. 2 şi‑a păstrat în linii mari starea originală. În această sală este un contingent militar format din trupe cu care de luptă, infanterişti, cavalerişti şi arcaşi, dispuşi asemenea unui corp de armată din zilele noastre. În sală sînt expuse şi o parte din armele de bronz descoperite. Printre acestea o sabie de bronz, a cărei suprafaţă a fost tratată special cu soluţii antioxidante şi este încă ascuţită. Sala nr. 3 nu numai că este mică ca suprafaţă, dar ea diferă faţă de sălile celelalte şi în privinţa dispoziţiei statuilor. Structura sălii redă cu exactitate un comandament militar din dinastia Qin. Toate aceste săli cu statui de argilă dispun atît de forţe militare puternice, cît şi de departamentul de conducere care dirijează acţiunile militare. Mai mult, trupele militare se desfăşoară în faţă, iar comandamentul este în spate; o astfel de dispoziţie este foarte precaută. Această construcţie reprezintă unul dintre cele mai impresionante monumente funerare din lume.
La prima vedere, cam așa arată situația presei, milioanelor de bloguri – inclusiv al meu -, al miliardelor de cărți, reviste etc. etc. Un colosal cimitir de gânduri, idei, cuvinte, trăiri care apare și se lărgește și aritmetic și geometric cu fiecare postare nouă în blogosferă, apariție editorială etc.
Criticile – nu fără umor – împotriva bloguitului fără discernământ, fără cap și coadă, fără înteligență sau bun simț nu întârzie să apară (după cum rezultă din caricatura fotografică de mai jos)
În toate vremurile au fost scrise sau tipărite lucruri ”inutile”, desuete, lipsite de gust sau de bun simț, fără calitate a conținutului de idei, fără … fără… E drept că acum 1000 de ani se scria mult mai puțin. Sau acum 100 de ani. Sau acum 1 an. Considerabil mai puțin. Nimeni nu mai poate controla sau încorpora azi ce și cum se spune. În perioada ”renașterii” aveam cel puțin un gânditor care știa totul și încă ceva pe deasupra. Am făcut referire la memorabila zisă atribuită lui Pico de la Mirandola numai pentru a sugera că ”renașterea” antichității a sfârșit adesea (nu întotdeauna) prin a fi răsturnarea și asasinarea antichității, dacă e să ne gândim numai la acel ”știu că nu știu nimic” atât de drag lui Socrate. Dar nu ne pricepem prea bine la această perioadă, deci o sa revenim la timpurile noastre.
Ce este, așadar această invazie, această plagă informațională, această pandemie a cuvântului menită să ne extazieze, să ne confuzeze, să ne îngrozească, să ne entuziasmeze, să ne obosească, să ne stimuleze, să ne streseze până la dezgustul pe care-l trăia din plin Cioran gândindu-se la viața literară a Parisului?
La începutul unei conferințe, maica Siluana Vlad ne spune despre explozia informațională pusă la cale pentru omul așa-numit post-modern de către consiliul diavolilor: Omul de astazi are multe dar un singur lucru ii lipseste, nu mai are timp! Mai de curand, asa, diavolii s-au adunat la o sedinta mare, sa vada ce sa faca cu omul acesta postmodern, ca s-a desteptat foarte tare, ca s-a prins ca exista diavol, ca nu mai crede ca e o pacaleala, ca a inceput sa tanjeasca dupa Dumnezeu si ce sa facem noi cu el, ca tot mai multi tineri, mai ales in tarile care au fost comuniste, tot mai multi oameni , se intorc la biserica…Si s-au hotarat ei, sa aduca asa o explozie informationala, ca oamenii sa nu mai aiba timp. Asa ca vedeti, noi am inceput sa avem mai de toate dar nu mai avem timp! Si iata ca Dumnezeu, ne-a dat puterea sa stam impreuna si sa ne facem putin timp, sa stam de vorba despre familie! (Sursa și întreaga conferință AICI)
Imaginea armatei de teracotă este o minciună. Se citește tot ce se scrie. Și nu e nevoie să deznădăjduim. Să luăm, deci, aminte.
Cuvintele Mântuitorului din Sf. Evanghelie după Matei străbat și includ desăvârșit toată blogosfera și toate paginile web, toate bibliotecile lumii, toate ziarele și revistele și, spre șocul celor care cred încă în adevărul cuvintelor verba volant, scripta manet, avem o surpriză: versetele 36-37 ale cap. 12 al primei Evanghelii a Noului Testament al Sfintei Scripturi, se referă inclusiv la cuvintele rostite în taină, pe stradă, pe la colțuri, în comentariile făcute sub acoperirea pseudonimului, în discursurile de la pupitru, prin telefoane, microfoane, conferințe video de la distanță, limbajul mimico-gestic, limbajul trupului, prin codul morse, prin punctele Braille etc. Iată, așadar ce Dumnezeu mare și minunat avem! Nimeni nu s-a pogorât mai jos decât El în abisurile cele întunecate ale Iadului, și nici un ungher nu a rămas necercetat pentru găsirea celui care primește Cuvântul cel aducător de pocăință și înviere. El, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos! Să luăm aminte, așadar. Iar în același timp, să nu uităm și că același Domn și Dumnezeu adevărat, pentru un simplu Doamne, miluiește-mă șoptit cu pocăință în fața preotului și în taina inimii, deci la Sf. Spovedanie, ne poate ridica, din marea Lui milă, povară de păcate și șterge milioanele de vorbe pe care le-am rostit în deșert. Dar numai să spunem acel Doamne, miluiește-mă. Iar apoi să tăcem puțin, cât de puțin, să ascultăm iertarea Lui lucrându-se în noi, învățându-ne smerenia și blândețea.
Voi încheia oferind pur și simplu minunatele cuvinte ale Sf. Ap. Pavel în continuarea versetului de la Efeseni, cap. 5 pe care l-am citat în introducere:
May 17, 2009 at 2:19 pm
[...] Despre obsesia scrisului O icoană rară în camera lui Emil Cioran din Paris [...]
May 17, 2009 at 3:26 pm
Adevarat a inviat!
da, bloggingul este una dintre bolile virtualitatii, o relocare in ciberspatiu. pierdem momentul mantuirii, confundam aproapele cu stat_view-ul si comment-urile de la articole, ce viata saraca!