Blogul lui Vasile Călin Drăgan

Pana in anul 1978 se stiau putine lucruri despre acest sfant traitor pe pamant romanesc, in stravechea manastire de la Ramet (jud. Alba), situata pe valea Geoagiului, intr-o pozitie geografica de un farmec cu totul aparte. Biserica veche a manastirii – lucrata din piatra si impodobita cu frumoase fresce – dateaza din veacul al XIV-lea. Prin anul 1762, din ordinul generalului austriac Bukow – trimisul imparatesei Maria Tereza – zeci de manastiri si schituri romanesti din Transilvania au fost arse, distruse cu tunurile sau prefacute in biserici parohiale. Intre acestea se numara si Rametul. A fost refacuta, dar in 1785 a fost distrusa din nou. asa se face ca manastirea Ramet a fost inchisa si a ramas aproape pustie. Din cand in cand mai slujeau aici preoti din satele invecinate. Abia dupa realizarea unitatii noastre de stat, deci dupa 1918, s-au reluat traditiile vietii calugaresti.

Vietuitorii acestui sfant lacas de inchinare au aflat de la inaintasii lor ca aici, la Ramet, a trait, cu veacuri in urma, un monah cu viata imbunatatita, cu numele Ghelasie, pe care credinciosii din partea locului – cunoscuti sub numele de mocani – l-au cinstit ca sfant, din neam in neam, pana in zilele noastre. Se relateaza si azi unele din minunile savarsite de acest Ghelasie inca pe cand era in viata. Calugarii de aici – iar din 1955 incoace maicile -, pastreaza cu aleasa veneratie capul acestui “sfant” canonizat de evlavia populara, stiind ca el are darul vindecarii de boli si neputinte in popor. Iata cum a fost descoperit acest craniu. Prin anul 1925, in timpul unor mari inundatii, apele au scos la suprafata un craniu galben, frumos si cu mireasma placuta, care a ocolit biserica de trei ori pe apa, dupa care s-a oprit pe fereastra altarului. Tot atunci au fost gasite alte doua cranii. Preotul dintr-un sat invecinat, care slujea si la biserica manastirii, le-a ingropat in partea dreapta a bisericii.

In preajma izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, s-a asezat la Ramet un calugar venit de la Muntele Athos (originar, insa, din partea locului), cu gandul de a reface aceasta straveche asezare monahala, adunand in jurul sau mai multi ucenici si incepand felurite lucrari de reparatii. Dar apele vijelioase venite de la munte sau iesite din pamant au dezgropat din nou cele trei cranii, despre care nimeni nu stia ale cui sunt.

S-a descoperit curand prin minune dumnezeiasca al cui era unul din ele, printr-o femeie de la manastirea Ramet, i-a spus staretului ca a vazut in vis un porumbel, care a indrumat-o la Ramet (de care nici nu auzise pana atunci si nu stia unde se afla), ca acolo sa se atinga de craniul gasit cu ani in urma, caci acela era al “Sfantului” Ghelasie si se va vindeca. Intr-adevar, savarsindu-i-se slujba maslului si atingandu-se de craniu, femeia s-a vindecat. Aceste fapte le marturisea ea insasi – venind mereu la manastire – pana in anii din urma, cand a trecut la cele vesnice. Iata cum s-a descoperit in chip minunat al cui era acest craniu, care de-acum inainte este socotit ca o parte din “moastele” acestui “sfant” Ghelasie.

O alta minune s-a savarsit cu o femeie cu numele Elisabeta dintr-un sat din Banat (Albina, jud. Timis), care venind la manastire si dandu-i-se spre sarutare moastele Sfantului Ghelasie, s-a indoit in sufletul ei de puterea acestora. Si indata i s-a umplut mana dreapta de un miros greu si nu mai putea nici sa o miste pentru a se inchina. Marturisindu-si pacatul, a stat trei zile si trei nopti in genunchi, in rugaciuni neincetate, rugand pe Dumnezeu sa o ierte. Rugaciunile ei si ale staretului i-au redat sanatatea si au inlaturat acel miros greu. Si aceasta femeie venea apoi mereu la manastire, rugandu-se la moastele sfantului si facand tuturor cunoscuta minunea care s-a savarsit cu ea insasi.

Tot in chip minunat s-a vindecat si un sectar din satul Cacova (jud. Alba), care, fiind paralizat, a fost adus la manastire, intr-un car cu boi. Rugaciunile lui si ale calugarilor i-au redat sanatatea, incat a plecat la casa lui singur. S-a reintors, cu toata familia lui, la dreapta credinta.

Cele transmise prin traditie, ca si aceste vindecari minunate, au fost intregite de cercetarile facute la Ramet de un grup de specialisti, in decembrie 1978. Cu acest prilej, s-a descoperit, in biserica manastirii, o inscriptie de mare insemnatate pentru intreaga noastra istorie nationala si bisericeasca. Este vorba de o inscriptie, redata in limba slavona, pe un al doilea strat de zugraveala, care consemna numele “arhiepiscopului” Ghelasie, al zugravului Mihul de la Crisul Alb si data de 2 iulie 1377. Din aceasta inscriptie se desprinde constatarea ca biserica era zidita cu mult inainte de anul 1377 – de vreme ce suntem in fata unui al doilea strat de pictura -, ca pictura din anul respectiv a fost realizata de un autohton cu numele specific romanesc de Mihul, de loc din Crisul Alb si ca tot atunci, in fruntea Bisericii ortodoxe din Transilvania se gasea arhiepiscopul Ghelasie, primul ierarh ortodox cunoscut cu numele in aceasta “tara” romaneasca.

Acest arhiepiscop nu putea fi altul decat calugarul Ghelasie, pe care poporul l-a cinstit ca “sfant”, poate inca din timpul vietii. El va fi fost egumen al obstei de la Ramet, fiind ridicat apoi la stepena arhieriei. Isi va fi continuat viata tot la Ramet, departe de zgomotul lumii si dupa ce i s-a incredintat conducerea vietii duhovnicesti a tuturor romanilor transilvaneni. De altfel, nici n-ar fi putut sta in alt loc, caci numai cu cativa ani inainte, in 1366, din ordinul regelui Ludovic cel Mare al Ungariei, credinta ortodoxa a romanilor transilvaneni era scoasa in afara legii. Aici, la Ramet, va fi strans tineri la invatatura, pe care-i hirotonea apoi preoti pentru satele romanesti ale Transilvaniei, va fi rostit cuvinte de invatatura catre obstea dreptcredinciosilor crestini veniti la manastire – ca si astazi – din mari departari in zile de duminici si sarbatori, dar mai ales de ziua hramului acelui sfant asezamant, la Santamaria mare.

Atat stim acum despre Sfantul Ierarh Ghelasie. Nadajduim ca noi cercetari istorice, arheologice si epigrafice vor aduce cu timpul si alte date cu privire la viata si lucrarea lui duhovniceasca si culturala in mijlocul credinciosilor transilvaneni pe care i-a pastorit.

Tinand seama de viata sa aleasa, de minunile savarsite de “moastele”sale, ca si cinstirea de care se bucura din partea credinciosilor din Ardeal, la 20 iunie 1992, Sfantul Sinod al Bisericii noastre a hotarat sa se procedeze la “canonizarea” oficiala a acestui sfant autohton si trecerea numelui sau in calendarul ortodox. Canonizarea solemna s-a facut la Ramet la 29 iunie acelasi an. Pomenirea lui se va face la 30 iunie.

Sa ne rugam acestui sfant odraslit din neamul nostru, zicand: “Catre tine, Sfinte Ierarhe Ghelasie, inaltandu-ne gandurile, cu umilinta si cu caldura te rugam: cauta din inaltimea plina de slava a cerului si te milostiveste de suferintele, durerile, patimile, necazurile, amaraciunile si stramtorarile noastre. Si roaga pe Stapanul si Dumnezeul nostru cel ceresc, sa ne ierte pacatele pe care, cu stiinta si cu nestiinta, le savarsim neincetat, ca si pentru putina noastra dragoste fata de El si fata de aproapele nostru, rugandu-L sa fie pururea milostiv si iertator si sa indeparteze de la noi toata suferinta si durerea. Fii povatuitorul si indrumatorul nostru pe cararile cele necunoscute ale vietii, pentru ca, urmand pilda credintei si a dragostei tale fata de Hristos, sa ne invrednicim de darurile Sale si trecand din aceasta viata, sa ne bucuram impreuna cu tine si cu toti cei bineplacuti din veac ai Domnului, de Imparatia cea nesfarsita a cerurilor, ca acolo, inconjurati de cetele ingerilor, sa aducem marire, cinste si inchinaciune lui Dumnezeu Celui in Treime slavit, in vecii vecilor, Amin”.

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

“Sfinti daco-romani si romani”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 61-64.

Preluat de aici.

Primesc uneori comentarii privind folosirea diacriticelor. În principiu, problema este simplă, cititorul vede în locul diacriticelor pătrățele, pentru că browserul său nu este setat corect. Ce este un browser:

Cititorul se plânge că i se limitează accesul la texte din cauza acestei dificultăți și îmi cere să scriu fără diacritice. Am început de curând să folosesc diacriticile când scriu pe calculator, din considerente ce țin de evitarea ambiguităților în exprimare. Și dintr-un plăpând respect pentru limba română.

Confuzia în sine este de înțeles, iar rezolvarea este simplă. Problema este a lui, dar dacă primesc prea multe comentarii de acest gen, problema devine și a mea.

Voi face, cu permisiunea acelor cititori supărați pe folosirea diacriticelor, o analogie, cerându-mi iertare pentru saltul, poate nepermis, de la o problemă de setare de browser, la una de percepție și perspectivă.

Există oameni cărora le este mai ușor să schimbe o realitate exterioară decât una interioară, și există oameni care înțeleg că schimbarea interioară precede și generează schimbarea exterioară. Conviețuirea noastră cere folosirea cu dreaptă judecată a ambelor metode, pentru armonizarea relațiilor dintre noi. Unii au o înclinație mai mare către prima, alții către a doua, alții le folosesc echilibrat și alternativ.

Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți abundă în recomandări privind metanoia, schimbarea interioară, curățirea ochiului inimii noastre, curățirea minții (nous), despătimirea. Pasajul cel mai celebru în acest sens îl aflăm în Sf. Evanghelie după Luca, în cap. 6:

În veșnicie, noi suntem una, un singur om, o Biserica, un singur Trup al lui Hristos. Deci problema de perspectivă a aproapelui meu ar fi și problema mea.

Dar se naște întrebarea:

Când aproapele meu nu vede diacriticele pentru că nu știe să seteze browserul, ce trebuie să fac?

Am câteva variante:

1. Să ignor mesajul său.

2. Să-i explic fiecăruia în parte cum să-și seteze browserul ca să decodeze corect diacriticele.

3. Să nu mai folosesc diacriticele (pe care oricum, încă mă chinui să le folosesc, după ani buni de scris fără ele)

Ca aproape orice lucru în viață, nici una dintre cele trei căi nu este perfectă, fiecare are avantaje sau dezavantaje.

Modelul de mai sus poate fi aplicat în multe alte situații. Pe mine, Dumnezeu m-a ferit, până acum de astfel de complicații supărătoare, dar alții se luptă de o viață cu schema problemei sus-enunțate, în diverse forme și conținuturi. Să vă dau un exemplu:

Am citat, la un moment dat, într-un articol, un fragment din blogul domnului Ioan Usca, al cărui nume l-am pocit și eu sub forma Uscă, precum mulți alții, din neatenție. Numele Usca este, după cum mi-a spus chiar dânsul, de origine ucrainiană Nu mă numesc uscă, ci Usca, din ucraineanul Uska (= subţire)…

Mi-am dat seama imediat că posesorul acestui nume a avut, de-a lungul timpului, mult de furcă din această pricină. Îi și răspund, binevoitor: Cred ca aveți destul de mult de furcă, când grăbiți și neatenți vă numim Uscă. Sau Ușcă. Sau Ușca. Nu? La Usca nu m-aș fi gândit în nici un chip.

Îmi răspunde, nu fără umor: Da, de când e numele aproape că ne-am resemnat. Nu prea spune nimeni Usca, decât după a 50-a atenţionare… Başca, prin transcrieri greşite, unii au devenit Musca.

Dacă aplicăm modelul de mai sus, domnul Usca ar avea trei variante:

1. Să ignore toate folosirile eronate ale numelui.

2. Să explice fiecăruia în parte cum este corect (variantă mare consumatoare de timp și energie)

3. Să-și schimbe numele din Usca în Muscă. (îl rog pe această cale să mă ierte pentru gluma pe care imi permit să o fac la această variantă, tot pe seama dânsului, folosind acest umor grosolan, deci deloc subțire.)

Se mai poate proceda și altfel, dispunând de aceste metode combinat sau alternativ, în funcție de moment, de dispoziție, de persoană, de context și de o multitudine de alți factori care se întâlnesc în fiecare clipă când facem o alegere sau luăm o decizie. Este o varianta de zi cu zi, cotidiană, de asumare a ”crucii” Poate cea mai grea variantă. Sau cea mai simplă. Depinde de om.

Uneori vedem numai paiul altuia, alteori vedem numai bârna, alteori nu vedem paiul de bârnă sau bârna de pai, uneori bârna altuia ni se pare pai, că o vedem de la distanță prea mare, alteori nu vedem pădurea de bârne, nici lanul de paie pentru că suntem obsedați de problema raportului dintre paie și bârne.

Cred că Mântuitorul nu ne cere, în principiu, să devenim obsedați de bârna noastră, care oricum este un abis fără fund, ci doar, dacă avem tentația de a observa prea mult paiele altora, să luăm aminte că e de fapt, o bubă mare cu noi.

Astfel, dacă privim la Hristos, preocupându-ne mai puțin de paie și de bârne, Domnul ne va arăta la timpul potrivit cum să scăpăm și de una, și de cealaltă. Fără harul lui Dumnezeu, oricât ne-am strădui, oricât de bine ne-am șlefui ochii și conexiunile minții noastre, nu vom vedea altceva decât o grămadă organizată de bârne, după puterile fiecăruia, fără să știm vreodată ce e cu adevărat dincolo de zidul de bârne care ne desparte de aproapele nostru, de noi înșine și de Dumnezeu.

Rectificare (la o data ulterioara scrierii articolului de mai sus):

Se pare că totuși dreptatea e undeva la mijloc. În problema diacriticelor din Windoes Vista, vă recomandăm următorul articol:

Incompatibilitate de fonturi și posibile rezolvări

Caractere românești din textele scrise cu Windows Vista nu sunt redate corect pe versiuni anterioare de Windows. În acest articol puteți afla cauza și posibile rezolvări ale problemei.

Manifestarea problemei

Să luăm drept exemplu un scenariu de utilizare ilustrat cu niște capturi de ecran. Sunt un utilizator care scrie textele în română folosind diacritice. Așa că, imediat după ce am instalat Windows Vista, vreau să activez suportul pentru tastaturi românești. Vreau să am diacritice și să le pot introduce de la tastatura mea.

Notă: Nu am o tastatură românească, ci una americană. Dar îi pot spune sistemului: vreau ca tastatura mea să se comporte ca una românească. Cu alte cuvinte, tastatura mea americană va “emula” o tastatură românească.

Așa că merg imediat în Control Panel, caut ceva cu Change Keyboards…, apare o fereastră și încă o dată Change Keyboards…. Dacă nu am deja o tastatură Romanian acolo, clic pe butonul Add și ajung repede la lista de tastaturi pe care le poate emula Windows Vista. Caut la Romanian și – surpriză – sunt mai multe feluri de tastaturi românești. O aleg pe cea Standard și curând pot tasta cu diacritice.

Public textele mele pe Web și – altă surpriză – unii utilizatori nu văd bine textele. Mai exact, uneori văd pătrățele în loc de ș(ș) și ț(ț). Neplăcut.

Cauza acestei probleme

Pe scurt, o incompatibilitate între fonturi. Mai exact, între cele prezente în Windows Vista și versiuni anterioare de Windows. Sau Internet Explorer 7/8 și versiuni anterioare de Internet Explorer.

De fapt, această incompatibilitate a fost generată de lipsa – până în 1999 – a unui standard românesc referitor la redarea pe ecran sau în tipografii a caracterelor buclucașe. Până la acea dată (și o vreme după aceea), lipsa standardului a fost rezolvată prin folosirea unor diacritice nu tocmai corecte, dar apropiate.

La data apariției standardului românesc pentru diacritice, Windows XP era “pe bancul de lucru”. Așa că sistemul de operare nu a inclus acest standard în fonturile sale, ci a folosit niște diacritice “de împrumut”. Windows Vista a implementat corect, conform standardului, literele românești – dar ce te faci că ele nu sunt prezente în fonturile versiunilor anterioare ale softurilor Microsoft?

În imaginea din stânga, vedeți două reprezentări foarte apropiate ale diacriticelor românești în cauză. Dar numai cele din rândul de sus sunt corecte din punct de vedere al standardului românesc. Cele de jos erau folosite până acum pentru a acoperi lipsa acestui standard, dar nu tocmai corecte. Corect este cu virgulă sub literă, nu cu sedilă.

Domnul Cristian Secară descrie detaliat și mai bine documentat problema standardului și a diacriticelor pe site-ul său - clic aici. Tot dânsul dă detalii și despre fonturile care suportă standardul românesc - clic aici. De fapt, mare parte din informațiile cuprinse aici sunt inspirate din articolele dânsului. Recomandăm citirea acestor articole celor care vor să afle mai multe detalii.

Posibile rezolvări

Incorect dar funcțional
Dacă scrieți texte în românește cu Windows Vista, puteți folosi, ca alternativă tastatura Romanian Legacy în loc de Romanian Standard. Textele vor arăta bine cu fonturile mai vechi din versiuni anterioare de Windows. Dar nu veți scrie corect, conform standardului!

Cu adevărat românește
Dacă standardul românesc tot a fost implementat în fonturile noi, bine ar fi ca textele să fie scrise cu diacriticele standard, corecte. Utilizatorii care nu le pot vedea pe ecrane, pot să descarce actualizările de fonturi pe care Microsoft le-a pus la dispoziție. Sfaturile noastre ar fi:

• European Union Expansion Font Update
  La centrul de download, Microsoft a pus la dispoziție pentru descărcare un pachet de fonturi (din cele mai uzuale) care implementează corect cele două diacritice românești. Instalarea fonturilor ar trebui să rezolve problema redării celor două caractere.
• Internet Explorer 8
  Cea mai nouă versiune a browser-ului Web Microsoft. Pe lângă multe alte funcționalități noi și probleme pe care le rezolvă, pachetul browser-ului ar putea conține actualizările de fonturi necesare pentru redarea corectă a paginilor scrise în românește.

E posibil să regăsiți mai multe sfaturi utile și legături către resurse și pe site-ul domnului Cristian Secară, referit mai sus.

Succes!

Sursa: http://www.microsoft.com/Romania/Diacritice.aspx

- Radiati o mare bucurie cand vorbiti, cum ramane cu pocainta, cu lacrimile?

- Lacrimile? Stiti… Dar hai sa va spun un caz cu parintele Rafail Noica, despre care voi stiti mai multe decat mine, ca sunteti din zona. A fost la noi intr-o noapte [la schituletul de la Bogaltin] si am slujit Liturghia cu el, si pe urma am stat de vorba. Eu auzisem de acest parinte Rafail, dar nu credeam bine despre el. Eu m-am gandit, zic, iara romanii astia au facut…, fiul lui Constantin Noica…, ma rog.

Avea cineva o carte cu el si spune: “Ai citit Rafail Noica? Scrie bine”. Zic: “Ce fel de Noica?” Zice: “Fiul lui Constantin”. “Nu mai cartesc, zic, daca-i fiul lui Constantin Noica. Nu-mi place cum fac romanii tot felul de povesti si mituri despre cine vrei si despre cine nu vrei, mai ales credinciosii. Sunt satul de intelectuali”. Si spun ca si atunci cand a venit, nu prea mi-au tremurat mie genunchii, nici nu aveam de gand sa-l intreb ceva, ca nu aveam nevoie. Dar dupa ce am slujit Liturghia, m-am aprins de dragoste pentru el si mi-am cerut blagoslovenie sa-l intreb cateva vorbe.

Si vreau sa va spun despre lacrimi. Stateam si vorbeam ceva despre pravila, despre rugaciune, stiti, cum ne rugam. Parintele statea in pat, ca era obosit, si-mi pare ca si cam bolnav, iar eu stateam jos pe podea, langa dansul. Eu am inceput sa fac o apologie a pravilei, ca, de, cand o faci, ai putina mangaiere, iar cand n-o faci, ai prilej de pocainta. Si el imi strange mana si se uita la mine si imi zice: “Dumnezeu nu este pravila, Dumnezeu este dragoste”. Si atunci i s-au inlacrimat ochii.

Stiti, ochii se inlacrimeaza [nu numai atunci cand noi ne vedem pacatele, ci mai ales] atunci cand noi intelegem ca Dumnezeu este dragoste. Ati vazut vreodata? Atunci cand nu ne vedem mult cu cineva, la intalnire plangem. Dar mai ales se vede asta la batranii de prin sate, care au copiii plecati, si-i vad foarte rar, poate doar de Paste. Si vezi acesti batrani cum ii asteapta in gara si cand ii imbratiseaza plang. Dar ei plang de bucurie, si numai ei stiu de ce mai plang, ce-si mai amintesc atunci, ce mai gandesc, pentru ca plansul acela e o mare bucurie. Asa cred eu ca sunt lacrimile astea cand spunem: “Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat”(Ps. 84,11), atunci cand noi ne-am imbratisat cu Dumnezeu si, iaca, plangem, pentru ca nu ne-am vazut de mult.

Stiti, asa ma gandesc, ca or fi asa lacrimi. Dar sunt si oameni care n-au lacrimi in afara, lacrimile lor sunt inauntru. Sunt unii asa mai plangaciosi, dar sunt si care…. Asa, cred ca sunt fel de fel. Importanta e bucuria noastra. Ca lacrimile fara bucurie nu sunt nimic, “cine seamana cu lacrimi, cu bucurie va secera”(Ps. 125,5). Asa ca, intai lacrimile, pe urma bucuria…cu lacrimi.

Cules din volumul “Ieromonah Savatie Bastovoi – Despre curaj si libertate in ortodoxie”, Editura Sofia, Bucuresti-2006, de Ludmila Doina, colaboratoare orthoblog

Cf. sursa.

Iată un articol de mare folos duhovnicesc:

“In vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc, Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său şi ne ţine. Suflă vântul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim fiindcă suntem legaţi. Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ţine, se desface de legătura sforicelei şi îl bat vânturile de ici şi de colo şi se chinuieşte”.

“- Ce fum este acolo?

- Ardem ceva. Părinte.

- Ati dat foc pe vântul acesta?

- Dar a plouat dimineaţă, Părinte.

- Deşi a plouat şi de s-ar fi făcut şi potop, dacă va porni un vânt, se va face atâta uscăciune încât toate vor deveni ca iarba de puşcă. “A plouat”, îti spune alta! Mai demult a luat foc acolo jos din neatenţia voastră. Ati uitat? Atunci când cineva se face de râs odată trebuie ca după aceea să fie foarte atent. Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acţiona omeneste. Nu va ajuta nebăgarea noastră de seamă. In felul acesta defăimăm şi pe Sfinţi.

- Părinte, oare cum poate înţelege cineva întotdea una pană la ce punct trebuie să acţioneze omeneşte?

- Aceasta se vede din capul locului. Dar chiar să fi avut intentia să facă ceea ce putea să facă şi n-a făcut-o pentru că ceva l-a împiedicat, Dumnezeu îl va ajuta în clipa cea grea. Iar dacă n-a avut intenţia, deşi a avut curaj, Dumnezeu nu va ajuta. Ţi se spune, de pildă, să pui seara zăvorul la uşă şi tu nu-l pui, pentru că-ti vine greu, şi spui că va păzi Dumnezeu. Aceasta nu în seamnă că ai încredere în Dumnezeu dacă nu pui zăvorul, ci nu-l pui pentru că îţi vine greu. Cum oare va ajuta atunci Dumnezeu? Adică să-l ajute pe leneş? Atunci când spun cuiva să pună zăvorul şi nu-l pune, numai pentru neascultarea lui trebuie pedepsit.

Orice poate omul să facă omeneşte, trebuie să facă, iar ceea ce nu poate, să lase la Dumnezeu. Iar dacă face mai mult decât ceea ce poate, dar nu din egoism, ci din mărime de suflet, deoarece crede că nu s-a epuizat tot ceea ce poate face omeneşte, aceasta o vede Dumnezeu şi Se înduioşează. Dumnezeu, pentru ca să ajute, vrea să vadă mai întâi străduinţa noastră personală. Vezi, Noe s-a chinuit 100 de ani ca să facă Corabia. Tăia lemnele cu fierăstraie de lemn. Afla alte lemne mai tari şi le făcea fierăstraie. Oare nu putea face Dumnezeu ceva ca să se termine Corabia mai repede? Le-a spus însă cum să o facă şi după aceea le-a dat putere[1]. De aceea să facem ceea ce putem noi, ca să facă şi Dumnezeu ceea ce noi nu putem face.

A venit cineva la Colibă şi mi-a spus: “De ce călu gării stau aici şi nu merg în lume să ajute poporul?”. Dacă ar fi mers afară în lume să ajute poporul, ai fi spus: «De ce umblă călugării prin lume?». Acum, când nu merg, spui de ce nu merg”. După aceea îmi spune: “De ce călugării merg la medici şi nu-i ajută Hristos şi Maica Domnului ca să se facă bine?“.“Această între bare mi-a mai pus-o şi un medic evreu”, i-am răspuns. “Acesta nu-i evreu”, mi-a spus unul care era împreună cu el. “N-are importanţă că nu este evreu. Intrebarea este însă evreiască. Şi vă voi spune răspunsul ce l-am dat evreului, deoarece este un caz asemănător. «Tu, ca evreu ce eşti trebuia să ştii pe de rost Vechiul Testa ment», i-am spus. «Acolo la Proorocul Isaia se spune că Dumnezeu i-a adăugat încă 15 ani de viaţă împăratului Ezechia deoarece era foarte bun. A trimis pe proorocul Isaia, care a spus împăratului: “Dumnezeu îţi mai dăruieşte încă 15 ani de viaţă, pentru că ai distrus crângurile închinătorilor de idoli. Cât despre rana ta – împăratul avea o rană – Dumnezeu a spus să pui pe ea o turtă de smochine, şi te vei face bine“[2]. Dacă Dum nezeu i-a hărăzit încă 15 ani de viaţă, oare nu putea să-i vindece şi acea rană? Insă aceea s-a tămăduit cu o turtă de smochine». Lucrurile ce se pot face de oameni, să nu le cerem de la Dumnezeu. Să ne smerim înaintea oamenilor şi să le cerem ajutorul.

!!! Până la un punct omul va acţiona omeneşte, după care se va încredinţa lui Dumnezeu. Este lucru al egoismului să încerce să ajute cineva în ceva care nu se poate face omeneşte. In multe cazuri în care omul insistă să ajute, văd că aceasta se face din lucrarea ispititorului, ca să-l netrebnicească. !!!

Eu, când văd ca nu se ajută o situaţie prin mijloace omeneşti – mai mult sau mai puţin înţeleg până la ce punct poate ajuta omul şi de la ce punct după aceea trebuie să le lase în seama lui Dumnezeu – atunci îmi înalţ mâinile spre Dumnezeu, aprind două lumânări, îi las problema lui Dumnezeu şi îndată se rezolvă. Dumnezeu ştie că n-o fac din lenevie.

De aceea, atunci când ni se cere ajutorul, trebuie să distingem şi să ajutăm în cele în care putem. In cele în care nu putem, să ajutăm cel puţin cu o rugăciune sau prin a le încredinţa numai lui Dumnezeu. Şi aceasta este o rugăciune tainică.

Cf. sursa

Acesta este un subiect foarte delicat, despre care uneori se mai scrie și se vorbește, cu voci firave și arareori curate de resentimente.

Femeia care ”are putere” asupra bărbatului, se înconjoară de figuri masculine slabe, plăpânde, neancorate în credința în Domnul Hristos. Până la urmă, aceasta este o realitate întâlnită în toate tipurile de relații interumane în care apare problema puterii și a stăpânirii. Dincolo de hățișul psihologic al acestor relații, pe care nu avem cum să-l străbatem, bărbatul are nevoie de cel puțin la fel de multă iubire, atenție și afecțiune precum femeia. Și noi, bărbații, suntem ființe slabe, neajutorate, cu toții am avut o mamă sau un tată care ne-a iubit mai mult sau mai puțin, care au fost mai mult sau mai puțin alături de noi când am avut nevoie.

Femeia care are nevoie de un bărbat slab lângă ea, pentru a-l putea domina și controla, nu se diferențiază cu nimic de situația inversă, mai des întâlnită și mai tolerată, a bărbatului care face asta, adeseori prin brutalitate, cu femeia de lângă el.

Ca bărbați, de obicei, urâm să fim vulnerabili în fața unei femei. Samson a plătit Dalilei cu vârf și îndesat asta. În orice bărbat există un Samson și în orice femeie o Dalila.  Ba aș spune și mai mult, că în fiecare dintre noi, există, la un moment dat, fie un Samson, fie o Dalila, indiferent dacă suntem bărbat sau femeie.

Judecătorii, cap. 16

Compulsiv sau pur și simplu firesc, cu toții avem adeseori nevoie să îngrijim pe cineva, să purtăm de grijă, să hrănim, să ajutăm. Dar când aceasta activitate devine prima și unica sursă de plăcere și eliberare de glasurile care își strigă din noi și ele împlinirea, ajungem să cădem în cealaltă extremă. Cineva spunea că de aceea avem două mâini, cu una să dăm și cu una să primim, sau că nu este bine să lăsăm cu mâna întinsă nici pe cine ne oferă ceva, nici pe cine ne cere ceva. Cred că este destul adevăr în ambele afirmații.

Când ieșim din relațiile de dominare găsindu-ne odihna la Domnul Hristos, amuțesc în noi atât Samson, cât și Dalila. Însă e greu acest drum, pentru că nici Samson nu prea vrea să înțeleagă că puterea lui nu stă în părul lui bogat și frumos, și nici Dalila nu înțelege că bărbatul o poate iubi pentru ceea ce este, și fără ca ea să-l controleze obsesiv scormonindu-i mereu punctele slabe, făcând astfel jocul perfid al filistenilor.

Într-o lume fără Hristos, Samson va dărâma mereu casa, alegând să moară împreună cu filistenii decât să stea în lanțurile și legăturile lor.

Taina Dalilei era aceasta: ea ura din tot sufletul ca bărbatul să-și tragă puterea lui dintr-o altă sursă decât ea, femeia lui. Iar taina lui Samson era aceasta: unde se adună prea multă putere, apare și desfrânarea. Ca izvor al vieții, Eva are mare putere asupra oricărui fiu al lui Adam. Dar Hristos nu vrea sa fim robi unii altora. Și paradoxal, după înviere, cea mai sigură cale către dezînrobire nu este ascunderea slăbiciunilor noastre, ci arătarea lor. Nu femeii, sau bărbatului, ci lui Hristos, în taina spovedaniei. Altă cale decât pocăința, care este drum către eliberare de sub orice fel de robie – ce finalmente este o robie a vrăjmașului celui viclean, nu știm.

Dar, dacă totuși vreo Dalila înfocată insistă, din interiorul sau din afara noastră mereu să ne afle taina puterii, putem să ne aplecăm la urechea ei să-i spunem, fără să ne temem de filistenii cei înlănțuitori, adevărul gol-goluț:

Psalmi

Cap. 117

14. Tăria mea şi lauda mea este Domnul şi mi-a fost mie spre izbăvire.

Ieşirea – a doua carte a lui Moise

Cap. 15

2. Tăria mea şi mărirea mea este Domnul, căci El m-a izbăvit. Acesta esteDumnezeul meu şi-L voi preaslăvi, Dumnezeul părintelui meu şi-L voi preaînălţa!

Odată cu porțile iadului, Domnul Hristos a rupt și lanțurile cele groase ale filistenilor. Casa lor s-a prăbușit peste cei nelegiuiți iar Domnul a trecut prin moarte, iar moartea nu l-a putut cuprinde, cum l-a cuprins pe viteazul Samson.

Bărbatul care se teme de Dalila are, din păcate, impresia că este făcut după chipul și asemănarea lui Samson, nu după chipul și asemănarea lui Hristos.

Dă-ne, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, harul de a curăța mereu Chipul Tău din noi, întru asemănarea cu Tine, Ziditorul nostru. Amin.

Maica Siluana ne răspunde:

Întrebare:

Bineinteles, “strategii” de genul asta nu au cum sa stea in picioare in cazul relatiilor aprofundate. Pentru cine petrece mai mult timp cu mine, nu are cum sa nu “adulmece” chiar nimic din tancul acela fara aer! Si atunci, reactiile celorlalti… or fi si ele dupa putintele si neputintele lor. Unii ma iubesc si apreciaza de la distanta. Altii se iau la lupta cu “monstrii” mei (a se citi, probabil, manifestari ale Umbrei). Altii… folosesc ce e bun si la rest dau “ignore”… samd.

Imbratisarea Umbrei a fost mai degraba o contopire in lumina… perfectionista cum sunt, m-am tras la un moment dat inapoi un pic gandind ca poate “trebuie” sa… o spal. (Acum rad de asta. Pana si eu reusesc sa zaresc… propria prostie de-a perfectionismul!) Nu am stiut daca trebuie sa o spal sau nu, asa ca m-am oprit, am promis ca ma intorc insa nu era neaparat nevoie sa promit: Umbra stia deja ca ma voi mai intoarce.

Maica, nu stapanesc eu foarte bine conceptele, stiinta de carte intru ale teologiei si ale psihoterapiei jungiene, dar cica Jung credea ca integrarea Umbrei ne va da posibilitatea de a redescoperi (hm! Interesant acest re-!) o sursa mai profunda a propriei noastre vieti spirituale. “Pentru a face acest lucru”, cica ar mai fi zis el “suntem obligati sa ne luptam cu raul, sa ne confruntam cu umbra, sa integram diavolul”. Pai daca diavolul aici e acelasi lucru cu Umbra… Maica, poate ca si diavolul are nevoie de dragoste?… Asta asa, ca o prima… idee? Poate tocmai ca il respingem, ne e frica de el, il judecam, il… denigram etc. etc., poate tocmai de aceea e atat de… puternic si pornit pe noi? Sau am dat-o iar in gandire magica de copil prost?

Răspuns:

Eu nu vreau sa analizez mesajul tau, pentru ca esti acum intr-o perioada de descoperiri si iluminari care vor veni in cascada modificand continutul celor de ieri… Vreau doar sa te rog sa primesti gandul meu ca tot ce ai citit despre “umbra” e cumva adevarat si profund, dar este vorba despre un adevar si despre o profunzime psihologice. Si daca aceste adevaruri si profunzimi nu sunt supuse luminii si puterii harului pe care ni-l ofera Dumnezeu in Sfanta Biserica, riscurile de a ne rataci in ele, cum deja stii cate ceva din experienta, sunt destul de mari si costisitoare. Ca sa nu ne expunem acestor riscuri, avem nevoie sa ne folosim nu numai de critica “emisferei stangi”, cum bine faci, ci si de, mai ales de, Prezenta si Lucrarea lui Dumnezeu Cel Viu in Biserica Lui, in acesta “alta lume si realitate” decat cea perceputa cu psihismul nostru. Folosind reperele pe care ni le ofera Sfanta Biserica, traindu-i Viata, nu ne vom rataci, sau, de ni se va intampla, Pastorul nostru Cel Bun, degraba ne va cauta si ne va aduce Acasa! Crede numai!

Si, de vei asculta de El, desi vei putea sa plangi de mila celui ce rapeste oile, nu vei mai identifica nimic din tine cu el…

Iarta-ma, Copile, eu sunt o ignoranta in comparatie cu Jung, dar pot sa-ti spun fara teama ca de ar fi trait Ortodoxia, alta ar fi fost terapia lui… Ar fi cunoscut ca omul vechi si chinuit din adancul sufletului sau este el insusi si nu daimon, ar fi putut discerne ca vocea aceluia era din afara, ar fi urat pacatul si, prin pocainta, s-ar fi iubit pe sine dupa porunca…

Incet, incet, Copila mea, trecand de gardul Bisericii, vei invata ca Domnul nu ne cere sa ne luptam cu diavolul sau sa-l integram prin iubire, ci sa credem in numele Lui si sa-L primim pe El, Lumina lumii ca sa putem uri pacatul si plata lui, moartea! Si, celor care L-au primit le-a dat puterea sa se faca fii ai lui Dumnezeu! Si, fii devenind, relatia noastra cu vrajmasul va fi plina de cele ce le vom primi si invata de al El, in Duhul Sfant.

Integrarea, imbratisarea umbrei, nu presupune sa integram diavoli, ci sa integram iubirea lui Dumnezeu pentru noi, s-o intrupam in noi si, cu ea, sa-I raspundem la iubire, ca sa ne putem iubi pe noi insine si unii pe altii asa cum ne porunceste. Porunca Lui e puterea nostra! Si, iubindu-ne pe noi insine asa cum ne invata Domnul, vom elibera omuletul atat de oropsit de temnicerul din noi…

Întrebare și răspuns preluate de aici.

Nota mea: Am pus icoana ortodoxă aurită în antet tocmai pentru a evidenția, dacă mai e nevoie, că în icoanele ortodoxe nu sunt reprezentate de obicei umbre, pentru că lumina necreată strălucește peste tot, dinlăuntrul Domnului, a Maicii Sale, a sfinților a îngerilor etc.

Cu toții l-am îndrăgit pe Ilie Moromete, personajul romanului Moromeții, al autorului Marin Preda.

Există la Kiev, la Lavra Pecerska, moaștele unui sfânt numit Ilya Muromets  (Ilie Moromete).

Cine este Sfântul Ilie Moromete?

De pe Wiki aflăm că a fost unul dintre cei mai mari și mai viteji bogatâri ruși (puternici cavaleri luptători medievali).

Conform legendei, Ilie, fiul unui țăran, s-a născut în satul Karacharovo, lângă Murom. El a suferit de o boală grea în tinerețele lui și nu a putut merge până la vârsta de 33 de ani (timp în care a stat întins pe un cuptor rusesc), când a fost vindecat minunat de către doi pelerini. A primit apoi o putere supra-omenească de la un cavaler aflat pe moarte, Svyatogor, și trimis să elibereze orașul Kiev de Idolishche și să slujească Prințului Vladimir, creștinătorul slavilor. Generos și cu o minte simplă dar foarte temperamental, Ilie s-a dezlănțuit o dată, furios că prințul Vladimir nu l-a invitat la o sărbătoare, și a dărâmat toate turnurile bisericilor din Kiev. A fost însă liniștit de îndată ce  Vladimir a trimis după el. Probabil multe și minunate alte fapte de vitejie a făcut.

Numele lui Ilya Muromets a devenit sinonim al integrității și al unei puteri fizice și sufletești ieșită din comun, dedicat ocrotirii pământului și oamenilor. De-a lungul timpului, a devenit eroul numeroaselor filme, picturi, monumente, desene animate și anecdote. El este singurul erou epic canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă.

Deși moaștele sale se păstrează la Mănăstirea Lavra Pecerska, probabil că legendele nu păstrează un caracter care să reprezinte un personaj istoric unic, ci mai degrabă o fuziune de eroi reali sau ficționali din epoci istorice vast diferite.

Pentru rugăciunile Sf. Ilie Moromete, Doamne, Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu miluiește-ne pe noi, amin.

Postăm cu această ocazie și o caracterizare literară a personajului Ilie Moromete, din romanul Moromeții, de Marin Preda

Marin Preda pleaca in construirea personajului Ilie Moromete de la tatal sau, Tudor Calarasu, modelul sau literar : “Scriind , totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistenta, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci maturitatea: eroul preferat , Moromete , care a existat in realitate , a fost tatal meu . Acest sentiment a ramas stabil si profound pentru toata viata.”

Ilie Moromete , aflat intre “tinerete si batranete , cand numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva” , este un om rational in ceea ce priveste atitudinea lui fata de pamant . Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu , care era dominat de instinctul de posesiune, de lacomie pentru pamant , Moromete nu este sclavul imbogatirii , ci pamantul constituie pentru el simbolul libertatii materiale si spirituale , idee marturisita de el in finalul romanului : „Domnule , eu am dus totdeauna o viata independenta” . 47218vub69omi1v

Ilie Moromete este singurul taran-filozof din literatura romana , framantarile sale despre soarta taranilor dependenti de roadele panantului , de vreme si de Dumnezeu sunt relevate pentru firea sa reflexiva .

Meditand asupra propriei vieti , cand parasit de fii cei mari , cand familia sa se afla in pragul destramarii , Ilie Moromete se gaseste ca gresise considerand ca lumea „lumea era asa cum si-o inchipuia el” si ca nenorocirile sunt „numai ale altora” . Simtindu-se singur , isi cauta linistea pe camp , in afara satului , unde poate vorbi cu sine insusi , deoarece „cum sa traiesti , daca nu esti linistit ?” Moromete se aseaza pe o piatra de hotar „cu capul in maine” , punandu-si un sir de intrebari , ca si cand ar fi vorbit cu altcineva , cautand explicatii pentru declinul in care se afla familia sa . Gandurile sumbre se indreapta spre o autoanaliza a atitudinii de parinte , a relatiei sale cu copiii si se consoleaza: „Am facut tot ce trebuia (…) le-am dat (…) fiecaruia ce-a vrut (…) i-am iertat mereu” .

Relevanta pentru aceasta trasatura este si scena ploii , cand Moromete udat pana la piele de o „ploaie repede si calda” , cugeta si exprima o adevarata filozofie de viata precum monolog interior , analizeaza conditia taranului in lume precum si relatia dintre tata si copii . El se intreaba „ce-o sa mananci , ma tampitule?” cu un glas plin de amaraciune si compasiune . Dezamagit in etica sa paterna , ranit de fiii sai mai mari in autoritatea de tata , se consoleaza cu faptul ca si-a facut datoria de parinte : „tot am facut ceva , am crescut sase copii si le-am tinut pamantul pana in momentul de fata , desi ei au fugit ca niste tradatori si „n-au vrut sa-l munceasca” . Grija lui pentru educatia copiilor razbate cu tristete la suprafata si , desiniciodata nu s-a aratat iubitor cu ei , este limpede ca le-a dorit totdeauna binele : „toata viata le-am spus si i-am invatat (…) dar pe tine sa vedem daca esti in stare cel putin de-atata (…) ca de mancare e lesne , dar ce le spui ? (…) si-or sa te invete ei pe urma minte cand oi imbatrani . O sa-si stearga picioarele pe tine , ca n-ai stiut sa faci din ei oameni” .

Disimularea este o trasatura definitorie a firii lui Moromete , evidenta in majoritatea scenelor din roman . Scena dintre Tudor Balosu si Moromete este semnificativa pentru „firea sucita” a eroului . La intrebarea lui Balosu daca s-a hotarat sa-i vanda salcamul , Moromete se gandeste ca e posibil sa i-l vanda , insa raspunde cu voce tare : „Sa tii minte ca la noapte o sa ploua . Daca da ploaia asta , o sa fac o gramada de grau” , subintelegand ca s-ar putea sa scape si astfel de datorii , decat taind salcamul . Starneste deseori reatii uluitoare celor din jur , din cauza logicii sale „sucite” , cum ii spune Catrina . Dupa plecarea lui Jupuitu , Moromete este cuprins de o „ciudata voiosie” si-i marturiseste lui Balosu „l-am pacalit cu doua sute de lei (…) i-am dat numai o mie (…) . Balosu se uita la el cu o privire rece si buimaca . Nu intelegea.” um218v7469ommi

Ironia ascutita , inteligenta iesita din comun si spiritul jucaus , felul sau de a face haz de necaz contureaza un personaj aparte intre taranii literaturii romane , stand mai aproape de realitate decat de fictiune .

Citirea ziarelor in Poiana lui Iocan este o hrana sufleteasca pentru Moromete , discutiile purtate aici au rolul de a clarifica si disocia ideile din articolele publicate , de a descifra sensurile profunde ale politicii vremii si nu de a prezenta fapte de senzatie . El este categoric , in viata colectivitatii , o autoritate care-i domina prin replici bine gandite , pline de umor si ironie : „Lasa-l , ma Dumitre , zise Moromete blajin . E si el legionar , ce-ai cu el ?” . Cand se hotareste sa taie salcamul nu spune nimanui , il scoala pe Nila in zorii zilei , care este naucit de decizia tatalui sau : „De ce sa-l taiem ? Cum o sa-l taiem ?” , dar cu totul uluit de raspuns : „Asa ca sa se mire prostii !” Dupa accea , la aceeasi intrebare a lui Paraschiv, Moromete , il pune pe Nila sa-i raspunda , care citandu-l pe Moromete , ii spune cu bucurie : „Ca sa se mire prostii” . Trimitand pe Nila sa vina cu caii pentru a cara salcamul ce urma sa cada , acesta duce caii chiar in directia in care urma sa se prabuseasa pomul , iar Moromete exclama cu umor : „Adica da ! … Treci cu ei incoa sa cada salcamul pe ei” . Exemplele sunt numeroase , „a face haz de necaz” fiind o adevarata filozofie de viata a lui Moromete . Lui Niculae , care intarzia sa vina la masa , ii spune : „Te dusesi in gradina sa te odihnesti , ca pana acum statusi !” sau certand fetele , care se dusesera la scaldat , in loc sa-si ajute mama sa pregateasca masa : „Daca va iau de par si matur batatura cu voi , va scutesc de-o treaba manie dimineata” .

Tehnica amnarii sete un alt concept al filozofiei de viata a lui Moromete , el incercand sa taraganeze orice decizie sau atitudine cere nu-i convenea . Scena cu Jupuitu este magistral construita de prozator , atmosfera , tensiunea , iritarea celorlalti fiind inadins provaocata de Moromete pentru a se razbuna pe cei care nu intelegeau greutatile bietului taran. Mai intai Moromete intra in curte , trece pe langa prispa fara sa se uite la cei doi , se intoarce „cu spatele la agent” , se rasteste la Paraschiv care nu se vedea nicaieri , apoi se rasuceste brusc pe calcaie si striga : „-N-am !”- totul desfasurandu-se sub privirile uluite , naucite ale agentilor . Calm apoi , se cauta prin buzunarele flanelei de unde scoate praj de tutun , se uita urat la omul care-l insotea pe Jupuitu si „i se adresa suparat si poruncitor : – Da-mi , ma , o tigara !”

Firea autoritara , Ilie Moromete este „capul familiei” numeroase , greu de tinut in frau , avand in vedere si conflictele ce mocneau , fiind gata sa explodeze , intre membrii familiei . Marin Preda il prezinta inca de la inceputul romanului „stand deasupra tuturor” si stapanind „cu privirea pe fiecare” . Ironia ascutita adresata copiilor sau Catrinei , cuvintele deseori jignitoare („ca sa se mire prostii”) , educatia dura in spiritul muncii si harniciei („ma , se vede ca nu sunteti munciti , ma „) se dovedesc ineficiente , deoarece , cu toata stradania tatalui de a pastra pamantul intreg ca sa le asigure traiul , nu poate scapa familia de la destramare .

Placerea vorbei este o pasiune pentru taranul mucalit , care profita de orice intalnire cu cate cineva pentru a sta la taclale , desi singurul cu care putea vorbi cu adevarat era prietenul sau Cocosila , cu care pierdea ceasuri intregi , spre supararea Catrinei . La inceputul romanului , lui Moromete ii placea sa stea pe stanoaga podistei , gandindu-se ca „n-ar fi rau daca s-ar ivi cineva (…) oamenii insa aveau treaba prin curti , nu era acum timpul de iesit in drum” . Auzindu-se strigat , se bucura : „iata ca se ivise totusi cineva” . Necazurile , dezamagirile , tradarea copiilor , neputinta de a platii darile , destramarea familiei il coplesesc pe Moromete , dovedind ca intr-adevar numai „nenorocirile mari” pot schimba firea puternica a lui Moromete . In finalul volumului intai , Moromete , aparent nepasator , „nu mai fu vazut stand ceasuri intregi pe prispa sau la drum pe stanoaga . Nu mai fu auzit raspunzand cu multe cuvinrte la salut . Nu mai fu auzit povestind” . Ilie Moromete de acum semana cu „capul de huma arsa” , pe care i-l modelase candva din lut Din Vasilescu , nu mai participa la aunarile din Poiana lui Iocan , care „lipsite insa de omul lor (…) aveau sa-si piarda si ele curand orice interes” . Schimbarile profunde produse asupralui Moromete aveau sa se extinda in curand asupra intregului sat , „trei ani mai tarziu izbucnea cel de-al doilea razboi mondial . Timpul nu mai avea rabdare” .

Ultimele capitole ale cartii constituie cele mai frumoase pagini care ilustreaza moartea unui taran din toata literatura noastra . Parasit de Catrina si de fiii lui , ramane la batranete cu fata cea mica , Ilinca . Apropiindu-se de varsta de 80 de ani , slabit si inputinat la trup , Moromete , cu ciomagul in mana , rataceste in nestire pe langa garduri , pe camp , pana cand , intr-o zi , fu adus cu roaba acasa . Pe patul de moarte , Ilie Moromete isi concentreaza intreaga filozofie de viata in cateva cuvinte pe care le adreseaza , cu mandrie si satisfactie , doctorul : „Domnule , (…) eu totdeauna am dus o viata independenta” .

Personajul principal al romanului „Morometii” de Marin Preda , Ilie Moromete este „un contemplativ inteligent , temperat , un <filozof> iubind <linistea> (fara de care nu se poate trai si nu se poate face nimic durabil) si mai ales iubind libertatea , independenta de gandire si exprimare a opiniilor” . (Ion Rotaru)

Particularitatile stilistice se contureaza din stilul narativ lent si rabdator , cu accente pe amanunt descriptive , pe detaliile sugestive ale gesturilor si mimicii personajelor . Taranii lui Marin Preda au independenta de miscare , de gandire si exprimare , autorul nefiind prezent in determinarea reactiilor acestora , de aceea eroii sunt personaje-reflector .

Prozatorul utilizeaza intreaga gama narativa si psihologica , de la dialog la monolog si monolog interior , autointrospectie , conferind romanului virtuti ale prozei de creatie si ale prozei de analiza psihologica .

Natura inconjuratoare ofera cadrul propice starii reflexive a personajului principal , Ilie Moromete reflectand asupra conditiei taranului in lume , asupra vietii in general , fie in fundul gandirii , fie pe lotul lui de pamant , cautandu-si linistea in singuratatea familiara a personajului rural .

Stilul exceleaza prin oralitate , ironia subtila sau ascutita creand uneori o atmosfera tragi-comica , iar expresivitatea verbelor actualizeaza intamplarile , desi timul , privit in relatie cu omul si cu istoria , ameninta linistea interioara a lui Moromete si zguduie din temelii traditiile milenare ale satului romanesc .

„Prin „Morometii” , Marin Preda dovedeste ca taranimea nu e stapanita , cum se credea , doar de instinct , ca , dinpotriva , e capabila de reactii sufletesti nebanuite” . (Al. Piru)

„Morometii” lui Marin Preda este un roman realist , caruia stilul anticalofil , asemenea stilului prozatorilor interbelici , ii confera precizie , concizie si claritate .

(referat preluat de aici)

Link către filmul Moromeții, în interpretarea excepțională a actorului Victor Rebengiuc:

ÎN vara lui 2006 Petru Mamonov a “predicat” pe plaja din Soci, la Marea Neagră. Era după lansarea filmului“Ostrovul”, iar transcrierea acestui text confirmă o dată în plus faptul că acest uriaş actor, muzician, înţelege foarte bine viaţa duhovnicească, şi că rolul lui în “Ostrovul” nu a fost întâmplător, ci absolut necesar…

“– Cât de pervertite sunt toate în ziua de astăzi! Criticii de film au discutat recent despre “Ostrovul” lui Pavel Lunghin, despre biserică vorbeau ca despre ceva mitic, imemorial, ca despre un Ilya Murometz (personaj din folklorul străvechi rusesc, n.mea). Dar cum să trăieşti, dacă nu crezi în nimic? Te agiţi în dreapta-stânga. Iar când ai credinţă, oricât de obosit ai fi tot vei ceda locul tău unei bătrânele în transportul public. Ăsta e întregul creştinism. Sari să speli vesela, fără să ţi se ceară. E o faptă creştinească? Fireşte că e. Scoate gunoiul din casă. Şi nu insista pe propria dreptate. Nu perora: “Mâncarea e rece!”. Mai rabdă două minute, să ţi se reîncălzească. Nevastă-ta, sărmana, o va face repede. E şi ea obosită. Fiecare cu ritmul şi grijile sale. De ce tot insişti, “nevasta e obligată”, “soţul trebuie” etc? Dragostea nu e floare-verde pe câmpii. Este efortul de a-l duce şi suporta pe cel de lângă tine. Iata vedem un om cu mutra’n zăpadă. De ce gândim mintenaş că e un beţiv, poate că l-a luat inima!? Şi dacă e beat? Ajută-l să se ridice, aşează-l pe un parapet, să nu îngheţe. Dar nu. Fugim în drumul nostru. Fugim de noi. Dar când faci o faptă bună…stai întins, şi simţi o căldură benefică’n suflet. De ce oare ţi-este bine? Parcă nici n’ai băut. Aha…ai ajutat o bătrânică să-şi ducă povara zilei, fie şi doar trei trepte… Îmi spunea aici o tinerică: “Nu-mi iubesc părinţii”. Hop aşa! Nu te grăbi. Dar îi ajuţi în toate cele? Mergi la cumpărături? “Da — îmi răspunde fata, — fac cum se cuvine, cele necesare”. Atunci îi iubeşti, de ce să răscolim sentimentele? Scuipă pe ele, nu se poate trăi după simţiri. Azi e soare, mâine — plouă. Ai căzut, ţi-a fracturat piciorul — al treilea simţ ţi se deschide. Trebuie să trăim după această lege: nu “Dă-mi”, ci “Ia de la mine”. Mulţi nu înţeleg cum e să-ţi dai cămaşa de pe tine. Ne-am obişnuit să trăim de-a îndoaselea. Pe capetele noastre, dacă e să luăm aminte, s-a format un loc plat, pe care se poate şedea confortabil. De aceea, trăim cu capu’n jos. Toate cele bineplăcute lui Dumnezeu respingem. Cel mai tare, nu ezita să-l ajuţi pe cel mai slab. Iar între noi e invers — sugrumă-l. Cel bogat îi ia şi puţinul celui sărac. Fură cât mai mult, şi asunde în spatele gardurilor, să nu te prade alţii. Avem o viziune stricată despre creştinism. Dar lucrurile sunt simple. Cât sânge poţi da altuia? Căci scris este: “ce ai făcut unora dintre cei mici, mie mi-ai făcut”. Să poţi sta cât mai mult la căpătâiul mamei tale, care şi-a pierdut minţile de atâta bătrâneţe şi boli. Iată unde şi cum trebuie să murim în fiece zi! Precum copiii trimişi în Cecenia. Un cretin aruncă o grenadă, iar un colonel-locotenent, înainte ca aceasta să explodeze, o acoperă cu trupul său. N’a ezitat, s-au ales pulberile de el. Alţi opt ortaci rămân în viaţă. Era comunist, nebotezat, n’a mers niciodată la biserică, la Dumnezeu nu se gândea, dar e un adevărat creştin. În Rai — ca o rachetă! Căci ce folos e să vii la biserică, să baţi mătănii, să pui lumânări multe, dacă inima îţi este goală? O faptă creştinească, ceva? N’ai să vezi. Chiar dacă vei bătători toate Athosurile, şi ai săruta toate moaştele, tot degeaba e. Priveşti p’un amărât, şi te gândeşti: “Aha, e din cei pe care îi arată la TV, mafioţi, escroci…” Dă’i 50 de copeici. Nu vei sărăci. Acceptă să greşeşti. Ce, crezi mai mult cutiei catodice? Adevărata mafie sunt cei care, puţini fiind, vreo 5 să fie, manipulează massele cu televizorul. Să se lingă pe bot! Nu le va reuşi numărul…

Eu de 11 ani trăiesc în provincie. Lumea munceşte p’aici. Se scoală cu noaptea în cap. Ca şi domnişoara-taxatoare, care pe gerurile cele mai mari nu pridideşte: “Biletele d-stră, biletele la control”. Pentru doar 5000 de ruble pe lună (cam 1300 lei RO, nota mea). Sunt deputatul lor! Pentru ei muncesc şi eu. Deşi e greu, mă trăduiesc să trăiesc după lege. Din zece situaţii, două sunt cu reuşită, mulţumitoare. Îmi ţin gura, ca să nu scape vreun cuvânt spurcat. Nu vorbesc peste alţii, îi ascult. Căci aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi: să stăm unii în faţa celorlaţi, precum în faţa unei vechi icoane. Ce înseamnă să nu judeci? Să nu formulezi sentinţe. Dar păreri suntem obligaţi să avem. Domnul nostru a încercat să-i lămurească pe farisei, iar mânia lui era mânie dreaptă. Ai dreptate atunci când te înfurii pe tine, că te-ai îmbătat, ca nebunul, aseară. Atunci când urăşti păcatul din tine, obişnuinţa păcătoasă — care te macină, şi căreia nu-i găseşti leacul. Numai ajungând să o urăşti profund, vei gusta din parfumul biruinţei. Încerc să învăţ în fiece zi, deşi am ani destui. Iată, merg cu autobizul din or. Verei…la Moscova. Două ore fără oprire. Locurile sunt numerotate, nu ai cum să te aşezi aleatoriu. Privesc în faţa mea, cu groază, cum se prăbuşesc pe scaune doi tineri demobilizaţi, beţi criţă. Înjură copios, despre muieri…La scară mare. Gândul îmi dă fiori, pentru două ore sunt un om mort. Apoi îmi zic: “Păi, să vedem, să cugetăm, cu atenţie…liniştit. Cine sunt aceşti flăcăi? Au crescut la ţară. Într-o vreme în care nu se simţeau semnele emancipării de azi. Ce au văzut atunci? Tata beţiv, mama le dădea scatoalce, înjurăturile erau o normă. Televizorul urla ca un descreierat. Ăştia sunt “noua generaţie”. Ce să le ceri? Eu personal i-am învăţat ceva? Le-am păşit pragul casei? Le-am citit vreo carte?” Ies din reveria gândului, şi constat că am şi ajuns… Toate sunt în mâinile noastre: cum ascultăm, dacă nu ne sunt mânjiţi ochii, dacă urechile nu sunt înfundate, sufletul să ne fie descuiat, conştiinţa curată. Iată lucrurile de care trebuie să ne ocupăm. Sfinţii ne învaţă: mântuieşte-te, şi e destul pentru o viaţă. Mod de acţiune? Construieşte-te pe sine. Un minuscul punct. Dar acest punctişor va aduce lumină mai multă. Dar dacă e să ne limităm numai la indicaţii: că asta nu e aşa, că pensiile sunt mici, guvernul e de vină, că americanii sunt capul răutăţilor, că Bin Laden, să-i fie de haram…nu se va schimba nimic. Doar răul se va înmulţi, care şi aşa e destul. Să împuţinăm răutatea. Despre asta este umila noastră încercare, prin filmul “Ostrovul”. Da, sunt de acord cu anumite critici ale filmului. Are acolo destule bîlbe faptice. M’am străduit să le explic. Eram într’o derută, o neputinţă din care ne-am opintit din toate puterile să ieşim. Precum copii, nu căutam să înţelegem, ci să reţinem ce se întâmplă cu omul care a început să creadă, şi s-a avântat către Dumnezeu, cum era eroul meu… cât de responsabil şi greoi este păcatul. Deoarece uităm mereu că păcatul — e lipsa luminii. Nu are substanţă. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, îl facem palpabil. Prin iritările noastre. Prin lipsa de respect faţă de celălalt…Ce este raiul, dar iadul? Părinţii ne învaţă că preste tot e doar un ocean de iubire dumnezeiască. Pe cei greşiţi îi pedepseşte cu biciul iubirii. Imaginaţi-vă doar — un ocean al dragostei, unde toată lumea se iubeşte. În viaţa acesta nu am învăţat să iubim. O ţineţi una şi bună — ce să facem acolo? Iată iadul. Chinuri neîncetate. Şi dacă întunericul e lipsa luminii, sufletul cel tenebros, când iese la lumină, se topeşte.

(…)

Nu transmit nimic, doar împărtăşesc din experienţa proprie. Sunt ca toţi ceilaţi –slab, neputincios. La fel de oarecare. Dar mi-a apărut o nevoie. Simt urgenţa Adevărului, ca un nod în gât. Unul din numele lui Hristos este Soarele Adevărului. Către acest soare mă şi îndrept, cu toate puterile mele ţânţăreşti. Citesc: “Nu trăim niciodată în această clipă. Chiar şi atunci când stăm la masă gândurile ne zboară, ba la castraveţi, ba la bragă (kvas), ba la supă. Încercaţi măcar un minut pe zi, când nu aveţi nimic de făcut…să vă adunaţi sunt propria piele, spre a trăi acum. În acest minut. Este deosebit de greu. Urmarea acestui efort exterior va fi că veţi resimţi prezenţa lui Dumnezeu”. Mă simt un actor? Eu sunt — Mamonov Petru Nikolaevici. În munca mea toate le fac pe bune, pentru asta mă respect. Merg până la capăt. În fiecare clipă din toate puterile, all the best. Preste vreo 5 ani priveşti, şi te gândeşti: “Cum ai putut să joci în halul ăsta?”. Dar inima mea e împăcată, pentru că în acel moment am făcut totul cum a trebuit. Aşa a fost şi cu filmul “Ostrovul”. Ne-a reuşit — nu? Va impresiona? M’am strădut să’i ajut pe cei din jur, implicit pe mine. Când Mântuitorul intra în Ierusalim ne mânzul asinei, i se aruncau flori în cale, crengi de palmier, precum şi cuvinte de întâmpinare. Animalul credea că lui i se adresează urările de bun venit. Astfel suntem şi noi — mânjii asinei, pe care merge Domnul. Talentele mele sunt nenumărate, dar care e meritul meu? O mână generoasă le-a semnănat…Trăiesc cu astea. Fac efortul să nu le dezmint, să nu le trădez. Să nu mă prostituez. Nu am orgasme de la propriul “eu”. Înţeleg prea bine că eu, Petru Mamonov, nu am vreun merit. Mi-am băut minţile, şi vreo 500 de cântece ar fi ajutat nişte oameni, dar nu le-am scris…Le-am diluat în vodkă, amestecat în noroi. Am cu ce mă mîndri? Cică se spune că noi, poeţii, putem vesti adevărul şi din glodul cel mai de jos. Prostii. Taman celor care li se dă, li se cere. Trebuie să trăim cât mai curat, în curăţie supremă. Căci totul e aşa fragil, lipsit de apărare. Vedeţi cum buruienile podidesc răzoarele cu flori…”

A consemnat: Larisa Maljukov, corespondent al ziarului Novaja Gazeta.

Adaptarea şi traducerea îmi aparţin, v.b.(Vladimir Bulat)

Preluat de aici.

Delicată, blândă, caldă, iubitoare, milostivă, gingașă, dragă, bună, iubitoare, rugătoare, mereu sărind în ajutorul nostru, iată doar câteva dintre atributele pe care suntem obișnuiți să le vedem și să le recunoaștem la Maica Domnului nostru Iisus Hristos.

Însă arareori înțelegem cu adevărat că, de fapt, Preacurata Născătoare de Dumnezeu este cea mai mare femeie născută vreodată pe pămînt. Cea mai fermă. Cea mai demnă. Cea mai puternică. În spatele tuturor ipostazelor în care o vedem reprezentată în iconografia ortodoxă, stă Împărateasa Cerurilor, a cărei gingășie, smerenie și bunăvoință nu este întrecută de nici un heruvim și de nici un serafim. Dintre toți îngerii și sfinții care din veac au bineplăcut Domnului, Preacurata este cel mai aproape de noi și de inima noastră.

Când cerem Domnului, în rugăciunea Sf. Efrem Sirul, să nu ne dea, printre altele, nici duhul stăpânirii, se cuvine să facem o mică precizare suplimentară, mai ales noi bărbații: duhul stăpânirii asupra femeilor nu mi-l da mie.

Și mă mai izbăvește, Doamne, de vulgaritate, de răstire, de violență, de cruzime, de nedelicatețe, de neatenție, de negrijă, de nepăsare și de toate cele care decurg din duhul stăpânirii.

Duhul stăpânirii este un duh necurat. Nu este doar o simplă deviere morală. După restaurarea omului prin învierea lui Hristos, femeia nu mai este roaba bărbatului, ci roaba Domnului. Ca și bărbatul, robul Domnului.

Bărbatul care nu-și iubește femeia, nu se poate raporta la ea decât prin duhul stăpânirii, care este o formă de posesiune exterioară, rea, vicleană, nefericită, împlinită prin constrângere și aservire, nu prin participarea liberă a femeii care ascultă de bărbatul ei răspunzând astfel iubirii lui.

Femeia care ascultă de un bărbat care nu o iubește este un martir. Mare răsplată va avea în ceruri.

Când partenerii merg împotriva firescului binecuvântat de Domnul, multe cununii se sfârșesc trist.

Fără Hristos, sălbăticiile acumulate de milenii între bărbat și femeie ne copleșesc în pofida tuturor eforturilor noastre bine intenționate.

Toate căsătoriile fără Domnul sunt căsnicii eșuate.