Blogul lui Vasile Călin Drăgan

INTRODUCERE

Sfantul Serafim de Sarov s-a nascut in 1759, in orasul Kursk. Parintii sai erau niste crestini ortodocsi evlaviosi, pilde de adevarata duhovnicie. La varsta de 10 ani, Serafim a fost tamaduit in chip minunat dintr-o boala grea cu ajutorul icoanei Nascatoarei de Dumnezeu din Kursk. De copil, s-a afundat in scrierile si in slujbele bisericii. A inceput viata monahala in manastirea Sarovului, la varsta de 19 ani. A fost tuns calugar cand avea 27 de ani si, curand dupa aceea, hirotonit diacon. Profunzimea si curatia participarii Sfantului Serafim in slujbele dumnezeiesti sunt vadite, deoarece i s-a ingaduit sa vada ingerii, si in timpul Sfintei Liturghii din Joia Mare l-a vazut pe Domnul Insusi.

La 34 de ani a fost hirotonit preot, si a fost numit duhovnic al manastirii de maici Diveievo. In acelasi timp, a primit si blagoslovenie pentru a incepe o viata de pustnic in padurea ce inconjoara Sarovul. Traia intr-o cabana mica, daruindu-se in intregime rugaciunii, postului si citirii Scripturii si a scrierilor Sfintilor Parinti. Sfantul Serafim obisnuia sa mearga la manastire Duminicile pentru a primi Sfanta Impartasanie; apoi se intorcea in padure.

In 1804, Sfantul Serafim a fost atacat de talhari si batut de moarte. Ranile provocate de acest atac l-au facut sa umble de acum inainte aplecat de spate, avand trebuinta de un toiag pentru a merge. Dupa aceasta intamplare, Sfantul a inceput sa se roage continuu, mult mai fierbinte, timp de o mie de zile si o mie de nopti, petrecand cea mai buna parte a timpului sau in genunchi pe o piatra de langa chilia sa si strigand “Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Apoi a petrecut trei ani in zavorare, in tacere desavarsita. Supunandu-se cererii Staretilor (Batranilor) manastirii, s-a intors in manastire in 1810, continuandu-si insa viata in rugaciune si zavorare tacuta pentru inca zece ani. Ascultand de o vedenie dumnezeiasca, Serafim si-a incetat tacerea si a inceput sa vorbeasca, spre folosul celorlalti. Sfantul intampina pe oricine venea la el cu o inchinaciune, un sarut duhovnicesc si cuvintele urarii pascale “Hristos a Inviat!”. Ii numea pe toti “bucuria mea”. In 1825 s-a intors la chilia sa din padure, unde primea mii de pelerini din intreaga Rusie. Fiindu-i dat darul inainte-vederii, Sfantul Serafim de Sarov, facatorul de minuni, oferea tuturor mangaiere si povata. Sfantul Serafim a raposat la 2 ianuarie 1833, ingenuncheat fiind in fata icoanei Nascatoarei de Dumnezeu.

O pilda al harului Duhului Sfant lucrator in viata si cuvintele Sfantului Serafim a ajuns la noi cand, in noiembrie 1831, un crestin ortodox evlavios pe nume Nikolai Motovilov s-a intalnit cu Sfantul Serafim, notand convorbirea avuta. Notele lui Motovilov au fost transcrise si publicate de catre Serghei Nilus, care a scris urmatoarea introducere:

Aceasta descoperire este fara indoiala de importanta mondiala. Intr-adevar, in esenta nimic nu este nou in ea, pentru ca intreaga revelatie a fost data Apostolilor din chiar ziua Pogorarii Duhului Sfant, la Rusalii. Dar acum, cand oamenii au uitat adevarurile fundamentale ale vietii crestine si sunt afundati in intunecimea materialismului sau in indeplinirea rutinata si de suprafata a “nevointelor ascetice”, descoperirea Sfantului Serafim este cu adevarat extraordinara, asa cum si el insusi a socotit-o. “Nu-ti este dat numai tie sa intelegi aceasta”, spune Sfantul Serafim catre sfarsitul descoperirii, “ci prin intermediul tau, este data intregii lumi!” Ca stralucirea unui fulger, aceasta minunata convorbire lumineaza intreaga lume ce era deja cufundata in nepasare si moarte duhovniceasca, cu mai putin de un secol inainte de lupta impotriva crestinismului din Rusia si intr-o vreme in care credinta crestina se afla intr-o decadere accentuata in Vest. Aici Sfantul lui Dumnezeu ni se infatiseaza asemenea proorocilor prin care Insusi Duhul Sfant a vorbit.

Redam totul, cuvant cu cuvant, fara nici o interpretare proprie.

S. A. Nilus

SCOPUL VIETII CRESTINE

“Era joi”, scrie Motovilov. “Ziua era posomorata. Stratul de zapada masura 20 de centimetri; fulgi uscati si tari cadeau abundent din cer, atunci cand Sfantul Serafim si-a inceput conversatia cu mine, pe un camp din apropierea chiliei sale, de cealalta parte a raului Sarovului, la poalele dealului ce se coboara spre mal. Mi-a spus sa sed pe buturuga unui copac pe care tocmai il taiase si s-a asezat inainte-mi.

“Domnul mi-a aratat” spuse marele Staret (batran), “ca in copilarie ati avut o puternica dorinta de a cunoaste scopul vietii crestine, si ca ati intrebat, mereu, multe persoane duhovnicesti despre acesta”.

Trebuie sa recunosc ca de la varsta de 12 ani acest gand m-a macinat continuu. De fapt, am intrebat multi preoti despre el, dar raspunsurile lor nu m-au satisfacut. Acest lucru nu avea de unde sa fie stiut de batran.

“Dar nimeni”, continua Sfantul Serafim, “nu v-a dat un raspuns potrivit. Vi s-a spus: “Mergi la biserica, roaga-te lui Dumnezeu, pazeste poruncile Domnului, fa fapte bune – acesta este scopul vietii crestine”. Unii au fost chiar indignati de faptul ca va macina o asemenea curiozitate profana si v-au spus: “Nu cerceta lucruri care te depasesc”. Dar nu v-au explicat asa cum ar fi trebuit. Acum umilul Serafim va va explica care este cu adevarat acest scop”.

“Rugaciunea, postul, privegherea si toate celelalte practici crestine, nu constituie scopul vietii noastre crestine. Desi este adevarat ca ele slujesc ca mijloace indispensabile in atingerea acestui tel, adevaratul scop al vietii crestine consta in dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu. Cat despre rugaciune, post, priveghere, pomeni si toate faptele bune savarsite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobandi Duhul Sfant. Tineti minte vorbele mele, numai faptele bune savarsite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfant. Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos, chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici rasplata in viata viitoare, nici harul Domnului in viata aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: “Cel ce nu aduna cu Mine risipeste” (Luca 11:23). Nu ca o fapta buna ar putea fi numita altfel decat agoniseala, caci chiar daca o fapta nu este facuta pentru Hristos, este totusi socotita buna. Scriptura spune: “In orice neam cel care se teme de Dumnezeu si face ce este drept este primit la El” (Fapte 10:35).

“Precum vedem intr-o alta pilda sfanta, omul care face lucruri drepte este placut Domnului. Vedem Ingerul Domnului infatisandu-se, la vremea rugaciunii, lui Cornelie, sutasul cel drept si cu frica lui Dumnezeu, si graindu-i: “Trimite la Iope şi cheamă pre Simon, cel ce se numeşte Petru. Acesta iti va spune cuvintele vietii vesnice, prin care te vei mantui tu si cei ai casei tale”. Astfel Domnul intrebuinteaza toate mijloacele Sale dumnezeiesti pentru a-i darui unui astfel de om, in schimbul faptelor sale bune, sansa de a nu-si pierde rasplata din viata ce va sa vina. Dar pana se sfarseste aceasta viata, trebuie sa punem inceput cu o dreapta credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi si care, prin dobandirea de catre noi a harului Duhului Sfant, aduce in inimile noastre Imparatia lui Dumnezeu si ne deschide calea spre castigarea binecuvantarilor vietii ce va veni. Dar primirea de catre Dumnezeu a faptelor bune care nu sunt savarsite din dragoste de Hristos se limiteaza la aceasta: Ziditorul daruieste mijloacele pentru a le face sa vieze (cf. Evrei 6:1). Sta in puterea omului a le face sa traiasca sau nu. De aceea Domnul a spus iudeilor: “Daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti: noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra” (Ioan 9:41). Daca un om precum Cornelie este placut in fata Domnului pentru faptele sale bune, desi acestea nu sunt facute de dragul de Hristos, si apoi crede in Fiul Sau, asemenea fapte ii vor fi socotite ca fiind facute din dragoste de Hristos. Dar in situatia contrara, omul nu are nici un drept sa se planga atunci cand binele pe care l-a facut este nefolositor. Acest lucru nu se petrece niciodata atunci cand binele este savarsit din dragoste pentru Hristos, intrucat fapta buna pentru El nu numai ca ne aduce o cununa a dreptatii in lumea ce va veni, dar si in aceasta viata ne umple cu harul Duhului Sfant. Mai mult, s-a zis: “Dumnezeu nu da Duhul cu masura” (Ioan 3:34-35).

“Acesta este, iubitorule de Dumnezeu! Dobandirea Duhului Sfant este adevaratul scop al vietii crestine, in vreme ce rugaciunea, postul, pomenile si alte fapte bune facute din dragostea de Hristos, sunt doar mijloace ale dobandirii Duhului Sfant.”

“Ce intelegeti prin dobandire?” l-am intrebat pe Sfantul Serafim. “Cumva, nu prea pricep.”

“Dobandirea este acelasi lucru cu luarea in posesie”, mi-a raspuns el. “Stiti ce inseamna a dobandi bani? Dobandirea Duhului Sfant este asemenea. Stiti foarte bine ce inseamna a dobandi in sensul lumesc, iubitorule de Dumnezeu. Scopul oamenilor obisnuiti este sa adune sau sa faca bani; cat pentru nobilime, se adauga primirea de onoruri, distinctii si alte recompense pentru serviciile aduse stapanirii. Dobandirea Duhului Sfant este de asemenea un capital, dar datator de har si vesnic, si se obtine pe cai foarte asemanatoare, aproape la fel cum sunt cele ale capitalului monetar, social si temporal. Dumnezeu Cuvantul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos asemuieste viata noastra cu o piata, iar lucrarea vietii noastre pe pamant, o numeste negot. El spune tuturor: “Negutatoriti pana ce voi veni” ( Luca 19: 13), “rascumparand fiecare ocazie, caci zilele sunt rele.” ( Efeseni 5:16). Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a timpului tau fa astfel incat sa primesti binecuvantarile ceresti, prin bunuri pamantesti. Bunurile pamantesti sunt fapte bune facute din dragoste pentru Hristos, ce pogoara harul Preasfantului Duh asupra noastra.”

“In pilda fecioarelor intelepte si a celor nebune, cand cele nebune au ramas fara de untdelemn, cele intelepte le-au spus: “Mergeti la cei ce vand si cumparati.” (Matei 25:9). Dar dupa ce au cumparat, usa camarii mireselor era deja inchisa, iar ele n-au mai putut intra. Unii spun ca lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune se talcuieste ca fiind lipsa de fapte bune in vremea vietii lor. O asemenea interpretare nu este foarte corecta. De ce le-ar lipsi lor faptele bune, cand sunt numite fecioare, chiar daca nebune? Fecioria este virtutea suprema, o stare ingereasca, si ar putea tine locul tuturor celorlalte fapte bune.

“Eu cred ca ceea ce le lipsea lor era harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu. Aceste fecioare au practicat virtutile, dar, in ignoranta lor duhovniceasca, au crezut ca viata crestina consta doar in facerea de bine. Facand fapte bune, ele credeau ca fac lucrarea lui Dumnezeu, dar putin le pasa daca au obtinut harul Duhului Sfant. Aceste moduri de viata, bazate doar pe facerea de bine, fara a incerca cu atentie daca aduc harul Duhului Sfant, sunt mentionate in cartile Sfintilor Parinti. “Exista o alta cale ce pare buna la inceput, dar care sfarseste in adacul iadului.”

“Antonie cel Mare, in scrisorile sale catre monahi, spune despre asemenea fecioare: ”Multi calugari si fecioare nu au stiinta despre feluritele vointe care lucreaza in om, si nu stiu ca suntem influentati de trei voi: prima este voia Domnului cea a-tot-desavarsita si a-tot-mantuitoare; a doua este voia noastra omeneasca care, chiar daca nu este distrugatoare, nu este nici mantuitoare; si a treia vointa este cea a diavolului – pe de-a-ntregul distrugatoare.” Aceasta a treia vointa, a vrajmasului, il indeamna pe om sa nu faca fapte bune, sau sa le faca din mandrie, sau doar de dragul virtutii, decat de dragul lui Hristos. A doua, propria noastra vointa, ne indeamna sa facem totul pentru a ne satisface patimile, sau ne invata ca si vrajmasul, sa facem lucruri bune doar de dragul binelui si nu pentru harul care este astfel dobandit. Dar prima, vointa a-tot-mantuitoare a Domnului, consta in a face bine doar pentru dobandirea Duhului Sfant, ca o comoara vesnica si nesfarsita, de nepretuit. Se poate zice, intr-un fel, ca dobandirea Duhului Sfant este untdelemnul ce le lipsea fecioarelor celor nebune. Au fost numite nebune doar pentru ca uitasera rodul trebuincios al virtutii, harul Duhului Sfant, fara de care nimenea nu este si nu poate fi mantuit, caci: “Prin Duhul Sfant fiecare suflet este inviorat, iar prin curatire este transfigurat si luminat de Sfinta Treime, intr-o Sfanta taina.”

“Untdelemnul din candelele fecioarelor intelepte putea sa arda cu tarie multa vreme. Deci aceste fecioare, cu candelele lor aprinse au putut sa-si intalneasca Mirele, care venea la miezul noptii. Impreuna cu El, au putut intra in camara de nunta a bucuriei. Insa cele nebune, desi s-au dus sa mai cumpere untdelemn atunci cand li s-au stins candelele, nu s-au putut intoarce la timp si au gasit usa deja inchisa. Piata este viata noastra; usa de la camara de nunta care s-a inchis si impiedica drumul catre Mire este moartea omeneasca; fecioarele intelepte si cele nebune sunt sufletele crestinilor; untdelemnul nu este fapta buna, ci harul Prea Sfantului Duh dobandit prin fapte bune si care preschimba sufletele dintr-o stare la cealalta – de la starea stricacioasa la starea nestricacioasa, din intuneric la lumina, de la staulul existentei noastre (unde patimile sunt legate precum animalele fara de minte si ca fiarele salbatice) in templul Dumnezeirii, in luminoasa camara de nunta a vesnicei bucurii intru Hristos Iisus, Domnul nostru, Ziditorul, Izbavitorul si vesnicul Mire al sufletelor noastre.

“Ce mare este mila Domnului pentru mizeria noastra, adica neatentia noastra fata de grija pe care ne-o poarta, atunci cand Domnul spune: “Iata, Eu stau la usa si bat” (Apocalipsa 3:20), intelegand prin “usa” cursul vietii noastre care nu a fost inca oprit de moarte! O, cat as vrea, iubitorule de Dumnezeu, ca in aceasta viata sa fii pururea in Duhul lui Dumnezeu! “In ceea ce va voi afla, in aceea va voi judeca,” graieste Domnul.

“Vai noua daca El ne gaseste prea-incarcati de grijile si necazurile acestei vieti! Caci cine va putea sa duca supararea Sa, cine va suporta mania fetei Sale? De aceea s-a spus: “Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita.” (Marcu 14:38), adica sa va lipsiti de Duhul lui Dumnezeu, caci privegherea si rugaciunea ne aduc harul Sau.

“Desigur, fiecare fapta buna, facuta din dragoste pentru Hristos, ne daruieste harul Duhului Sfant, dar rugaciunea ne da acest har in mod deosebit, pentru ca intotdeauna este la indemana, ca o unealta de dobandire a harului Duhului Sfant. De pilda, ai vrea sa mergi la biserica, dar nu afli nici o biserica sau slujba s-a terminat; ai vrea sa dai de pomana unui cersetor, dar nu este nici unul sau nu ai ce sa ii dai; ai vrea sa-ti pastrezi fecioria, dar nu ai puterea sa o faci din pricina firii tale sau din pricina tariei vicleniilor vrajmasului, carora nu te poti impotrivi datorita slabiciunii tale omenesti; ai dori sa faci alte fapte bune de dragul lui Hristos, dar nici nu ai taria sau iti lipseste prilejul. Acestea, cu siguranta nu se aplica rugaciunii. Rugaciunea este la indemana oricui, bogat ori sarac, nobil ori umil, puternic ori slab, sanatos ori bolnav, drept ori pacatos.”

“Puteti judeca cat de mare este puterea rugaciunii, atunci cand este savarsita din toata inima, chiar si in cazul unei persoane pacatoase, in urmatoarea pilda din Sfanta Traditie. Cand, la rugamintea unei mame disperate careia ii murise singurul fiu, o prostituata pe care o intalnise, inca necurata dupa ultimul ei pacat, miscata fiind de durerea adanca a mamei, a strigat catre Domnul: “Nu de dragul unei sarmane pacatoase ca mine, ci pentru lacrimile unei mame ce-si jeleste fiul si crezand cu tarie in bunatatea Ta cea plina de dragoste si in puterea Ta cea nemasurata, Hristoase Dumnezeule, inviaza-l pe fiul ei, o, Doamne!” Si Domnul l-a ridicat din morti.

“Vezi, iubitorule de Dumnezeu! Mare este puterea rugaciunii, iar ea aduce indeosebi Duhul lui Dumnezeu, si este cel mai usor de savarsit pentru toata lumea. Vom fi fericiti intr-adevar daca Domnul Dumnezeu ne afla pazindu-ne si plini de darurile Sfantului Sau Duh. Atunci putem nadajdui plini de incredere ca “vom fi rapiti… in nori ca sa intampinam pe Domnul in vazduh” (1 Tesalonicieni 4:17) Care vine “cu putere multa si cu slava” (Marcu 13 :26) “sa judece vii si mortii” (1 Petru 4:5) si “va rasplati fiecaruia dupa faptele sale” (Matei 16:27).

“Iubitorule de Dumnezeu, tu binevoiesti a crede ca este o mare bucurie sa vorbesti cu sarmanul Serafim, socotind poate ca nu este lipsit de harul Domnului. Atunci, ce-am mai putea spune despre Insusi Domnul, obarsia fara de cadere a fiecarei binecuvantari, cereasti si pamantesti? Intr-adevar, in rugaciune ni se ingaduie sa vorbim cu El, cu Insusi Dumnezeul si Mantuitorul nostru cel plin de har si de datator de viata. Dar chiar si aici, trebuie sa ne rugam numai pana cand Dumnezeu Duhul Sfant se pogoara asupra noastra, cu harul Sau ceresc, in masura cunoscuta de El. Si cand El binevoieste sa ne viziteze trebuie sa ne oprim din rugaciune. Pentru ce ar trebui atunci sa ne rugam Lui, “Vino si Te salasluieste intru noi si ne curateste pre noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre”, cand El deja a venit la noi sa ne mantuiasca, pe cei ce ne incredem Lui, si Il chemam cu adevarat cu Numele Sau cel sfant, ca sa-L putem primi cu smerenie si dragoste pe Mangaietorul, in casa sufletelor noastre, flamanzind si insetand dupa venirea Sa?

“Voi explica aceasta, iubitorule de Dumnezeu, printr-o pilda. Inchipuiti-va ca m-ati chemat in vizita si ca, in urma acestei invitatii, am venit sa stam de vorba. Dar continuati sa ma chemati, spunandu-mi: “Intra, te rog! Hai intra!” Atunci eu voi fi silit a cugeta: “Care este problema lui? Este nebun?”

“Asa, si cu Domnul Dumnezeul nostru Sfantul Duh. De aceea se spune: “Opriti-va si cunoasteti ca eu sunt Dumnezeu; Inaltat voi fi intre neamuri. Inaltat voi fi pe pamant” (Psalmul 45[46]:10). Adica voi aparea si voi continua sa apar tuturor celor care cred in Mine si Ma cheama, si voi vorbi cu ei precum am grait odata catre Adam in Rai, catre Avraam si Iacov si alti slujitori de-ai Mei, Moise si Iov, si cu cei asemenea lor.

“Multi explica ca aceasta tacere se refera numai la problemele lumesti; cu alte cuvinte, ca in timpul rugaciunilor in care vorbesti cu Dumnezeu trebuie “sa fii linistit” in ceea ce priveste problemele lumesti. Dar iti voi spune, in numele Domnului, ca nu este numai necesar sa fii mort fata de acestea la rugaciune, ci cand prin puterea nemasurata a credintei si a rugaciunii Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfant se indura sa ne viziteze, si vine la noi in intregimea bunatatii Sale nespuse, trebuie sa fim morti si fata de rugaciune.

“Sufletul vorbeste in timpul rugaciunii, dar la pogorarea Duhului Sfant trebuie sa ramanem intr-o tacere desavarsita, pentru a asculta limpede si cu intelegere toate cuvintele vietii vesnice pe care El se va milostivi atunci sa ni le spuna. Sunt trebuitoare atat trezvia eplina a sufletului si a duhului, cat si neprihanirea feciorelnica a trupului. Aceleasi cerinte au fost facute la Muntele Horev, cand israilitilor li s-a spus ca nici macar sa nu isi atinga nevestele, vreme de trei zile, inainte de aparitia lui Dumnezeu pe Muntele Sinai. Caci Dumnezeul nostru este un foc ce arde tot ce este necurat, si nimeni cu trupul sau duhul intinat nu poate intra in partasie cu Dansul.”

DOBANDIREA HARULUI

“Da, parinte, dar alte fapte bune, savarsite din dragoste pentru Hristos, in scopul dobandirii Duhului Sfant? Ati vorbit numai de rugaciune.”

“Dobandeste harului Duhului Sfant si prin practicarea celorlalte virtuti, de dragul lui Hristos. Fa negot duhovnicesc cu ele; fa negot cu acelea care iti aduc profitul cel mai mare. Strange capital din belsugul harului lui Dumnezeu, aduna-l in banca cea vesnica a lui Dumnezeu, care iti va aduce dobanda nematerialnica, nu patru sau sase procente, ci suta la suta pentru o rubla duhovniceasca, si chiar nesfarsit mai mult decat atat. De pilda, daca rugaciunea si privegherea iti dau mai mult har de la Dumnezeu, roaga-te si privegheaza; daca postirea iti da mult din duhul lui Dumnezeu, posteste; daca milostenia iti da mai mult, fa pomeni. Masurati fiecare virtute facuta din dragoste pentru Hristos in acest fel.

“Acum va voi spune despre mine, umilul Serafim. Sunt dintr-o familie de negutatori din Kursk. Astfel, pe cand nu eram inca in manastire, obisnuiam sa facem negot cu bunurile care ne aduceau cel mai mare castig. Fa astfel, fiul meu. Si asa cum in afaceri scopul de capatai nu este nici pe departe cel de a face negot, ci obtinerea a pe cat se poate mai mult castig, astfel si in “afacerea” vietii crestine scopul principal nu este, nici pe departe, rugaciunea sau savarsirea unor alte fapte bune. Desi apostolul spune: “Rugati-va neincetat” (I Tesalonicieni 5:17), totusi, dupa cum va amintiti, el adauga: “Vreau sa graiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca sa invat si pe altii, decat zece mii de cuvinte in limbi.” (I Corinteni 14:19). Iar Domnul spune: “Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel care face voia Tatalui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7:21), adica cel ce face lucrarea Domnului si, mai mult, o face cu cinstire, caci “blestemat este tot cel care face lucrul Domnului cu nebagare de seama” (Ieremia 48:10). Iar lucrul Domnului este: credinta in Dumnezeu si in Acela pe care L-a trimis, Iisus Hristos (Ioan 14:1; 6:29). Daca noi intelegem poruncile lui Hristos si ale Apostolilor asa cum trebuie, afacerea noastra ca si crestini consta nu in sporirea numarului faptelor noastre bune, care sunt numai mijloace de indepartare a scopului vietii crestine, ci in obtinerea castigului cel mai mare de pe urma lor, adica dobandirea darurilor celor mult bogate ale Duhului Sfant.

“Cat doresc, iubitorule de Dumnezeu, ca insiva sa puteti dobandi aceasta sursa nesfarsita a harului dumnezeiesc, si sa va puteti intreba mereu: Sunt intru Duhul Domnului ori nu? – nu este nici o pricina pentru a jeli. Sunteti pregatit sa va infatisati de indata la infricosatoarea judecata a lui Hristos. Caci “In ceea ce te voi gasi, in aceea te voi judeca.” Dar daca nu suntem in Duhul, trebuie sa aflam de ce nu suntem si ce pricina l-a facut pe Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfant sa ne paraseasca. Trebuie sa-L cautam iar si trebuie sa continuam cautarea, pana ce Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfant este aflat si este iarasi cu noi, prin bunatatea Lui. Trebuie sa atacam vrajmasii care ne indeparteaza de El, pana ce si tarana lor nu va mai fi, precum a spus Profetul David, “Urmari-voi pe vrajmasii mei si-i voi prinde pe dansii si nu ma voi intoarce pana ce se vor sfarsi. Ii voi zdrobi pe ei si nu vor putea sa stea, cadea-vor sub picioarele mele.” (Psalmul 17:41-42[18:38-39]).”

„Aceasta este, fiul meu. Asa trebuie sa faci negot duhovnicesc intru virtute. Imparte darurile harului Duhului Sfant celor care au trebuinta de ele, asa cum o lumanare aprinsa ce arde cu foc pamantesc da lumina si aprinde alte lumanari, pentru a-i lumina pe toti cei din alte locuri, fara a-si slabi lumina ei. Daca astfel este cu focul pamantesc, ce vom spune despre focul harului Prea Sfantului Duh al lui Dumnezeu? Pentru ca bogatia pamanteasca, impartind-o – scade, dar bogatiile ceresti ale harului lui Dumnezeu cu cat sunt impartite, cu atat mai mult sporesc intru cel ce le imparte. Astfel, Domnul Insusi s-a bucurat a-i grai samaritencei: “Oricine bea din aceasta apa va inseta iarasi. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va inseta in veac; ci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa, care curge spre viata vesnica.” (Ioan 4:13-14)”.

PREZENTA DUHULUI SFANT IN ISTORIE

“Parinte”, am spus eu, “imi vorbiti mereu despre dobandirea harului Duhului Sfant ca scop al vietii crestine. Dar cum si unde il pot vedea? Faptele bune sunt vizibile, dar Duhul Sfant poate fi vazut? Cum pot sti daca El este sau nu cu mine?”.

“In ziua de azi”, raspunse batranul, “datorita racelii (căldicelii) noastre aproape universale fata de sfanta noastra credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, si a lipsei noastre de atentie fata de lucrarile Proniei Sale Dumnezeiesti in noi si fata de partasia omului cu Dumnezeu, am ajuns atat de departe, incat se poate spune ca aproape am parasit adevarata viata crestina. Marturiile Sfintei Scripturi ni se par acum de neinteles; cand, de pilda, prin gura lui Moisi, Duhul Sfant glasuieste: “Si Adam L-a vazut pre Domnul Dumnezeu umbland prin Rai” (cf. Facerea 3:8), sau cand citim cuvintele apostolului Pavel: “Am mers in Ahaia, si Duhul Domnului nu a mers cu noi; ne-am intors in Macedonia, si Duhul Domnului a venit cu noi.” Infatisarea lui Dumnezeu catre om este mentionata de mai multe ori, in alte pasaje ale Sfintei Scripturi.

“De aceea unii oameni spun: “Aceste pasaje sunt de neinteles. Este intr-adevar cu putinta ca oamenii sa il vada pe Dumnezeu atat de limpede?” Dar nu este nimic de neinteles aici. Aceasta neputinta de a intelege se datoreaza faptului ca ne-am indepartat de simplitatea cunoasterii crestine originale. Sub pretextul educatiei, am ajuns la o asemenea ignoranta, incat lucrurile pe care stramosii nostri le-au inteles asa de usor, noua ni se par aproape de neconceput. Chiar si intr-o convorbire obisnuita, ideea aparitiei lui Dumnezeu printre oameni nu parea ciudata. Astfel, cand prietenii l-au certat pe Iov pentru hula impotriva lui Dumnezeu, el le-a raspuns: “Cum poate fi asa cand eu simt Duhul Domnului in suflarea mea?” (cf. Iov 27:3). Adica, “Cum as putea sa Il hulesc pe Dumnezeu cand Duhul Sfant sta cu mine? Daca l-as fi hulit pe Dumnezeu, Duhul Sfant s-ar fi departat de la mine; dar priviti! Ii simt suflarea in narile mele.”

“Se zice ca Avraam si Iacov L-au vazut pe Domnul si au stat de vorba cu El in acelasi fel, si ca Iacov chiar s-a luptat cu El. Moisi si toti oamenii care erau cu el L-au vazut pe Dumnezeu atunci cand a primit de la El tablele legii, in muntele Sinai. Un stalp de nori si un stalp de foc, sau cu alte cuvinte, harul vadit al Duhului Sfant, i-au calauzit pe oamenii Domnului in pustie. Oamenii nu l-au vazut pe Dumnezeu si harul Duhului Sau Sfant in timp ce dormeau, in vise, sau in inflacararea unei imaginatii dezordonate, ci in realitate si trezvie.

“Am devenit atat de neatenti la lucrarea mantuirii noastre, incat interpretam gresit si multe alte cuvinte din Sfanta Scriptura, si asta pentru ca nu cautam harul Domnului, si pentru ca, in mandria mintilor noastre, nu ii ingaduiam sa se salasluiasca in sufletele noastre. De aceea nu avem adevarata luminare de la Domnul, pe care El o trimite in inimile oamenilor care flamanzesc si inseteaza profund dupa dreptatea sau sfintenia Sa.”

Multi talcuiesc versetul din Biblie “Dumnezeu a suflat suflare de viata in fata lui Adam”, intaiul-zidit, cel ce a fost facut de El din tarana, cum ca pana in acel moment nu era nici suflet omenesc, nici duh in Adam, ci exista doar trupul facut din tarana. Aceasta talcuire este gresita, pentru ca Domnul l-a zidit pe Adam din tarana, asa cum descrie Sfantul Apostol Pavel: “Intreg duhul vostru, si sufletul, si trupul sa se pazeasca, fara de prihana, intru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.” (1 Tesaloniceni 5:23). Si toate acesta parti ale firii noastre au fost facute din tarana, si Adam nu a fost zidit mort, ci o fiinta lucratoare, ca toate fapturile Domnului ce vietuiesc pe pamant.

Important este lucrul ca daca Domnul Dumnezeu nu ar fi suflat dupa aceea in fata sa, aceasta suflare de viata – adica harul Domnului Dumnezeului nostru Sfantul Duh, Care purcede din Tatal, sade in Fiul si este trimis in lume de dragul Fiului – Adam ar fi ramas fara Sfantul Duh in el. Sfantul Duh e Cel care L-a inaltat pe Adam la demnitatea dumnezeiasca. Desi desavarsit, el a fost facut si superior celorlalte fapturi ale Domnului, ca o incununare a zidirii pe pamant; el ar fi fost ca toate celelalte fapturi, care desi au un trup, suflet si duh, fiecare dupa felul sau, nu au pe Sfantul Duh intr-insele. Dar cand Domnul Dumnezeu a suflat in fata lui Adam suflarea de viata, atunci, dupa cuvintele lui Moisi: “Adam s-a facut fiinta vie” (Facerea 2:7), adica plinit si asemenea lui Dumnezeu in toate felurile, si ca El, pururea nemuritor. Adam era imun la actiunea elementelor, in asa masura, incat apa nu il putea ineca, focul nu il putea arde, pamantul nu il putea inghiti in adancurile sale, si vazduhul nu ii putea face rau in nici un fel. Toate ii erau supuse, el fiind cel iubit de Dumnezeu, ca imparatul si stapanul zidirii, si toate il priveau ca pe incununarea desavarsita a fapturilor Domnului. Adam a fost facut atat de intelept de aceasta suflare de viata, care a fost suflata in fata sa de buzele ziditoare a lui Dumnezeu, Facatorul si Stapanitorul a toate, incat nu a existat si probabil nu va mai exista om mai intelept si mai inteligent decat el, vreodata pe pamant. Cand Domnul i-a poruncit sa dea nume tuturor fapturilor, el a dat fiecareia un nume care-i exprima pe deplin toate calitatile, puterile si insusirile daruite de Dumnezeu atunci cand a zidit-o.

“Ca rezultat al acestui dar, al harului dincolo de fire al lui Dumnezeu, care i-a fost daruit prin suflarea de viata, Adam putea sa Il vada, sa Il inteleaga pe Dumnezeu umbland in Rai, sa Ii priceapa vorbele, sa inteleaga convorbirile sfintilor ingeri, limbile tuturor fiarelor, pasarilor si reptilelor si tot ceea ce ne este acum ascuns, noua fapturilor cazute si pacatoase. Toate acestea ii erau foarte vadite lui Adam, inainte de caderea sa. Domnul Dumnezeu i-a dat si Evei aceeasi intelepciune, tarie, putere nemarginita si toate celelalte insusiri bune si sfinte. El nu a zidit-o din tarana, ci din coasta lui Adam, in Edenul incantarii, Raiul pe care El l-a asezat in mijlocul pamantului.

“Pentru ca ei sa poata mereu sa pastreze cu usurinta insusirile nemuritoare, dumnezeiesti si desavarsite ale acestei suflari de viata, Dumnezeu a asezat in mijlocul gradinii pomul vietii, cu roade inzestrate de intreaga esenta si plinatate a suflarii Sale dumnezeiesti. Daca nu ar fi pacatuit, Adam si Eva, precum si toti urmasii lor, ar fi putut sa manance mereu din roadele pomului vietii si, astfel, sa pastreze de-a pururea puterea datatoare de viata a harului dumnezeiesc.

“Ei ar fi putut, de asemenea, sa-si pastreze pururea toate puterile trupului, sufletului si duhului lor intr-o stare de nemurire si tinerete vesnica, si ar fi putut continua, in aceasta stare a lor de nemurire si fericire, pentru totdeauna. In prezent, insa, ne este greu chiar si sa ne inchipuim un asemenea har.

“Dar prin gustarea din pomului cunostiintei binelui si a raului – care a fost inainte de vreme si impotriva poruncii lui Dumnezeu – ei au invatat osebirea dintre bine si rau si au fost supusi tuturor consecintelor de dupa nerespectarea poruncii Domnului. Apoi, au pierdut acest dar nepretuit al harului Duhului lui Dumnezeu, pentru ca, pana la venirea in lume a lui Dumnezeu-omul, Iisus Hristos, “inca nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan 7:39).

“Totusi aceasta nu inseamna ca Duhul lui Dumnezeu nu era in lume deloc, ci doar ca prezenta Sa nu era atat de vadita. Se manifesta doar exterior, si doar semnele prezentei Sale in lume au fost cunoscute de oameni. Astfel, de pilda, multe taine legate de mantuirea ce va veni a neamului omenesc i-au fost descoperite atat lui Adam cat si Evei, dupa caderea lor. Lui Cain, in ciuda lipsei de cinstire si a neascultarii sale, i-a fost usor sa inteleaga vocea care purta harul si dumnezeirea, in cuvintele acuzatoare. Noe a vorbit cu Dumnezeu. Avraam L-a vazut pe Dumnezeu si ziua Sa si s-a bucurat (in Ioan 8:56). Harul Duhului Sfant lucrand exterior se mai reflecta in toti proorocii Vechiului Testament si in sfintii Israilului. Dupa aceea, iudeii au intemeiat scoli prorocesti anume, in care fii proorocilor erau invatati sa deosebeasca semnele manifestarii lui Dumnezeu sau a Ingerilor, si sa distinga lucrarile Duhului Sfant de fenomenele naturale obisnuite, ale vietii pamantesti lipsita de har. Simeon, care L-a tinut pe Dumnezeu in bratele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim si Ana, si nenumarati alti slujitori ai lui Dumnezeu au avut parte mereu de diferite aparitii dumnezeiesti, descoperiri, si au auzit voci, care au fost insotite de intamplari minunate vadite. Cu toate ca nu cu aceeasi tarie ca la poporul lui Dumnezeu, prezenta Duhului lui Dumnezeu a lucrat totusi si in paganii care nu-L cunosteau pe adevaratul Dumnezeu, pentru ca, chiar si printre acestia, Dumnezeu a gasit oamenii alesi. De pilda, au existat fecioarele-prorocite pe nume sibile, care si-au inchinat fecioria unui Dumnezeu necunoscut, dar lui Dumnezeu, Ziditorul lumii, atotputernicul ocarmuitor al universului, asa cum era conceput El de pagani. Cu toate ca filosofii pagani au ratacit si in intunericul necunoasterii lui Dumnezeu, totusi, ei au cautat adevarul, care este iubit de Dumnezeu. Din pricina acestei cautari placute lui Dumnezeu, ei s-au putut bucura de Duhul Domnului. Se spune ca neamurile care nu-L cunosc pe Dumnezeu indeplinesc din fire cerintele legii si fac ceea ce este placut Lui (cf. Romani 2:14). Domnul lauda astfel adevarul, caci spune El insusi despre acesta, prin Sfantul Duh: “Adevarul din pamant a rasarit si dreptatea din cer a privit.” (Psalmul 84:12[85:11]).

“Deci vezi, iubitorul de Dumnezeu, atat la sfantul popor iudeu, un popor iubit de Dumnezeu, cat si la paganii care nu-L cunosteau pe Domnul, s-a pastrat o cunostinta despre Dumnezeu – astfel, fiul meu, cu o intelegere limpede si rationala a felului in care lucreaza Domnul Dumnezeul nostru Sfantul Duh in om, si cu ajutorul simtamintelor noastre launtrice si exterioare, ne putem incredinta ca aceasta este cu adevarat lucrarea Duhului, si nu o amagire a vrajmasului. Astfel a fost, de la caderea lui Adam, pana la venirea in lume a Domnului nostru Iisus Hristos, in trup.

“Fara aceasta constientizare perceptibila a lucrarilor Sfantului Duh, care a fost pastrata mereu in firea omeneasca, oamenii nu ar fi putut sti cu siguranta ca rodul samantei femeii, care fusese fagaduit lui Adam si Evei, a venit in lume sa zdrobeasca capul sarpelui. (Facerea 3:15).

“La urma, Sfantul Duh i-a prevestit Sfantului Simeon, care avea atunci 65 de ani, taina zamislirii fecioresti si a nasterii lui Hristos din prea-curata si pururea Fecioara Maria. Dupa aceea, dupa ce a trait prin harul Sfantului Duh al Domnului vreme de trei sute de ani, in cel de-al 365-lea an al vietii sale, el a grait deschis in templul Domnului: stia cu siguranta, datorita darului Sfantului Duh, ca acesta este cu adevarat Hristos, Mantuitorul lumii, a Carui zamislire si nastere dincolo de fire, din Sfantul Duh, i-a fost prezisa de un inger, cu 300 de ani inainte.

Si mai a fost si Sfanta Ana, o proorocita, fiica lui Fanuil, care de la vaduvie I-a slujit Domnului Dumnezeu, in templul Sau, vreme de 80 de ani, si care era cunoscuta ca o vaduva dreapta, o slujitoare curata a lui Dumnezeu, prin darurile deosebite ale harului pe care le-a primit. Si ea a anuntat ca El este cu adevarat Mesia, Care fusese fagaduit lumii, adevaratul Hristos, Dumnezeu si Om, Imparatul lui Israil, Care a venit sa mantuiasca pe Adam si intreaga omenire.

“Dar cand Domnul nostru Iisus Hristos a implinit intreaga lucrare a mantuirii, dupa Invierea Sa, a suflat asupra Apostolilor, a restaurat suflarea de viata pe care o pierduse Adam, si le-a dat lor acelasi har al Prea Sfantului Duh al lui Dumnezeu de care s-a bucurat Adam. Dar asta nu a fost tot. Le-a mai spus ca este mai bine, pentru ei, ca El sa mearga la Tatal, pentru ca daca nu s-ar duce, Duhul n-ar mai veni in lume. Dar daca El, Hristosul, se duce la Tatal, Il va trimite pe Acesta in lume, si El, Mangaietorul, ii va indruma pe ei si pe toti ceilalti ce le vor urma invataturile intru deplinatatea adevarului, si le va aminti tot ce le-a spus El pe cand era inca in lume. Ce a fost apoi fagaduit a fost “har peste har” (Ioan 1:16).

“Apoi, in ziua Rusaliilor, El le-a trimis in mod solemn, intr-un vant puternic, Sfantul Duh, in chipul unor limbi de foc, care i-au luminat pe fiecare dintre ei, au intrat intru ei si i-au umplut de puterea arzatoare a harului dumnezeiesc, care sufla ca si cu roua si lucreaza cu bucurie in sufletele care iau parte la puterile si faptele sale (Fapte 2). Si acest har arzator al Sfantului Duh, care ne este dat noua tuturor, celor credinciosi in Hristos, prin Taina Sfantului Botez, este pecetluit prin Taina Mirungerii pe partile osebite ale trupului nostru, dupa cum este randuit de catre Sfanta Biserica, pastratoare vesnica a acestui har. Se spune: “Pecetea darului Sfantului Duh.” Pe ce ne punem noi pecetea, Inaltimea ta, daca nu pe vasele care contin niste comori foarte pretioase? Dar ce poate fi mai important si mai pretios pe pamant, decat darurile Sfantului Duh, care ne sunt trimise de sus, in Taina Sfantului Botez? Acest har al botezului este atat de mare si atat de indispensabil, atat de trebuitor pentru om, incat nici chiar un eretic nu este lipsit de acesta pana la moarte; adica, pana la sfarsitul perioadei hotarate de pronia dumnezeiasca, ca o incercare de-o viata a omului pe pamant, pentru a se vadi ce va putea savarsi acesta (in timpul acestei perioade care i-a fost daruita de Dumnezeu) cu mijloacele puterii harului, care i-a fost dat de sus.”

“Si daca nu am pacatui niciodata dupa botez, ar trebui sa ramanem pentru totdeauna sfinti ai Domnului, sfintiti, neprihaniti si liberi de toata necuratia trupului si a sufletului. Dar problema este ca noi crestem in statura, dar nu crestem in har si in cunoasterea lui Dumnezeu, asa cum a sporit Domnul nostru Iisus Hristos; din contra, ajungem incetul cu incetul din ce in ce mai ticalosi si pierdem harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu, devenind pacatosi in diferite grade, si oameni foarte pacatosi. Dar daca un om este starnit de intelepciunea lui Dumnezeu Carele cauta mantuirea noastra si imbratiseaza totul, si daca reuseste sa-si inchine cele dintai ceasuri ale zilei lui Dumnezeu si sa se pazeasca pentru a-I gasi mantuirea vesnica, atunci, in ascultarea glasului sau, trebuie sa se zoreasca a darui o pocainta adevarata, pentru toate pacatele sale, si trebuie sa lucreze virtutile ce se opun pacatelor faptuite. Atunci, prin virtutile faptuite pentru Hristos, va dobandi Sfantul Duh Care lucreaza intru noi si aseaza intru noi Imparatia lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu nu spune in zadar: “Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul vostru.” (Luca 17:21) si ca “se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea.” (Matei 11:12). Acestia sunt oamenii care, in pofida legaturilor pacatului care ii incatuseaza si (prin violenta lor si impingandu-i spre noi pacate) ii impiedica sa vina la El, Mantuitorul nostru, cu pocainta desavarsita, spre a se intelege cu El, se straduiesc sa-si rupa aceste legaturi, sfidand toata puterea lanturilor pacatelor – asemenea oameni apar la sfarsit inaintea fetei Domnului, fiind prin harul Sau mai albi decat zapada. “Veniti sa ne judecam, zice Domnul. De vor fi pacatele voastre cum este purpura, ca zapada le voi albi.” (Isaia 1:18).

“Astfel de oameni au fost vazuti odata de sfantul prooroc Ioan Teologul imbracati in vestminte albe (adica, in vestminte ale dreptatii) si avand in mana ramuri de finic (ca semn al biruintei), cantandu-i Domnului o cantare minunata: Aliluia. Si nimeni nu putea imita frumusetea cantarii lor. Un Inger al Domnului a spus despre ei: “Acestia sunt cei ce vin din stramtorarea cea mare si si-au spalat vestmintele lor si le-au facut albe in sangele Mielului.” (Apocalipsa 7:9-14). Au fost spalate cu suferintele lor si au fost facute albe, prin impartasirea cu Tainele preacurate si datatoare de viata, ale Trupului si Sangelui Mielului celui prea-curat si fara de pata – Hristos – Care a fost jertfit mai inainte de toti vecii, din propria Sa voie, spre mantuirea lumii, si Care este jertfit si impartit pana in ziua de azi, si nu se sfarseste niciodata (in Taina Impartasaniei). Prin Sfintele Taine ni se da mantuirea vesnica si nebiruita ca o incredintare spre viata vesnica, ca un raspuns bun la infricosatoarea Sa Judecata si ca un inlocuitor de pret dincolo de intelegerea noastra, pentru acel rod al Pomului Vietii de care ar fi vrut sa o lipseasca potrivnicul omenirii, Lucifer, cel cazut din ceruri. Desi vrajmasul si diavolul a amagit-o pe Eva, si Adam a cazut impreuna cu ea, totusi Domnul nu numai ca le-a dat un Mantuitor in rodul samantei femeii, Care a calcat cu moartea pe moarte, dar ne-a si dat tuturor in femeie, Pururea Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, care zdrobeste capul sarpelui in ea si in toata omenirea, o pururea mijlocitoare catre Fiul ei si Dumnezeul nostru, precum si o rugatoare nebiruita si neincetata chiar si pentru cei mai deznajduiti pacatosi. De aceea Maica Domnului este numita „Rana a Diavolilor”, caci nu este cu putinta pentru un diavol sa distruga un om, atata vreme cat omul insusi a cerut ajutorul Maicii Domnului.

HARUL ESTE LUMINA

“Si trebuie sa explic mai departe, Inaltimea ta, deosebirea intre lucrarile Sfantului Duh, Care salasluieste in chip tainic in inimile celor cred in Domnul Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, si lucrarile intunecimii pacatului, care la propunerea si indemnul diavolului, se faptuiesc pradalnic in noi. Sfantul Duh ne aminteste cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos si intotdeauna lucreaza biruitor cu El, bucurandu-ne inimile si calauzindu-ne pasii pe calea pacii, in timp ce duhul mincinos, diavolesc, lucreaza in felul opus Domnului, iar lucrarile sale in noi sunt razvratite, incapatanate si pline de pofta carnii, pofta ochilor si mandria vietii.”

“Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac.” (Ioan 11:26). Cel ce are harul Sfantului Duh ca rasplata a dreptei credinte in Iisus Hristos, chiar daca, din pricina slabiciunii omenesti, sufletul sau ar muri pentru vreun pacat sau altul, totusi nu va muri pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos “Care ia pacatul lumii” (Ioan 1:29), si daruieste fara de plata har peste har. Despre acest har, care s-a aratat intregii lumi si omenirii intru Dumnezeu-omul, se spune in Evanghelie: “Intru El era viata si viata era lumina oamenilor.” (Ioan 1:4); si mai apoi: “Si lumina lumineaza in intuneric; si intunericul nu a cuprins-o niciodata.” (Ioan 1:5). Aceasta inseamna ca harul Sfantului Duh, care ne este dat la botez in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, in pofida caderii omului in pacat, in pofida intunericului care ne inconjura sufletul, nu inceteaza sa lumineze in inimile noastre cu lumina dumnezeiasca (care a existat din vremuri stravechi) a meritelor de nepretuit ale lui Hristos. In cazul lipsei de pocainta a pacatosului, aceasta lumina a lui Hristos striga catre Tatal: “Avva, Parinte! Nu fii suparat de aceasta lipsa de pocainta pana la sfarsit (al vietii sale).” Apoi, la trecerea pacatosilor pe calea pocaintei, sterge pe deplin toate urmele pacatului din trecut si il imbraca, inca o data, pe fostul pacatos, intr-un vestmant al nestricaciunii, tesut din harul Sfantului Duh. Dobandirea acestuia este scopul vietii crestine, ceea ce v-am explicat, iubitorule de Dumnezeu.

“Va voi spune altceva, pentru a putea intelege mai limpede ce inseamna harul lui Dumnezeu, cum poate fi recunoscut si cum lucrarile sale se manifesta, in mod deosebit, in cei ce sunt luminati de acesta. Harul Sfantului Duh este lumina care il lumineaza pe om. Intreaga Sfanta Scriptura vorbeste despre aceasta. Astfel, sfantul nostru parinte David a spus: “Faclie picioarelor mele este legea Ta şi lumina cararilor mele.” (Psalmul 118:105), si “De n-ar fi fost legea Ta gandirea mea, atunci as fi pierit intru necazul meu.” (Psalmi 118:92). Cu alte cuvinte, harul Duhului Sfant care este exprimat in Lege, in cuvintele poruncilor Domnului, este faclia si lumina mea. Daca acest har al Sfantului Duh (pe care incerc sa il dobandesc cu atata grija si ravna, incat cuget la dreptele Tale judecati de sapte ori pe zi) nu m-ar fi luminat in mijlocul intunericului grijilor, care sunt de nedespartit de chemarea inalta a rangului meu imparatesc, de unde as putea primi o scanteie de lumina care sa-mi lumineze drumul pe cararea vietii, ce este intunecata de reaua vointa a vrajmasilor mei?”

“De fapt, Dumnezeu a dovedit deseori, in fata multor martori, in ce fel harul Sfantului Duh lucreaza in oamenii pe care El i-a sfintit si luminat cu marile Sale insuflari. Amintiti-va de Moisi dupa convorbirea sa cu Dumnezeu din muntele Sinai. El stralucea atat de tare, cu o lumina atat de grozava, incat oamenii nu se puteau uita la el. Chiar a fost nevoit sa poarte un voal cand a aparut in public. Amintiti-va Schimbarea la Fata a Domnului, in Muntele Tabor. O lumina mare L-a inconjurat “si vestmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada” (Marcu 9:3), iar ucenicii Sai au cazut cu fata la pamant de frica. Iar cand Moisi si Ilie I s-au alaturat in acea lumina, un nor i-a umbrit pentru a ascunde stralucirea luminii harului dumnezeiesc, care orbise ochii ucenicilor. Astfel se infatiseaza harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu, intr-o lumina nestricacioasa, tuturor celora care le dezvaluie Dumnezeu lucrarea sa.”

(…)

Tradus de Manuela Dascalu si Mircea Narcis

Preluat de aici.

Finalul conversației, în engleză, preluat de aici:

Motto : ”Cine barafeste cu tine, barfeste si despre tine.”

In Grecia antica, Socrate (469-399 i. Hr.) era foarte cunoscut pentru intelepciunea lui..

Intr-o zi, el s-a intalnit intamplator cu cineva, care i-a spus:

“Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum despre unul dintre cunoscutii tai?”

“Stai o clipa”, replica Socrate. “Inainte sa-mi spui, as vrea sa treci print-un mic test, numit Testul celor trei.”

“Testul celor trei?”

“Da”, a continuat Socrate. “Inainte sa-mi vorbesti despre cunoscutul meu, sa stam testam ce ai de gand sa-mi spui. Primul test este cel adevarului. Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?”

“Nu,” spuse omul. “De fapt doar am auzit doar.”

“In regula”, zise Socrate. “Asadar, in realitate, tu nu stii daca este adevarat sau nu.
Acum, sa incercam testul al doilea, cel al binelui. Ceea ce vrei sa-mi spui despre cunoscutul meu, este ceva de bine?”

“Nu, dimpotriva.. .”

“Deci”, a continuat Socrate, “vrei sa-mi spui ceva rau despre el, cu toate ca nu esti sigur ca este adevarat?”
Omul a dat din umeri, putin stanjenit si Socrate a continuat.

“Exista o a treia proba – filtrul utilitatii. Ceea ce vrei sa-mi spui despre el, imi este de folos?”

“Nu, nu chiar…”

“Ei bine”, a conchis Socrate, “daca ceea ce vrei sa-mi spui nu stii daca e adevarat, nici de bine, nici macar de folos, atunci, de ce sa-mi spui?”

Preluat de aici.

X. Minunata Pronie

Se spune că odată, pe când călătoreau, doi drumeţi se tot uitau în stânga şi-n dreapta, doar-doar or vedea un izvoraş, fiindcă erau foarte însetaţi. In cele din urmă au dat peste o fântână cu apă rece, sub un platan mândru. S-au odihnit acolo, s-au răcorit, au îmbucat ceva şi-au mai prins puteri. Bucurându-se de răcoarea umbrei, după ce şi-au ostoit foamea şi setea, au început să filozofeze. «Priveşte, zise unul, ce mare este acest platan şi ce fructe mici are. îmi pare că Dumnezeu nu le-a plăsmuit prea bine. Trebuia ca şi roadele să fie pe măsura copacului. Astfel ar fi fost o oarecare armonie!». După o vreme, prinse a sufla un vânt puternic, iar fructele platanului începură să cadă în capul călătorilor. «Învaţă-te minte, îi spuse atunci celălalt călător tovarăşului său de drum. Află că Dumnezeu a creat totul cu multă înţelepciune. Dacă le-ar fi făcut, cum spuneai tu, adică dacă ar fi creat fructele platanului mari cât un dovleac, acum ai fi fost mort!». De atunci, primul nu a mai cutezat niciodată să judece Creaţia. Intr-adevăr, iubite cititor, dacă vei cerceta, vei afla că toţi copacii mari au roade mici. Nu trebuie să socotim acest lucru întâmplător. de vreme ce este lucrarea Sfintei Pronii. In Sfânta Scriptură e scris că, după ce au fost create plantele şi animalele, a fost creat şi omul (Aceeaşi ordine a creaţiei este acceptată şi de către ştiinţă). Apoi au fost create conexiuni atât de înţelepte în lumea vegetală şi animală, încât să contribuie la îmbunătăţirea vieţii omului. Gândeşte-te, cititorule, cum ar fi fost să stea omul obosit să se odihnească la umbra unui stejar, cedru, mesteacăn sau eucalipt, care ar fi avut roade mari precum gutuia, pepenele galben sau verde! De bună seamă n-ar fi cutezat nici măcar să se apropie de umbra unor astfel de copaci! Unde mai pui că şi crengile copacilor s-ar fi rupt, purtând o asemenea povară.. Aşadar, copacii înalţi au fructe mici. Dacă totuşi există vreunul care are fructe mari, atunci acestea sunt atât de bine prinse în copac, încât nu există nici cea mai mică posibilitate să cadă de acolo. Aceasta este situaţia conurilor de molid sau brad. Demn de amintit este şi faptul că acei copaci care au roade comestibile, utile pentru hrana omului, nu sunt înalţi. Dimpotrivă, sunt mici, tocmai pentru a putea culege mai lesne fructele. Acest lucru vădeşte iubirea Creatorului faţă de om. Să ne închipuim acum un cais ce ar fi înalt ca un chiparos, având totodată şi forma acestuia. Am avea nevoie de o scară specială ca să putem aduna caisele. Ne-am osteni mai mult şi chiar ne-am primejdui viaţa, având mai puţină mulţumire. Să presupunem că mărul ar fi înalt ca un eucalipt. Merele ar fi nişte daruri de care nu neam putea bucura. In ce priveşte părul, dacă ar fi înalt ca un stejar, doar păsările ar putea mânca pere. Când se întâmplă ca un copac fructifer să fie înalt, atunci acesta are fructe acoperite de învelişuri dure, astfel încât, când s-au copt, căzând pe pământ, nu se strică şi nu se zdrobesc, aşa cum s-ar întâmplă cu o piersică. In locul meu de baştină, într-un sat din Fokida, de-a lungul unui mic râuleţ, există nişte nuci foarte înalţi, dar numi amintesc ca înălţimea lor să fi produs cândva vreo pagubă. Nucile fie cad singure, fie sunt doborâte cu nişte vergi speciale. In nici un caz nu păţesc nimic, fiind acoperite de două rânduri de coajă. Acelaşi lucru este valabil şi în ce priveşte migdalii, castanii etc. Minunata Pronie a orânduit în chip desăvârşit şi ceasul coacerii fructelor. S-ar fi putut coace toate în aceeaşi lună, de exemplu în iulie, şi gata! Aceasta ar fi însemnat că, în restul lunilor anului, am fi rămas fără fructe. Totodată am fi întâmpinat greutăţi la cules şi chiar în ce priveşte consumul, fiindcă ar fi fost ca o gospodină ce pune pe masă o mulţime de mâncăruri, băuturi, brânzeturi, dulciuri şi tot felul de alte bunătăţi! In realitate nu se petrec asemenea încurcături, fiindcă fructele se coc treptat. Mai întâi se coc cireşele, corcoduşele, căpşunele; apoi se coc caisele, piersicile, moşmoanele; abia după aceea se coc smochinele, pepenii galbeni şi pepenii verzi. La sfârşit se coc merele, gutuile, castanele, strugurii şi rodiile. La venirea iernii avem portocale, mandarine şi altele asemenea. Totodată există posibilitatea ca anumite fructe să reziste mai multe luni după ce au fost recoltate. Nu ne referim aici doar la fructele uscate (cum sunt migdalele, nucile, fisticul sau alunele…), ci şi la unele soiuri de mere, struguri, gutui etc. Alte fructe pot fi păstrate prin uscare caisele, prunele şi unele soiuri de struguri. Desigur, tehnologia modernă a dat alte dimensiuni conservării fructelor. Situaţia legumelor este identică. Dumnezeu a orânduit ca unele să apară vara, precum dovleceii, roşiile, vinetele, ardeii, iar altele să iasă toamna – varza, sfecla, lăptucile, guliile, spanacul, morcovii… Peste tot întâlnim reguli şi canoane ce vădesc o pronie minunată. Să mai spunem că în miezul verii apar fructele şi legumele ce conţin cea mai mare cantitate de apă, tocmai spre a mai alina puţin arşiţa verii. Este vorba despre roşii, pere, pepene galben şi, mai ales, pepene verde, care este alcătuit în proporţie de 90% din apă. In lunile de iarnă avem fructe şi legume ce conţin substanţe pe care organismul le utilizează pentru a înfrunta frigul. De exemplu, portocalele şi celelalte citrice conţin vitamina C, foarte utilă în combaterea răcelilor. De asemenea, fructele uscate care pot fi consumate iarna conţin multe substanţe hrănitoare. Toate au fost orânduite în chip minunat de Iubirea cea mare. Observând relaţiile dintre frunze şi fructe, vom descoperi încă un semn al mâinii lui Dumnezeu. Fructele moi şi delicate sunt protejate de frunze mari şi groase. Exemplu grăitor sunt smochinele, dudele, moşmoanele. Fructele tari sau cele protejate de coajă, nu au nevoie de astfel de frunze. De exemplu, rodia23 are frunze mici şi subţiri. La fel şi părul sălbatic, pinul şi bradul. Dacă un copac are frunze mari şi groase, fără însă ca fructele sale să fie moi, vom constata că frunzele joacă un alt rol deosebit de util. De exemplu, frunzele portocalului şi ale lămâiului protejează fructele de frig. Frunzele viţei-de-vie au nişte crestături care nu sunt întâmplătoare, pe acolo trecând razele soarelui ce coc ciorchinii de struguri. Trebuie să spunem câteva cuvinte şi despre seminţele plantelor. Oricum le-ar arunca ţăranul pe ogor, vlăstarul o porneşte în sus şi rădăcina în jos, conform principiului gravitaţiei. Acest fenomen se numeşte geotropism. Dacă nu ar fi fost aşa, ar fi fost vai de agricultori! Ar fi trebuit să pună seminţele în pământ una câte una, cu partea prin care urma să iasă rădăcina în jos. Acest fenomen al geotropismului a fost caracterizat drept o «adevărată taină». «O taină a Sfintei Pronii», am adăuga noi. Să aruncăm o scurtă privire şi în împărăţia animalelor. Toate animalele carnivore periculoase, a fost rânduit să se sălăşluiască în râpi, peşteri, locuri pustii, munţi şi păduri de netrecut. De asemenea a fost orânduit ca aceste animale să iasă la vânătoare în timpul nopţii – «noaptea ies toate fiarele pădurii». Astfel pericolul la adresa omului este mult limitat. Anumite animale sălbatice sunt limitate, construise, împiedicate oarecum în acţiunile lor. De exemplu, lupul, având gâtul rigid, nu-1 poate întoarce cu uşurinţă. Rechinul, spaima şi teroarea mărilor, nu are gura enormă cu două sute de dinţi ascuţiţi situată chiar la extremitatea capului, ci dedesubt, astfel încât, pentru a-şi prinde prada trebuie să fie într-o anumită poziţie. Gândiţi-vă puţin ce-ar fi fost dacă lupul şi rechinul ar fi avut aceeaşi elasticitate, supleţe şi viteză ca delfinul sau câinele! De asemenea rapidul cheetah, în formă de pisică, «oboseşte» foarte repede, viteza sa nefiind însoţită de o rezistenţă pe măsură. Despre o altă modalitate prin care sunt mărginite în acţiunile lor animalele sălbatice, şi anume despre faptul că nasc puţini pui, am vorbit deja. Foarte multe animale sălbatice îşi anunţă prezenţa prin răgete şi mugete fioroase. Impresionant este însă crotalul24. în timp ce-şi târăşte corpul pe pământ produce un zgomot ca de clopoţei (de unde şi denumirea sa de şarpe-cu-clopoţei) care avertizează oamenii şi animalele cu privire la pericolul iminent. In anumite zone trăiesc animale ce nu se regăsesc în alte zone geografice. Cu secole în urmă, îmblânzirea lor de către om i-a fost acestuia de mult folos în viată la diferite îndeletniciri. Desigur, în vremea noastră, după revoluţia industrială, lucrurile s-au schimbat. In locurile noastre măgarul, asinul şi calul au fost întotdeauna ajutoare de nădejde ale omului. Uneori oamenii de la ţară, când îşi pierdeau măgarul, se întristau mai mult decât la pierderea unui membru al familiei. In alte regiuni ale globului pământesc aceste animale nu se puteau dovedi utile. De aceea acolo a fost orânduit să existe alte animale care să aibă aceleaşi calităţi. Să călătorim puţin cu gândul în zone cu deserturi, aşa cum sunt Africa şi Asia. De secole în aceste regiuni viaţa oamenilor merge înainte datorită cămilei. Marea Pronie le-a trimis oamenilor cea mai mare binecuvântare. Cămilele sunt astfel create, încât să fie mereu alături locuitorilor acestor regiuni. Datorită faptului că rezistă la foame, sete, temperaturi ridicate şi la mersul pe nisip, cămila a devenit tovarăşa oamenilor în călătoriile lor dificile şi totodată un minunat mijloc de transport, fiind în mod fericit numită de arabi «corabia deşertului». Pe lângă acestea cămila oferă lapte, carne şi lână. S-a spus pe drept cuvânt că pentru om este cal, bou, capră şi oaie la un loc! Dacă ne îndreptăm spre regiunile nordice ale globului pământesc, printre zăpezile Scandinavici. printre laponi” , vom întâlni un animai cu coarne impresionante: renul. Acest animal este un adevărat dar pentru oameni, fiindu-le de mare ajutor. Trage sania, carnea sa este comestibilă, pielea este folosită drept acoperământ, pentru confecţionarea de haine sau corturi, iar din oasele sale se fabrică tot felul de vase. Celor ce trăiesc pe platourile muntoase din Peru şi Bolivia şi, în general, în ţări din America de Sud, printre crestele semeţe ale Anzilor , le sunt de mare folos lamele, înrudită cu cămila, lama este un anima! între cămilă şi oaie, sensibil, cu gât şi picioare lungi, cu coadă mare şi grea. Lama a fost supranumită «corabia Anzilor», datorită faptului că, secole de-a rândul, a fost singurul mijloc de transport în aceste regiuni. Lama poate duce o greutate de până la patruzeci-cincizeci de kilograme, pe o distanţă de zecedouăzeci de kilometri. Se deplasează cu uşurinţă pe teren dificil şi în regiunile de munte greu accesibile. Oferă omului blană, piele, carne şi lapte. Un animal înrudit cu lama, numit alpaca, este vestit pentru calitatea deosebită şi fineţea blănii sale. Pe foarte înaltele podişuri din Tibet nu pot fi de folos lama sau cămila, la o înălţime de 6.000 de metri şi la temperaturi ce iarna coboară sub 40 de grade Celsius! Doar iakul poate rezista la asemenea condiţii climaterice. Animal negru-cafeniu, cu coarne mari, de dimensiunea unui bou, cu o protuberantă pe spinare, cu blană lungă şi deasă, aceste animal este foarte preţios pentru tibetani. Fără el, viaţa şi economia lor ar dispărea. Iakul este cel mai rezistent mijloc de transport. Totodată blana sa este folosită pentru ţesături, pielea sa este utilă pentru fabricarea corturilor, iar carnea, grăsimea şi laptele pentru hrană (din laptele de iak se produce un unt special). Chiar şi excrementele acestui animal sunt folosite ca îngrăşământ şi combustibil. Iakul este pentru tibetani ceea ce este renul pentru oamenii de la Polul Nord sau, mai poetic, ceea ce este Nilul pentru Egipteni. «Nimic nu a fost neglijat de către Dumnezeu», spune Sfântul Vasile cel Mare. Marea Sa iubire este revărsată de-a lungul şi de-a latul pământului. «Tot pământul este plin de slava Sa». Cine are ochi vede peste tot mâna lui Dumnezeu, pe Care II slăveşte neîncetat.

CAPITOLUL IX

Minunate întrajutorări

Ne minunăm adesea de multe din cele create. Unul dintre lucrurile ce ne trezesc admiraţia este felul minunat în care se întrajutorează două sau mai multe reprezentante ale împărăţiei animalelor. S-ar putea crede că au semnat un contract care stabileşte cu precizie ce primeşte şi ce dă fiecare. Şi, de secole, contractul este respectat cu consecvenţă. Să ne oprim mai întâi la un impresionant exemplu de întrajutorare dintre o pasăre şi un animal. Pasărea se numeşte bufag, iar animalul rinocer. In savana africană este un lucru obişnuit să vezi un rinocer purtând în spinare unul sau mai mulţi bufagi. Bufagii, prietenii înaripaţi ai rinocerului sunt asemănători cu vrăbiile, au culoare închisă, picioare scurte şi gheare încovoiate, cioc lat şi puternic, îi întâlnim în savane şi în zone de şes, trăind în grupuri de şase până Ia zece păsări, în aceeaşi zonă cu animalul care îi găzduieşte. Intre aceste păsări şi rinocer s-a încheiat, să zicem aşa, un pact. Păsările pot sta liniştite pe spinarea şi crupa acestui pachiderm, asigurându-şi astfel hrana. Ele se hrănesc cu insectele şi diferiţii paraziţi care se adună pe trupul acestuia. In acest fel îl curăţă de aceste insecte nedorite şi sâcâitoare. In plus, fiindcă animalul este miop, neavând o vedere prea ageră şi nici un miros prea fin, mai ales când vântul bate din sens potrivnic, aceste păsări îndeplinesc un rol foarte important, acela de a-1 înştiinţa îndată ce văd apropiindu-se vreun inamic. Aşa cum am mai spus, acest pact nescris, este păstrat cu sfinţenie de secole şi chiar milenii, neschimbat. Rinocerul nu le împiedică să stea pe spinarea sa şi să-şi ia astfel hrana, iar ele îl înştiinţează la timp, salvîndu-1 de intenţiile rele ale braconierilor şi ale altor duşmani. O specie de bufagi, eritroringii, folosesc o metodă foarte înţeleaptă pentru a-i scăpa repede de paraziţii nedoriţi pe animalul ce îi găzduieşte. II ciupesc puţin de piele, până dă sângele la care dau năvală de îndată muştele, ţânţarii, căpuşele, şi altele. Când s-au adunat toate insectele, bufagii le omoară. In afara bufagilor, acelaşi rol îl îndeplineşte încă o pasăre din familia pescăruşilor, cu penaj alb, trup delicat, cioc mlădios roz-galben, picioare lungi şi golaşe, pasăre numită bâtlanul-boar sau văcar. Atât bufagii, cât şi bâtlanul colaborează cu alte animale mari pe care le eliberează de prezenţa sâcâitoare a feluritelor insecte. Şi voluminosul hipopotam are destui prieteni înaripaţi. In timp ce stă scufundat în noroi, găzduieşte pe spinarea sa bâtlani, becaţe, păsări cap-de-ciocan, corbi-negri-de-lac, care îi curăţă pielea groasă, lipsită de păr, de diverse insecte. Cele mai multe servicii i le face corbul negru de lac. Acesta are forma unui cocor, cu penaj negru strălucitor, cioc verdegalben şi picioare roşiatice. Este o pasăre mică şi frumoasă. Ţopăie vioi pe trupul pachidermului, care stă pe jumătate scufundat în apă sau noroi, şi-i ciuguleşte lipitorile şi alţi paraziţi fixaţi pe piele. O minunată întrajutorare observăm şi între păsările călăuză şi melifagi. Melifagii sunt animale carnivore ce trăiesc în Africa, puternice, leneşe şi agresive. Seamănă cu bursucul european. Lungimea corpului nu ajunge la un metru. Marea lor slăbiciune este mâncatul mierii, după care sunt ahtiaţi. Fiindcă le e mai greu să descopere fagurii de miere primesc ajutorul unor păsări călăuză, nişte păsări mici, asemănătoare cu ciocănitoarea. Sunt nişte păsări parazit, fiindcă îşi aruncă ouăle în cuiburile altor păsări. La fiecare picior au patru gheare, două în faţă şi două în spate. Se hrănesc cu insecte, dar le place mult şi mierea, pe care nu o pot mânca dacă nu colaborează cu melifagii. Să cercetăm această minunată colaborare. Păsările călăuză zboară din creangă în creangă şi, scoţând un ţipăt ascuţit şi sălbatic la flecare douăzeci de metri, dau semnalul, îndată ce îl aud, melifagii le urmează. Când pasările se opresc, înseamnă că au ajuns la locul unde se află un fagure sălbatic. Melifagul îşi dă seama unde se află fagurele şi, cu labele sale puternice şi ghearele tăioase ale labelor din faţă, care sunt numai bune pentru săpat, îndepărtează tufişurile, pietrele, pământul – dacă e nevoie, poate săpa la o adâncime de doi metri – apuca fagurele şi mănâncă laolaltă miere, ceară şi albine, până se satură. Ce rămâne, este la dispoziţia păsării călăuză.

Dacă melifagul nu ar săpa, pasărea singură, doar cu puterile ei, n-ar fi în stare să facă nimic. O pasăre mică, având un cioc mic. nu izbândeşte nimic. Pe de altă parte, nici animalul, fără îndrumarea păsării călăuză nu ar putea găsi fagurele albinelor. Ar fi nevoit ore de-a rândul să stea pe o piatră sau pe un trunchi de copac, pândind mişcările albinelor, lucru destul de obositor şi cu rezultate îndoielnice. Colaborarea dintre pasăre şi animal se dovedeşte astfel foarte utilă pentru amândouă. Demnă de admiraţie este şi colaborarea dintre crocodili şi pasărea numită pluvianul egiptean sau porcăraşul egiptean. De obicei, acestei păsări i se spune mai simplu «pasărea crocodilului». Este o pasăre înrudită cu pescăruşul. Corpul nu este mai mare de douăzeci de centimetri. Giganticul prădător îi oferă prietenului său înaripat hrana necesară, rezolvându-i problema nutriţiei. Această pasăre poate intra liber în gura cumplită a crocodilului, unde va găsi multe bunătăţi! Şi aceasta fiindcă, după ce crocodilul s-a ospătat cu peşti sau cu mici animale, în dinţi rămân resturi de carne, în timp ce crocodilul stă tolănit la soare, cu fălcile larg deschise, pe malul unui lac sau al unui râu, pluvianul intră în gura sa, curăţându-i dinţii de resturile de came. Astfel, fără a se osteni defel, fără a trebui să vâneze, această pasăre găseşte hrană din belşug, şi încă toată într-un singur loc. Se hrăneşte aşadar cu ce găseşte şi se veseleşte. Să vedem acum ce oferă pasărea celui ce o hrăneşte, în primul rând îndeplineşte rolul de paznic, îndată ce se apropie vreo primejdie, începe să scoată ţipete ascuţite. Crocodilul pricepe şi se aruncă îndată în apele Nilului, găsindu-şi astfel scăparea. Astfel pasărea îşi plăteşte datoria şi pentru resturile de hrană pe care le găseşte în cavitatea bucală a crocodilului şi pentru lipitorile pe care le-a găsit lipite pe limba acestuia. Colaborarea dintre aceste două vietăţi este impresionantă. Istoricul grec din antichitate, Herodot, descriind crocodilii din Egipt, vorbeşte cu admiraţie despre această frumoasă întrajutorare dintre reptilă şi pasăre. Mai există o pasăre care are acelaşi tip de relaţii cu crocodilul. Este vorba despre oplopetrul ţepos, care este puţin mai mare decât pluvianul, având picioare mai lungi şi o creastă minusculă. Un naturalist contemporan spune că a văzut de aproape oplopetri ţepoşi, zburând în jurul capetelor crocodililor şi avertizându-i despre un pericol iminent prin ţipete tot mai puternice. Imediat crocodilii, mari şi mici, ce stăteau întinşi pe mal, au intrat în apă. De fapt, primii care au intrat, au fost crocodilii mici. Aşa cum s-a constatat după penele găsite în stomacul lor, crocodilii mănâncă şi păsări. Cu toate acestea, nu se ating niciodată de pluvieni sau oplopetri -aşa numitele «păsări ale crocodililor» – tocmai fiindcă aceştia Ie sunt «colaboratori apropiaţi». Nu numai pe uscat, ci şi în mare putem întâlni animale la care observăm o colaborare armonioasă în lupta pentru supravieţuire. Un caz remarcabil de colaborare este acela al anemonei-de-mare şi al pagurului-pustnic. Pustnicul – care mai este numit şi pagur -este un crab roşu ciudat, de dimensiunea unei vrăbii, cu trup lunguieţ şi mustaţă auriuroşietică. Este un animal căruia îi place singurătatea, rătăcind zi şi noapte, de unul singur, prin locurile pustii ale adâncului, neplăcându-i compania şi zgomotul. Are corpul prelung, ca al caridelor, blindat, ca al tuturor crustaceelor, de la mijloc în sus, dar descoperit de la mijloc în jos. Pântecele său alb şi moale îl expune la multe primejdii. Acesta este punctul lui slab, «călcâiul lui Ahile». Chiar şi cel mai mic peşte ar putea să îl muşte. De aceea, îşi caută mereu câte un refugiu. Adesea găseşte o scoică goală, de dimensiunile sale, şi se instalează în ea. Oriunde s-ar duce, duce scoica, în chip de samar. Intr-adevăr, ciudat crab! Tot încearcă să se înrudească cu melcul… Anemona-de-mare aparţine grupului animalelor-plantă. Acestea sunt nişte minunate flori ale adâncurilor care totuşi nu sunt flori, ci animale. Sunt animale inferioare ce trăiesc lipite pe pietrele de pe fundul mării, hrănindu-se cu hrană animală. Aşadar sunt nişte flori carnivore. Corpul lor nu prezintă nici urmă de schelet osos. Sunt alcătuite dintr-un cilindru moale care, cu ajutorul unei ventuze, se prinde de stâncile din adânc. Aşadar, ventuza joacă rolul rădăcinii. La vârf are o gură, din care răsar nenumărate fire în culori fermecătoare, ca petalele crizantemelor. Aceasta este o «gură-floare». Anemonele-de-mare seamănă cu trandafirii şi au petale ţepoase, curbate, de culoare deschisă, castaniu-aurie. Rolul cozilor este acela de a apuca micile animale marine, cu care se hrăneşte această floare-animal. Când prada se apropie, ciucurii se închid, prinzând-o. Astfel, aceste minunate flori se transformă în adevărate capcane vii ale adâncurilor. Să vedem acum ce pact au semnat pagurul pustnic şi anemona-de-mare. Anemona se duce şi se instalează pe scoica pe care o cară în spinare pustnicul. Această scoică este sălaşul său pentru totdeauna, în cochilie se află pustnicul, şi deasupra, colocatarul său. Pustnicul este obligat să ducă anemona încoace şi încolo, lucru pe care aceasta nu 1-ar putea face singură. In felul acesta găseşte mai multă hrană, din care îi dă şi lui o parte. Buna sa colocatară îi mai face însă şi alte servicii. Fiind aşezată pe spatele lui, cu tentaculele ei colorate întinse, anemona-de-mare constituie un excelent camuflaj, ascunzîndu-1 astfel de duşmani, dar şi de eventuala sa pradă. Astfel, simbioza este utilă ambelor vietăţi. Una oferă un mijloc de transport, iar cealaltă protecţie şi acoperire. Prin urmare, merg împreună, «pasc» împreună, vânează împreună, fără a se certa şi fără a se contrazice. Iar dacă se întâmplă să fie prinse de undiţa pescarului, tot împreună merg la moarte! Nimic nu le poate despărţi. O colaborare asemănătoare observăm între plante şi păsări. Păsările se hrănesc cu roadele gustoase ale plantelor, contribuind totodată la răspândirea lor, fiindcă pe trupul lor se lipesc spori, care sunt astfel transportaţi la mari distanţe în toate părţile. Transportul sporilor se face şi prin excrementele acestora. Astfel, simultan, acestea iau ceva, dar şi dau. Admirabilă este colaborarea dintre flori şi insecte. Florile oferă nectarul, iar insectele contribuie la fertilizarea florilor şi legarea rodului. Fără insecte, polenizarea florilor primăvara s-ar fi făcut cu mari greutăţi. Să luăm exemplul unui măr înflorit. In timp ce albinele intră în flori căutând nectarul, se freacă de stamine şi iau polen. Se duc apoi la alte flori, lăsând astfel pe pistil polen, lucru indispensabil pentru polenizarea florilor. Să mai facem o observaţie: în perioada în care se deschid săculeţele cu polen, petalele florilor sunt strălucitoare şi luminoase. Chiar şi parfumul le este mai puternic, căci cum altfel ar putea atrage insectele. Şi în acest caz se vădeşte Pronia supremă a Marelui Creator. Lichenii reuşesc să trăiască chiar şi în locurile cele mai neospitaliere: pe stânci şi pietre. Cum oare? Simplu. Sunt alcătuiţi din două părţi: dintr-o ciupercă şi o algă verde. Algele sunt plante, de obicei de apă, de dimensiuni atât de mici uneori încât am avea nevoie de un microscop pentru a le vedea. Totuşi există şi destul de multe alge mari, aşa cum este alga roşu-neagră. In privinţa culorilor, sunt de tot soiul: verzi, roşii sau roşii-negre. Dar cum se poate fixa viaţa pe o piatră dură? Ciuperca se prinde de piatră cu un acid pe care-l secretează şi care înmoaie suprafaţa pietrei. Pe această suprafaţă devenită deacum o crustă moale, alga îşi fixează rădăcinile, lucru care altminteri i-ar fi fost cu neputinţă. In continuare, alga oferă ciupercii hrană, în vreme ce ciuperca îi oferă algei umezeala de care are absolută nevoie. Totodată ciuperca poate reţine mai mult timp apa de ploaie. In acest fel se înfăptuieşte ceva aparent imposibil, adică existenţa şi dezvoltarea vieţii pe piatră. Desigur, acest lucru ar fi fost cu neputinţă, dacă nu sar fi bucurat de sprijin şi ajutor din altă parte. Cât despre rinocer şi bufag, crocodil şi pluvian, despre pagurul-pustnic şi anemona-de-mare, despre ciupercă şi alga verde, insecte şi flori… toate aceste cazuri de întrajutorare, impresionante şi demne de toată admiraţia, cuprind un mesaj foarte important, devenind un fel de trâmbiţe care propovăduiesc cuvântul sprijinului şi al întrajutorării, al colaborării armonioase şi al convieţuirii. Nu le putem face singuri pe toate, căci puterile ne sunt limitate. De aceea avem nevoie de ajutorul celui de lângă noi. Să dăm, aşadar, să luăm şi să ne întărim unul pe celălalt. Să construim împreună acest turn, căci toate se înfăptuiesc mângâiate de adierea blândă a iubirii. Doar cu liantul dragostei putem dura lăcaşuri frumoase şi trainice.

Minunile Creației, de Arhim. Daniil Gouvalis

Să vizităm puţin şi frumuseţile din adâncuri, paradisul subacvatic ai cărui vizitatori se desfată cu frumuseţi unice şi rare. Să începem cu scoicile. Ce culori şi ce forme! Rotunde, ovale, conice, elicoidale, în formă de sfredel, turn, chiup, fus, -având unul sau două orificii. Unele sunt netede, altele colţoase, noduroase sau ţepoase. Frumuseţea lor este de invidiat. Nu degeaba scoicile au fost descrise ca «flori venind din primăverile adâncurilor, stele pietrificate, minuni marine». Ai putea crede că întreaga imaginaţie a creaţiei s-a epuizat aici în forme şi culori. Cine nu rămâne fermecat privind ghiocul (care mai este cunoscut şi sub denumirea de «porcuşor» sau «abascanter»), această frumoasă cochilie (gasteropod) pe care o întâlnim şi pe plajele din Grecia? Orificiul este mic şi îngust, marginile cu totul albe sau trandafirii, mărginite de zimţi, curbe blânde şi culori rare. Cel care. plimbându-se pe plajă, găseşte un ghioc adus pe uscat de mare, se poate socoti norocos. Vestite pentru frumuseţea lor sunt scoicile din mările tropicale. Pe primul Ioc se află o scoică conică numită «slava mării», atât de rară, încât cu greu se pot găsi în toată lumea, treizeci de bucăţi. Are o lungime de zece până la douăzeci de centimetri, se termină în formă de spirală şi este acoperită de o reţea fină de linii colorate, în Filipine şi în India, scafandrii ştiu că în caz că reuşesc să pescuiască această scoică, au găsit o adevărată comoară. Uneori şi algele dezvăluie cercetătorului adâncurilor frumuseţi nebănuite. Deosebit de frumoase sunt unele alge de un roşu foarte închis ce seamănă cu nişte trandafiri scufundaţi. Foarte frumoşi sunt şi coralii. Aceste animăluţe, rănim mereu în sălaşul pe care-şi construiesc singure, folosind calcarul care este dizolvat în apa mării. La sfârşitul vieţii, îşi lasă minunatul sălaş în adâncuri, care astfel devin de o frumuseţe unică. Ce am putea spune despre recifurile coraliere? Culori strălucitoare, fantastice construcţii în adâncul mărilor… Mai cu seamă ce-am putea spune despre coralii încrucişaţi? Aceştia sunt nişte corali cu nişte «crengi» înălţându-se ca nişte turnuri fantastice, ca nişte turnuri ale unor regi nebuni, ca nişte brazi de Crăciun, ca nişte clopotniţe ajungând până la două sute de metri deasupra adâncului! Mărimea lor te ameţeşte! Piramidele Egiptului şi Zidul Chinezesc pălesc înaintea originalelor lor forme. Intâlnim corali galbeni, albaştri, negri sau albi, dar cei mai celebri sunt coralii roşii. Frumuseţea lor este completată şi înmulţită de aceea a peştilor care le ţin tovărăşie. In recifurile coraliere trăiesc peşti minunat coloraţi, asemenea unor fermecătoare flori ce se înaltă în construcţii exotice fantastice. De altminteri, acest lucru reiese şi din denumirile lor: peştele-înger, peştele-papagal, peştele-imperial, peşteleregină, peştele-vizitiu (cu dungi gri şi albe), peştele-chirurg (galben), veveriţa-de-mare (roşu) etc. Peşti de o frumuseţe rară… Cu straiele lor strălucitoare şi pestriţe, atât de variate cromatic, cu pete puse de-a curmezişul, linii izbitoare, fâşii bicolore, spini acoperiţi spectaculos de fire ca nişte coconi, de variate forme şi alcătuiri… aceşti peşti ne încântă nespus. Înotând printre exoticele sălaşuri ale coralilor, creează o atrăgătoare imagine fantastică. Deosebit de frumoşi sunt peştii aurii. Frumuseţea lor ne face să îi punem în acvarii cu care ne împodobim casele. Pe perete avem colivia cu canari, iar pe masă bolul cu peşti, de culoare portocalie cu reflexe aurii. Există însă peşti aurii cu reflexe argintii, închise sau chiar negre. La început pe mulţi dintre aceşti peşti apar nişte pete strălucitoare care treptat se extind, acoperindu-i în întregime. Altor peşti le apar nişte pete roşietice care, cu timpul, capătă reflexe aurii. Minunate podoabe ale adâncului sunt şi stelele-demare. Ai crede că sunt flori, deşi sunt animale, mai precis plante-animale. Flori vii şi carnivore, prinse de fundul mării. Din gură le ies nenumărate mreje cu care prind mici animale pentru a se hrăni. Aceste mreje le fac să semene cu nişte flori, fiindcă sunt identice cu petalele crizantemelor, având culori minunate. Despre o plantă-animal s-a scris: «La mici adâncimi întâlnim o plantă vie? o floare neştiută – cea mai strălucitoare şi cea mai frumoasă. Se iveşte dintr-o tulpină cilindrică, ca o creastă multicoloră, făcută din fire roşii, galbene şi albastre». Aceste flori exotice (anemone-de-mare, trandafiri-demare etc.), vestite sau anonime, atât de variate (există aproximativ o mie de specii), de mărimi, forme şi culori nemaivăzute, împodobesc adâncurile cu minunate covoare. Privelişti de vis apar în apele mărilor datorită luminescenţelor şi strălucirilor răspândite de organisme marine mari sau mici, asemenea licuricilor. Bioluminescenţă, adică lumină în culori şi nuanţe variate, provenită din surse biologice. Valurile sunt luminate de fosforescenţa unor microorganisme, sepii, calmari şi caracatiţe. Blândă lumină azurie, de Ia meduzele albastre, mănunchiuri strălucitoare de lumină roşie, verde sau galbenă, emise de organele luminescente ale unor peşti mari, ce trăiesc ia mari adâncimi. Şi nu sunt lumini neclintite, ci veşnic mişcătoare, ce se învârtejesc, plăsmuind în adâncuri imagini şi decoruri fantastice, izvorâte parcă dintr-un basm fermecat. Neîndoios, lumea adâncului ascunde neasemuite frumuseţi, frumuseţi paradisiace; o grădină fermecată, plină de minuni, în faţa cărora sufletul este mişcat. In spatele lor însă, îl vedem limpede pe neîntrecutul Pictor dumnezeiesc.

Minunile Creației, de Arhim. Daniil Gouvalis