Părinții noștri trecuți la Domnul zâmbesc cu bucurie, pentru că moartea nu există

În dimineaţa zile de miercuri, 1 Iulie, în jurul orei 2 şi jumătate, Gheronda Iosif a trecut la Domnul.

Gheronda Iosif s-a născut la 1 Iulie 1921, de ziua Sfinţilor Cosma şi Damian, care i-au fost protectori întreaga viaţă. După moartea Stareţului său, Gheron Iosif Isihastul, Gheronda Iosif s-a stabilit la Schitul Sfinţilor Doctori fără de arginţi. După cum vedem, aceiaşi Sfinţi Doctori Cosma şi Damian au hotărât ca, de praznicul lor, să-l ia la cer pe Gheronda Iosif.

În veci pomenirea lui!

Sursa aici.

Aceeași știre pe site-ul de aici:

Bătrânul Iosif din Vatoped, unul dintre cei mai mari părinţi ai monahismului atonit, s-a mutat la Domnul ieri, în dimineaţa zilei de 1 iulie 2009.

Bătrânul Iosif din Vatoped, născut la data de 1 iulie 1921, este unul dintre ucenicii lui Iosif Isihastul din Muntele Athos, a cărui operă şi experienţă practică, după moartea sa, a fost răspândită în Muntele Athos, apoi în toată Grecia, în Cipru şi în America de Nord.

Acesta este autorul a numeroase cărţi, inclusiv al unei prezentări a vieţii şi învăţăturilor părintelui său spiritual, Iosif, care a fost tradusa şi publicata în franceză.

Primul grup, format din patru ucenici, al „viitorului” Iosif din Vatoped, a fost înfiinţat în Paphos din Cipru. Printre aceştia s-a aflat şi părintele Efrem, actual egumen de Vatoped şi părintele Atanasie, actualul Episcop de Limassol.

În 1980, Monahul Iosif, cu discipolii săi, s-au instalat în Muntele Athos, Nea Skiti, apoi la mânăstirea Kutlumusiu, unde au rămas timp de 3 ani.

În 1989, Patriarhul de Constantinopol i-a permis părintelui Iosif să se deplaseze cu gruparea sa, în Manastirea Vatoped, practic abandonată, care însă a devenit una dintre cele mai importante manastiri din Muntele Athos.

El l-a numit egumen pe ucenicul său, părintele Efrem, şi a rămas acolo până la sfârşitul vieţii sale, ca duhovnic si învăţător al călugărilor.

***********

Vă oferim link-ul către o înregistrare video cu sfinția sa, cu subtitrare în lb. engleză, despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi, despre jertfa Lui și despre pocăință.

Noi nu suntem independenți față de Dumnezeu, ci avem viața numai prin El.

Să mulțumim încă o dată bunătății lui Dumnezeu și iubirii de mamă a Preasfintei Fecioare Maria care ne-au adunat pe toți aici împreună pentru a ne înnoi puterile și hotărârile în Hristos. Cu harul lui Dumnezeu, nu ne vom retrage și vom continua, cerând mijlocirea Sf. Apostol și Evanghelist Matei și a celorlalți Sfinți să ne ajute, și de asemenea a celorlalți Părinți care, în acest loc, au bineplăcut Domnului. De aceea, cel mai mare lucru pe care-l voi înfățișa evlaviei voastre este acela că am primit respectul pe care-l aveți în nevrednicia mea, precum și dragostea voastră, și am început, fără să am vreo pricepere, având încredere în dorințele și dragostea voastră și, puțin câte puțin, am reușit să ajung aici.

Memoria mea nu mă ajută și de aceea cer îngăduința voastră, pentru a nu fi înțeles greșit.

Bineînțeles, datoria noastră dea dintâi, după cum bine știm, este pocăința. Acesta este motivul pentru care suntem aici, nu vreun altul. Nu. Dar Cel care ne-a ales de dinainte de a ne naște, Cel care a dat totul încă de dinainte de naștere, în măreția iubirii Lui părintești, ne-a chemat pe fiecare dintre noi și ne-a adus în locul unde este și odihnește Harul Său, și ne-a dat predania Părinților noștri și faptele vieții lor luminoase, ca să continuăm și noi pe aceeași cale. Care este calea pocăinței. Ei, vedeți cât de mare este dragostea Domnului nostru Hristos! De vreme ce El este în întregime dragoste. El este toată iubirea în întregimea ei. El este alcătuirea a toate! Uitați! Chiar dacă L-am întristat și l-am vândut, marea Lui iubire nu s-a schimbat. S-a coborât și a venit aici jos la noi, oferindu-ne un al doilea dar, aproape la fel de neprețuit precum primul. Primul a fost jertfa lui, prin care a plătit pentru vina noastră cu însuși sângele Său. Ne-a oferit pocăința. Putem spune, astfel, că și-a dovedit deplin față de noi iubirea Sa părintească, și numai o iubire  desăvârșită de părinte poate fi astfel. El ne-a oferit pocăința. Numai în calitatea desăvârșită de părinte poate cineva găsi aceasta. El ajunge să ne spună: ”de vreme ce voi nu puteți să mă mulțumiți, vă iert. Stați aici, și, voi singuri, simțindu-vă vinovăția, cereți-vă iertare și Eu vă voi ierta..” Înțelegeți? Acesta este înțelesul pocăinței.

Bineînțeles, cauza cea dintâi este următoarea. Este ca și cum cineva ar zice că suntem independenți – și așa se învață în filosofia amețitoare a existenței autonome, de sine stătătoare a Europei – că, în vreun fel, suntem independenți. Ei, găsesc că aceasta este datoria noastră, de vreme ce fiecare suntem creați de Creatorul nostru și avem viața și tot binele de la El în măsură întreagă, și nu putem exista fără El. Precum puterea creatoare a lui Dumnezeu – Cuvântul a purces și a zis și toate s-au născut și toate s-au făcut, El a arătat, a arătat în acest chip iubirea Lui pentru noi. Vedeți, de vreme ce noi nu puteam săvârși singuri asta, El coboară și acceptă întoarcerea noastră prin pocăința. Astfel, când El ne cere pocăința, nu o face precum un stăpân comandând către supușii lui. Ci este o arătare a calității Lui părintești. Astfel, dacă noi acceptăm treptele pocăinței, aceasta nu se întâmplă pentru că El ne-o impune precum un domn și stăpân supușilor săi. Nu. Ci pentru că, prin firea noastră, noi nu existăm prin noi înșine. Puterea care unește a lui Dumnezeu-Cuvântul este cea care ține toate împreună. Dacă puterea de unirea nu ar mai fi, atunci, toate s-ar destrăma deodată. Tot ceea ce există nu este prin sine însăși.Viața însăși. Ea există pentru că El a creat-o. De aceea, problema ascultării, a pocăinței nu este ca și cum un stăpân ar porunci nouă, supușilor. Ci ține de datorie. Pentru că noi nu putem fi, și nimic altceva din lume nu poate fi, decât dacă suntem mereu dependenți. De aceea, pocăința nu este doar o vorbărie despre virtuți care este impusă prin legea morală, precum o lecție sau o poruncă. Ci este datorie deplină. Pentru că, dependenți de Cel pe care l-am respins și l-am vândut, ajungem acum să săvârșim, în mod practic, întoarcerea. Vedeți, pentru ca Domnul să ne arate în mod practic consecințele neascultării și ale căderii noastre, El vine El însuși – deși putea să nu o facă – în iubirea lui părintească deplină, să vindece El însuși cauzele pierderii noastre.

Nota mea, la cele traduse mai sus: a Domnului este pe deplin iubirea, a omului este pe deplin ascultarea. Adică toată iubirea noastră este de la Domnul.

Să mulțumim încă o dată bunătății lui Dumnezeu și iubirii de mamă a Preasfintei Fecioare Maria care ne-au adunat pe toți aici împreună pentru a ne înnoi puterile și hotărârile în Hristos. Cu harul lui Dumnezeu, nu ne vom retrage și vom continua, cerând mijlocirea Sf. Apostol și Evanghelist Matei și a celorlalți Sfinți să ne ajute, și de asemenea a celorlalți Părinți care, în acest loc, au bineplăcut Domnului. De aceea, cel mai mare lucru pe care-l voi înfățișa evlaviei voastre este acela că am primit respectul pe care-l aveți în nevrednicia mea, precum și dragostea voastră, și am început, fără să am vreo pricepere, având încredere în dorințele și dragostea voastră și, puțin câte puțin, am reușit să ajung aici.

Memoria mea nu mă ajută și de aceea cer îngăduința voastră, pentru a nu fi înțeles greșit.

Bineînțeles, datoria noastră cea dintâi, după cum bine știm, este pocăința. Acesta este motivul pentru care suntem aici, nu vreun altul. Nu. Dar Cel care ne-a ales de dinainte de a ne naște, Cel care a dat totul încă de dinainte de naștere, în măreția iubirii Lui părintești, ne-a chemat pe fiecare dintre noi și ne-a adus în locul unde este și odihnește Harul Său, și ne-a dat predania Părinților noștri și faptele vieții lor luminoase, ca să continuăm și noi pe aceeași cale. Care este calea pocăinței. Ei, vedeți cât de mare este dragostea Domnului nostru Hristos! De vreme ce El este în întregime dragoste. El este toată iubirea în întregimea ei. El este alcătuirea a toate! Uitați! Chiar dacă L-am întristat și l-am vândut, marea Lui iubire nu s-a schimbat. S-a coborât și a venit aici jos la noi, oferindu-ne un al doilea dar, aproape la fel de neprețuit precum primul. Primul a fost jertfa lui, prin care a plătit pentru vina noastră cu însuși sângele Său. Ne-a oferit pocăința. Putem spune, astfel, că și-a dovedit deplin față de noi iubirea Sa părintească, și numai o iubire  desăvârșită de părinte poate fi astfel. El ne-a oferit pocăința. Numai în calitatea desăvârșită de părinte poate cineva găsi aceasta. El ajunge să ne spună: ”de vreme ce voi nu puteți să mă mulțumiți, vă iert. Stați aici, și, voi singuri, simțindu-vă vinovăția, cereți-vă iertare și Eu vă voi ierta..” Înțelegeți? Acesta este înțelesul pocăinței.

Bineînțeles, cauza cea dintâi este următoarea. Este ca și cum cineva ar zice că suntem independenți – și așa se învață în filosofia amețitoare a existenței autonome, de sine stătătoare a Europei – că, în vreun fel, suntem independenți. Ei, găsesc că aceasta este datoria noastră, de vreme ce fiecare suntem creați de Creatorul nostru și avem viața și tot binele de la El în măsură întreagă, și nu putem exista fără El. Precum puterea creatoare a lui Dumnezeu – Cuvântul a purces și a zis și toate s-au născut și toate s-au făcut, El a arătat, a arătat în acest chip iubirea Lui pentru noi. Vedeți, de vreme ce noi nu puteam săvârși singuri asta, El coboară și acceptă întoarcerea noastră prin pocăința. Astfel, când El ne cere pocăința, nu o face precum un stăpân comandând către supușii lui. Ci este o arătare a calității Lui părintești. Astfel, dacă noi acceptăm treptele pocăinței, aceasta nu se întâmplă pentru că El ne-o impune precum un domn și stăpân supușilor săi. Nu. Ci pentru că, prin firea noastră, noi nu existăm prin noi înșine. Puterea care unește a lui Dumnezeu-Cuvântul este cea care ține toate împreună. Dacă puterea de unirea nu ar mai fi, atunci, toate s-ar destrăma deodată. Tot ceea ce există nu este prin sine însăși.Viața însăși. Ea există pentru că El a creat-o. De aceea, problema ascultării, a pocăinței nu este ca și cum un stăpân ar porunci nouă, supușilor. Ci ține de datorie. Pentru că noi nu putem fi, și nimic altceva din lume nu poate fi, decât dacă suntem mereu dependenți. De aceea, pocăința nu este doar o vorbărie despre virtuți care este impusă prin legea morală, precum o lecție sau o poruncă. Ci este datorie deplină. Pentru că, dependenți de Cel pe care l-am respins și l-am vândut, ajungem acum să săvârșim, în mod practic, întoarcerea. Vedeți, pentru ca Domnul să ne arate în mod practic consecințele neascultării și ale căderii noastre, El vine  - deși putea să nu o facă – în iubirea Lui părintească deplină, să vindece El însuși cauzele pierderii noastre.

Facem și o legătură cu un fragment dintr-o conferință a părintelui Rafail Noica, care ne pare a fi în același duh cu cele de mai sus, privind diferența dintre modul în care poruncește Dumnezeu și comenzile cazone, de armată, dintre superior și subordonat.

Nota mea: a Domnului este pe deplin iubirea, a omului este pe deplin ascultarea. De Domnul. Adică toată iubirea noastră este de la Domnul. Lui i se cuvine, deci, toată ascultarea noastră. Însă ascultarea nu este lăsată de Dumnezeu pentru ea însăși, ci pentru îndumnezeirea omului prin iubire. Iubirea Domnului este dar care se dă în veșnicie, cu sau fără ascultarea noastră, dar noi primim acest dar pe măsura deschiderii și ascultării noastre. De aceea, adevărata paternitate a Domnului nu se împlinește în iconografie în figura tatălui (care este o reprezentare necanonică), ci în Chipul Domnului Pantocrator de-a dreapta iconostasului, și  purtat în brațele Maicii Preacurate de-a stânga iconostasului. Tatăl este nevăzut. El s-a arătat nouă în chipul Domnului Hristos. Când ne facem prunci în brațele Maicii Domnului, punem început bun pentru a deveni ca Domnul.

Omul care se învrednicește de darul paternității duhovnicești își iubește fiii duhovnicești în chipul în care ne iubește Maica Domnului.

Fără pocăință, moartea în sine este inacceptabilă, iar viața de după moarte un chin nesfârșit. Până în ultima clipă a vieții  noastre trăim lupta cu păcatul și pericolul morții celei veșnice, ca separare de iubirea Domnului. Mântuirea însăși este din mila Domnului.