Omul mândru crede că duce el, de unul singur, crucea Golgotei vieții lui

Bucuria Învierii Domnului este bucuria mântuirii noastre, iar drumul pocăinței în ortodoxie este întoarcere și împăcare. Suferința nu este adesea altceva decât durerea ungerii rănilor, iar noi, din nefericire, o percepem ca pedeapsă. Și chiar avem nevoie de această perspectivă, pentru început, propedeutic, precum evreii în pustiu. Dar nu pentru toată viața, căci ce fel de Dumnezeu este acela care pedepsește? Eu mă lepăd de un astfel de Dumnezeu pedepsitor ca de o proiecție rea, a omenescului nostru prea omenesc asupra Lui, deși oare, nu e un sâmbure de adevăr chiar și în asta, adică nu ar trebui, oare, să fim pedepsiți până la capăt pentru mizeriile noastre? Domnul nostru, când pare că pedepsește, este asemenea doctorului care injectează pacientului cu seringa leacul care-i va salva viața. Sau care-i extrage o măsea urâtă și cariată, ce-i poate infecta tot trupul. Știe copilul ce face domnul acela care pare atât de fioros? Nu, de bună seamă. El îl vede ca pe o ființă de coșmar, care, pe lângă suferința teribilă pe care deja o îndură, îi mai cauzează încă o suferință, care, adăugată, pare cumplită. Îl urâm pe doctor și așa ajungem să-L urâm și pe Dumnezeu. Decât să îndurăm operația mântuitoare, printr-un plus de suferință, mai bine alegem să murim în chinuri și apoi să ajungem la paroxismul suferinței, și nu trecătoare, ci veșnice. Așa lucrează Dumnezeu, când ne vindecă, și cum altfel, dacă atât de tare ne-am înbolnăvit? Oare netrăind suferința vindecării, cum altfel ne putem aduce aminte de grozăvia bolilor prin care am trecut? Cine renunță la fumat, de exemplu, oare peste ani, când îi va veni pofta, nu se va opri fie și numai pentru că-și aduce aminte de suferințele cumplite ale sevrajului? Îi urâm din tot sufletul pe cei care ne spun ce e bine pentru noi, pentru că ne pun pe un drum al unei suferințe în plus. Oare nu a luat Hristos toată plata păcatului nostru? CE ne împiedică, atunci, să ne oprim din vârtejul autodistrugerii noastre? Dumnezeu nu ne cheamă la pocăință pentru a ne pune în cârcă o povară în plus (de vinovăție, de furie, de frică, de mânie, de răzbunare și pedeapsă) ci pentru a ne mai ridica din poveri, a ne spăla rănile, a ne da haina iertării, a ne hrăni cu vițelul cel gras și a ne recunoaște ca fii preaiubiți.

Omul mândru crede că duce el crucea Golgotei vieții lui. În diverse forme. Sunt pline bisericile noastre de tânguiri absurde privind ducerea crucii aceleia imense și puturoase, ca un blestem, ca o pedeapsă pentru păcatele noastre și ale strămoșilor noștri. Este o insultă la adresa Jertfei lui Hristos. Este un întuneric al încăpățânării noastre de a crede că ne mântuim singuri și că murim noi pe cruce pentru păcatele noastre.

Care este rostul Jertfei Domnului, atunci? Oare nu spune psalmistul că:

7.	Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare,
8.	Că răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face,
9.	Ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea. (Ps. 48)

Dacă am rănit vreodată pe cineva cu un cuvânt, oare putem noi vreodată controla sau cunoaște răul care se face începătură din acel moment, în lume? Oare câte crime nu pornesc dintr-un cuvânt rău și drăcesc rostit de străbunii criminalului respectiv? Și atunci ce facem? Cu ce vom plăti pentru păcatele noastre? Nu avem cu ce. Dar dacă ne apropiem de Domnul, vom primi iertarea și ispășirea. Însă mare lucru este să renunțăm la acea mândrie colosală, demonică, ce nu ne lasă să lepădăm poverile păcatelor noastre. Taina Spovedaniei este în primul rând locul iertării, al ușurării. A fi în taina sfintei Spovedanii este un act de mare curaj, dar și un act de mare firesc. Omul, însă, stă până ajunge în pragul ”septicemiei”, încărcat cu poverile păcatelor, cu rănile, bubele și puroaiele lui. E o mare tragedie a noastră, a tuturor.

Noi avem nevoie de ideea de pedeapsă, pentru a da socoteală de raportările noastre primitive, grosolane, vechi testamentare la Dumnezeu. Bune sunt și acelea, dar doar ca un început. Să îndrăznim să ne apropiem de mai mult Domnul Jertfei și al Bucuriei Învierii, al Harului și al Răscumpărării. Altfel, vom păcătui mereu și vom primi pedeapsa, vom păcatui și vom primi pedeapsa iar, și iar vom greși și ni se vor aplica diverse corecții, până la finalul vieții. Până când vom accepta acest infantilism duhovnicesc? Nici să nu grăbim cele ale sufletului, dar să mai luăm și aminte: Domnul a luat doar o dată biciul în mână. Dacă ne place să trăim toată viața având mereu această reprezentare biciuitoare a Lui, asta nu înseamnă că așa este El, ci că noi ne încăpățânăm zeci de ani să vindem porumbei și porumbițe și turturele și tot felul de vietăți zburătoare și cotcodăcitoare în Casa Lui, în Templul Lui cel sfânt, iar apoi când ni se împrăștie tarabele, noi nu facem decât să le adunăm și să le punem la loc urlând ca din gură de șarpe, cu egoul rănit. Să facem bine să nu rămânem prea mult cu vânzătorii și schimbătorii de valută care s-au aciuit în cele sfinte. E o experiență și asta, putem învăța din ea, dar să nu rămânem mereu în ea, plângându-ne că vine ăla cu biciul, la răstimpuri. Că s-ar putea să nu mai vină, la un moment dat, și să ne lase să ne facem voile noastre cele pierzătoare. Nu asta este chemarea noastră. Ci chemarea este să fim ca Domnul Dumnezeu însuși.

În educația copilului, ideea de pedeapsă apare ca fiind indispensabilă pentru modelarea comportamentului. Dar cu răbdare și înțelepciune, poate fi înlocuită cu ideea de consecință, urmare, efect. Pe măsură ce omul face trecerea de la o moralitate exterioară, la acel ”a fi” care este dincolo de ceea ce ni se pare nouă, el înțelege printr-o aproximare îndepărtată adâncimea căderii și a îndepărtării noastre de Domnul și că viața noastră în Hristos nu privește realizarea unei conduite sociale sănătoase, ci privește însăși veșnicia, mântuirea sufletului.

Bolile, suferințele, necazurile noastre nu sunt pedepse pentru păcate, ci consecințe infinitezimale îngăduite de Domnul ale alegerilor noastre, în care se ascunde, tot din mila Domnului, bucuria timidă a iertării și a pocăinței.

Hristos duce marea Cruce. Noi, din mila Lui, suntem îngăduiți pe lângă El. Iar când ne lasă nouă pe umeri puțină greutate, ba poate – cum e cazul marilor sfinți rugători pentru întreg Adamul – crucea toată, apoi să știm că nu cu puterea lor o duc. Ci cu a Lui. În întregime. (Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine)

Dar ce mare bucurie se face în ceruri când alegem asta, și nu să-L batjocorim sau să-L scuipăm.