rafail-noica

… extras dintr-un cuvânt susţinut de părinte în limba franceză în cadrul unei întâlniri petrecute în urmă cu mai mulţi ani, întâlnire la care au participat reprezentanţi ai bisericii ortodoxe din Franţa şi România.

Pr. Rafail: … Temele plutesc în gândul meu, dar nu e uşor să le adun şi să le sintetizez. Pentru că trăim într-o lume şi avem minţi asemănătoare cu tablourile lui Picasso. Consider că arta acestei epoci este dacă nu o profeţie, cel puţin un fel de intuiţie a omului: atomizarea. În fond, în conştiinţa mea, aşa cum am trăit şi am ales să trăiesc, dacă vreţi, nu am făcut niciodată o diferenţă foarte mare între confesor şi părinte duhovnicesc… Şi nu am disociat niciodată, pentru că aţi spus pe bună dreptate că trebuie văzut lucrul acesta în cadrul euharistic, nu am crezut niciodată că ceva este posibil în afara cadrului euharistic. Cu alte cuvinte, vedeţi, nu ştiu de unde să încep acest subiect…

Sunt multe mişcări în lumea noastră modernă, ca de pildă medicina holistică, homeopatia şi alte ramuri ale medicinei… Aş spune că toată medicina ar trebui să fie holistică. Ideea de holistic, de la holos din greceşte, este să nu vedem ca toată medicina care se vrea clasică: mă doare degetul, să chemăm specialistul degetului, al degetului de la picior, ci trebuie să vedem în contextul întregului corp despre ce este vorba, ce este cu durerea asta în degetul cel mic de la mâna stângă, să spunem. Dar omul, cu această tendinţă spre o ştiinţă analitică, dar nu numai în ştiinţă, ci cam în toate, a ajuns în modernintate la un fel atât de analitic şi atomizat de a concepe lucrurile, încât tot timpul se fac disocieri. Se disociază partea bolnavă de trup, se disociază diferitele funcţii în Biserică de alte aspecte ale Bisericii, duhovnicia poate fi văzută complet separată de euharistie; se disociază peste tot, se atomizează peste tot, este o lume care se fracţionează, în care nimic întreg nu mai rezistă. Familia nu mai există, statele se dezintegrează, peste tot în lume se văd oameni care vin de aiurea, toate ţările lumii sunt pline de oameni din alte părţi. În domeniul ştiinţei se ajunge la fisiunea atomului, cu rezultatele pe care le cunoaştem. Şi este o tendinţă pe care o vedem şi în arta timpului, pentru care am luat ca exemplu pe Picasso, dar se poate lua şi teatrul lui Ionesco, muzica, toate aceste tendinţe moderne de a disocia, de a disloca şi de a separa, de a fragmenta până la ultimul element şi de a-l fragmenta şi pe acela. Acest lucru este o direcţie pe care aş fi vrut să o arăt, pentru că este nevoie să revenim la viziunea unui tot.

Acum mai există un lucru pe care îl văd de când sunt în România şi pe care aş vrea să îl menţionez. Mai ales în Apus s-a format, s-a cristalizat un fel de a gândi şi de a vedea. Să spunem că provine din secolul al XVIII-lea occidental, de la raţionalism, dar nu numai de acolo, pentru că şi scolasticismul medieval era deja raţionalismul secolulului al XVIII-lea. În materie de teologie deja se fracţiona, se fragmenta, se analiza, se diseca… Dar Apusul aşa cum l-am cunoscut, mi se pare că a ajuns la un punct al unei anumite conştientizări, acum se întoarce; Apusul începe să descopere holistica între altele. Este o tendinţă, o ridicare la o înţelegere personalizantă, personalistă, omul s-a săturat de individualismul care s-a cultivat într-un fel conştient sau inconştient, de obiectivism… Iată, descopăr în franceză o expresie interesantă: chosifier - a reifica, ne-am săturat să reificăm lucrurile… Deci, este ceea ce resimt ca pe o mişcare de ridicare foarte sănătoasă şi care tinde de altfel în Biserică spre adevărata sfinţenie. Iar lucrul acesta l-am resimţit în timpul celor patruzeci de ani de viaţă în Apus, tendinţa care a existat în Apus şi prin care se caracterizează ca occidentale anumite lucruri a ajuns la capăt şi acum este o întoarcere, o redescoperire a valorilor mai adevărate.

În Răsărit, în general – desigur că tot ceea ce spun poate fi criticat, atunci când generalizăm, exagerăm puţin – dar [iată, n.t.] tendinţele generale aşa cum le-am trăit… În Răsărit, cu Biserica ortodoxă, tendinţa era personalizantă, holistică, sacramentală, nu ştiu ce alte epitete să găsesc? Numai că după cum spune o expresie românească, ni s-a urât cu binele… aşa s-a petrecut şi cu Adam în Rai, nu era conştient de ce avea, nu era destul de conştient pentru a-l aprecia, pentru a se teme să nu-l piardă…. Văd că această teamă este o mişcare care, atunci când este bine folosită, este o putere care apără omul împotriva a ceva. Nu ne-am teme să nu cădem în prăpastie dacă nu ar exista un pericol real. Or, fără să ne fie teamă de prăpastie, am putea face tot felul de greşeli şi am descoperi mai târziu că nu era ce trebuia… Şi cam aşa s-a petrecut şi cu Adam. Păstrând proporţiile, la fel s-a petrecut şi cu Răsăritul, omul s-a obişnuit cu bogăţiile pe care Biserica le-a purtat în ea şi le-a păstrat cu străşnicie timp de veacuri, cu o dorinţă de a păstra întreg (integru şi integral) însuşi numele de ortodoxie. Ceea ce căutau Părinţii Bisericii, era să păstreze dreapta slăvire a lui Dumnezeu…

Pentru că omul este fiinţa din toată creaţia, cea mai aproape de Dumnezeu, este ispitit ca şi Adam să devină Dumnezeu… La îndemnul ispititorului, Adam a luat calea greşită dar prin ceea ce se cheamă pocăinţă şi prin lucrarea lui Dumnezeu, a Dumnezeului întrupat, omul poate reveni la chemarea lui dintâi. Deci pe pământ omul din toată creaţia este creatura cea mai apropiată de Dumnezeu, şi destinul nostru pe pământ nu este în fond altul, în mod esenţial, decât o gestaţie, o devenire, o devenire întru fiinţă. Este o expresie a unei filosofii care se aplică, mi se pare, în sensul cel mai real numai în Biserică: devenirea întru fiinţă. Fiinţa este Dumnezeu şi noi suntem devenirea. Gestaţia noastră, cea din pântecele maicii, a fost o pregătire pentru a putea trăi în lumea care avea să vină, care era pentru noi lumea aceasta. Deci, pentru noi, la vremea aceea, era lumea care avea să vină, şi am murit pântecelui maicii pentru a trece dincolo şi a veni în lumea aceasta. Iar acum această lume este şi ea o pregătire pentru lumea care va să vină, care este de-acum chemarea noastră cea din urmă. Iar gestaţia de aici constă nu într-o formare mecanică, minut cu minut, secundă cu secundă, noi celule, schimbări, adăugări, ci minut cu minut, secundă cu secundă, un dialog cu Făcătorul nostru. Aşa înţeleg ceea ce se cheamă pocăinţa noastră, ceea ce se cheamă mântuire, ceea ce se cheamă viaţă în Biserică, este o gestaţie conştientă în care omul se făureşte pe sine, nu prin propria sa putere, pe care nu o are, ci prin propria sa alegere liberă. Iar această alegere liberă, prin rugăciune, primeşte puterea, harul, de unde necesitatea diferitelor taine pe care ni le-a lăsat Dumnezeu, şi între altele nu exclud rugăciunea ca o taină, în cele din urmăfiecare gând ar trebui să fie o rugăciune, un dialog cu Făcătorul.

Deci, viaţa omului pe pământ este destinată să ajungă această devenire întru Fiinţă, şi care Fiinţă? Trebuie să înţelegem bine, să înţelegem drept pe Cel ce este, pentru a şti în ce trebuie noi să devenim. Şi ceea ce este, El ni l-a dat nouă, ni l-a arătat în forma vieţii noastre de aici, în Întrupare. Hristos, este Dumnezeu care ne-a arătat, aş spune, într-un fel profesional ce este omul. Antropologia noastră nu poate cu adevărat să descopere, şi nici o altă “logie” nu poate descoperi ce este omul. Adevărata antropologie este ceea ce Dumnezeu însuşi, ca Cel care a făurit omul, care a trăit ca om, ceea ce a făcut El însuşi, cu propriile Sale mâini, ceea ce gândea, şi a venit să le trăiască El însuşi. Iar în Hristos avem antropologia. Vedem în El omul cu toate calităţile sale, pe pământ El a trăit ca om, în aşa fel încât îl vedem din când în când retrăgându-se ca să Se roage, chiar dacă era Dumnezeu întrupat, dar nu a trăit ca Dumnezeu, ci ca om, şi El se ruga, şi El avea slăbiciuni şi a cunoscut culmea slăbiciunii, S-a văzut şi el pe Sine depăşit de împrejurări. Acum mă gândesc la Ghetsimani, unde după o rugăciune atât de intensă, în care sudoarea Sa era ca picăturile de sânge, a ajuns să nu mai poată, ca om, şi se roagă Dumnezeului Său, şi spune: “Părinte, pentru Tine toate sunt cu putinţă, îndepărtează de la mine paharul acesta. Dar totuşi, facă-se voia Ta, şi nu a Mea. Şi arată ceea ce face omul, adevăratul om, când este depăşit, când nu mai poate… Şi încă rezistă, de ce? Din iubire pentru Dumnezeul lui. Iubirea de Dumnezeu era mai puternică decât faptul că mai avea puteri sau nu mai avea. Mi se pare extrem de emoţionant când mă gândesc că atunci Tatăl îi trimite un înger pentru a-l susţine. Dar acest înger, El l-a creat! Acest înger este creaţia acestui Iisus! Iar acest înger vine să-l ajute pe Făcător, pe Atotputernic, în neputinţa Sa, când este depăşit. Pentru a ajunge la asta, aş spune, trebuie să fii un Dumnezeu profesionist, un Dumnezeu Atotputernic care este în stare şi să nu mai poată, să fie depăşit din iubire pentru făptura sa…

***********

…Prin Hristos, îl vedem pe adevăratul Dumnezeu. Care adevărat Dumnezeu? Mulţi spun că e ca şi cum ar fi doi Dumnezei în Biblie, unul al Vechiului Testament, care pedepseşte, care este supărăcios şi aşa mai departe, şi altul Hristos, care spune “iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, şi care nu seamănă cu cel din Vechiul Testament. Nu Dumnezeu este Cel care se schimbă; dacă ne uităm bine, în Vechiul Testament Dumnezeu nu poate vorbi decât prin oameni. Şi fiecare om îl înţelege într-o măsură mai mică sau mai mare, măsura în care poate trăi el însuşi. Este o relaţie absolut directă între trăire şi concepţie, de unde nevoia de a avea o viaţă ascetică pentru a avea o teologie corectă.

Nu se pune problema numai de a studia şi de a studia cărţi corecte, ci şi de a trăi într-un anume fel. De aici un lucru care a scandalizat pe mulţi. Uneori un părinte duhovnicesc spune ucenicului: “nu te gândi la lucruri foarte înalte, ci fă asta şi cealaltă, lucruri practice; citeşte rugăciunile astea dimineaţa, pe celelalte seara, şi fă aşa şi aşa”. Iar în modernitatea educată pe care am cunoscut-o, în care toţi sunt educaţi şi toţi ţintesc la cunoştinţe enciclopedice, am avea impresia că acesta este obscurantism.

Şi uneori chiar aşa este. Au existat părinţi care erau depăşiţi de împrejurări, nu ştiau ce să spună, şi atunci au luat calea uşoară, au dat reţete în loc să poată cu adevărat lumina pe ucenici. Dar în afară de abuzuri, este adevărat că adevărata cunoştinţă începe printr-o acţiune, printr-o trăire.

Şi veţi vedea sau mai degrabă aţi văzut când aţi citit pe prooroci, că adesea Dumnezeu spune unui prooroc: fă aşa şi aşa, iar proorocul, ascultător, face. Iar apoi Dumnezeu spune un cuvânt: “spune poporului meu Israel…” Şi într-adevăr se vede o paralelă între cuvânt şi ceea ce a trăit proorocul. M-am întrebat mereu de ce proorocul trebuie să treacă prin tot zbuciumul ăsta, să spunem, şi pentru ce Dumnezeu nu poate să-i spună direct proorocului “spune poporului Meu Israel asta şi asta “. Şi am înţeles că proorocul trebuie să vorbească de la el. Nu trebuie să reificăm revelaţia lui Dumnezeu, ci prin propria trăire şi prin propria mea trăire Îl înţeleg pe Dumnezeu, Îl voi înţelege drept sau greşit.

Vedem de pildă pe marele Moise, primul prin care Dumnezeu a vorbit omenirii; el însuşi era slab, Dumnezeu i-a spus: te voi arăta poporului Israel în slavă şi voi pune frica lui Dumnezeu în ei ca să asculte de cuvântul tău. Dar Moise continuă legea cu nişte pedepse extrem de severe. Mai târziu Hristos a fost omorât pentru că nu a păstrat sâmbăta, ziua odihnei, era canonul ecleziastic pe care nu l-a respectat, şi atunci canoniştii bisericii din vremea Lui l-au trimis la moarte, dar Hristos a spus că sâmbăta este pentru om şi nu omul pentru sâmbătă. Şi a început să arate o altă viziune. De ce?

Se poate reduce aceasta la motivul că acum Dumnezeu însuşi vorbeşte personal cu omenirea. Atunci vorbea printr-un om. Omul putea să înţeleagă pe Dumnezeu mai mult sau mai puţin, mai mult Moise, mai puţin alţii şi deloc cei care s-au răsculat împotriva lui Moise, dar şi Moise este un om şi nu înţelege pe Dumnezeu pe deplin, şi el însuşi este conştient de asta, şi are această intuiţie: Dumnezeu vă va trimite un alt prooroc ca mine, dar care vă va spune tot adevărul; pe El să-l ascultaţi. Şi asta este măreţia lui Moise, că a înţeles propriile sale lipsuri, fără să le poată acoperi, bineînţeles.

Dar celălalt aspect este că Moise ca om era slab, şi avea nevoie de a fi el însuşi apărat, şi să i se respecte cuvântul. Şi lucrul acesta s-a făcut prin mijloacele cele mai aspre, prin pedepse care mergeau până la moarte, pentru că nu Moise era atotputernic, el trebuia să afişeze o anumită putere, o anumită autoritate. Hristos nu a afişat nimic din toate acestea. Şi- a permis pur şi simplu să vorbească oamenilor, să fie blând, a propovăduit cuvântul integru şi integral al lui Dumnezeu, fiind El însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, şi deci Dumnezeu, şi fiind Dumnezeu a putut să-şi îngăduie o slăbiciune pe care nici un alt întemeietor de religii în istorie, inclusiv Moise, nu a putut să şi-o îngăduie. A putut să-şi îngăduie să fie neputincios, incapabil, depăşit, să fie în sfârşit prins, arestat, judecat pe nedrept, nu a răspuns nimic la toate aceste nedreptăţi, a lăsat să se facă toate acestea. Şi dacă a răspuns la judecata lui Pilat şi a sinedriului vreun cuvânt, a fost singurul pe care n-ar fi trebuit să-l spună dacă voia să nu fie răstignit. Când au întrebat dintr-o dată : « Să lăsăm martorii şi toate astea, că nu merge: eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu? », răspunsul lui Hristos a fost : -Tu ai spus, şi veţi vedea pe Fiul lui Dumnezeu… De ce a putut să-şi îngăduie acest cuvânt? Dar ce poate moartea împotriva Celui cu adevărat atotputernic chiar dacă pare neputincios, în Ghetsimani?

El însuşi s-a declarat neputincios, a spus în capitolul 5 din Evanghelia Sfântului Ioan: Eu singur de la Mine, nu pot nimic. Dar aşa cum văd, judec, şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Tatălui. Trec peste comentariul celorlalte cuvinte… Cel Atotputernic spune: de la Mine nu pot nimic şi acelaşi Atotputernic vorbeşte şi ca judecător. De ce nu poate nimic? Pentru că se pleacă neputinţei omeneşti, şi respectă în om calitatea care arată în om în cel mai înalt grad adevărata asemănare a acestei fiinţe cu Făcătorul lui: libertatea. În faţa libertăţii omului, Dumnezeu însuşi se retrage, aceasta este puterea libertăţii omului.

Iată de ce este foarte important să înţelegem aceasta şi să ştim cum să ne folosim libertatea, pentru că la Judecată, Dumnezeu însuşi se retrage în faţa acestei libertăţi. Adică dacă tu, omule, ai ales cuvântul meu dumnezeiesc, vei fi cu Mine, iar dacă ai ales dimpotrivă… Este un mare gânditor al timpului nostru care a spus: la Judecată vor fi două tipuri de oameni: cei care îi vor spune lui Dumnezeu “facă-se voia Ta”, şi cei cărora Dumnezeu le va spune: “facă-se voia ta”… Şi cred că este un cuvânt extraordinar de adevărat… Îl regăsesc în fiecare zi din ce în ce mai adevărat, şi cred că aici trebuie să fim atenţi…

Preluat integral de aici.