Decupaj din lucrarea ÎPS Andrei Andreicuț: ”Dinamica despătimirii, p.7”
Nota mea: In context, analogia dă bine, însă, desigur, dacă e să împingem până la capăt consecințele ei, este forțată, căci Mântuitorul nu este un saltimbanc care merge pe o frânghie, ci Unul care pe Cruce a murit, iadul întreg l-a biruit, cu moartea Sa pe moarte călcând, înviind și scoțând din iad puzderie de suflete și pe întreg Adamul izbăvindu-l de sub robia păcatului și a vrăjmașului.
Iar realitatea istorică din povestirea noastră a fost că nu un curajos oarecare s-a desprins din mulțime, ci acela care a fost dus în spate a fost chiar managerul lui Blondin, un oarecare Harry Colcord, care-i cunoștea prea bine veleitățile, și deci aveau unul în altul încredere deplină, până la cea mai mică respirație. Nici chiar Blondin, probabil, nu ar fi riscat să-l ducă în spate pe un anonim din mulțime care s-ar fi putut speria pe la jumătatea drumului, ca Sf. Ap. Petru pe lac. Iar Blondin nu doar că nu l-ar fi ridicat pe acela din prăbușirea de la acea înălțime, ci s-ar fi dus și el, dimpreună, de-a berbeleacul în tumultul Niagarei.
