Opțiunea imposibilă a timpului nostru: Trăitul cu încetinitorul.
O filmare excepțională:
Dacă ”Dumnezeu a scurtat zilele vremurilor celor din urmă…”
… cam așa rezultă că trăiau timpul oamenii în vechime. Privind imaginile, pare atât de odihnitor, de liniștitor, de calmant. Dar se spune că, în răul dezlănțuit din jurul nostru, dacă am trăi și noi, în zilele noastre, la viteza asta, nu s-ar mai putea mântui nimeni.
Marcu, cap. 13
Depărtându-ne de lumea aceasta intrăm în trăiri tainice, trăiri ale inimii, care sunt ale lumii celeilalte. Acestea nu sunt momente psihologice; le trăim în inimă, le trăim ca înduioşare, ca smerenie, ca tot felul de sentimente pe care le putem confunda cu psihologia, dar ele sunt de fapt trăiri duhovniceşti, care ne introduc în viaţa Sfintei Treimi. În zilele noastre tulburate este foarte greu să te lepezi de lumea în care trăieşti, pentru că toată cultura tăcerii, a isihiei, în care încercăm să auzim cuvântul lui Dumnezeu în taina sufletelor noastre, este cuvânt fără cuvinte, fără glas; Duhul glăsuieşte fără glas în inima omului. Nu mai putem auzi însă din caza zăpăcelii vieţii noastre, căci totul trebuie să se facă în grabă, toate trebuie să se termine înainte ca să înceapă ş.a.m.d. Şi totuşi Părintele Sofronie spune că nu există condiţii şi nu pot exista condiţii în care cuvântul lui Dumnezeu să nu fie valabil şi , aş zice, în stare să mântuiască. Nu există şi nu pot exista condiţii care să împiedice mântuirea, trăirea cuvântului lui Dumnezeu. Şi aici aş vrea să spun două lucruri. Dacă putem să rânduim în aşa fel viaţa noastră încât să dăm mai mult timp pentru rugăciune, mai mult efort, sigur că da. Dar nu ştiu cum să o spun, fiindcă fiecare aveţi viaţa diferită pe care nu o cunosc. Nu o cunosc fiindcă noi, în Apus, trăim mai rău decât aici. Apusul va năvăli şi aici şi tare mă tem că o să vedeţi şi aici cum este acolo. Apusul nu mai simte nimic. Timpul trece şi tinerii se întreabă: << Unde merge timpul ăsta? De ce merge aşa de repede?>> Şi mă gândesc că acestea sunt zilele despre care Hristos spunea că vor fi scurtate. În greceşte, acest cuvânt, scurtate s-ar traduce de fapt cu piticit. Zilele s-au făcut pitic, dar dacă se poate dărui mai mult efort, ne putem lepăda de câteva elemente ale vieţii noastre, amintindu-ne de cuvântul înmormântării care spune că toate sunt deşertăciune, care nu rămân după moarte. Or, dacă ne întrebăm: << Ce rămâne după moarte?>>, răspundem: << Eu şi ceea ce sunt>>. Dacă şi eu am devenit dragoste, tot restul sunt pregătiri care rămân în lumea aceasta. Dar în măsura în care nu putem să dăm destul timp rugăciunii, destul efort, există alte posibilităţi. Iată una din ele: Crucea este blestemul cel mare, este pedeapsa cea mai grozavă, cea mai înjositoare, destinată celor mai răi nelegiuţi. Or, Dumnezeu, în mila Lui, a luat asupra Lui acest blestem şi din ea a făcut cinstea ce mai mare, căci crucea este semnul Fiului Omului; este semn de binecuvântare; armă de nebiruit împotriva diavolului. De ce de nebiruit? Pentru că-i arma diavolului. Diavolul zice: << Dacă nu faci cum zic eu, te voi chinui şi te voi omorî>>. Chinul şi moartea sunt crucea, pe care Dumnezeu le-a preschimbat în arma noastră de mântuire. De aceea ea este armă de nebiruit, pentru că aceasta era arma cea dintâi a celui rău. Dar Dumnezeu a sfinţito şi i-a dat putere asupra celui rău. Ştiţi cu toţii, sunt sigur, câtă putere are semnul crucii când îl faceţi asupra gândurilor rele şi asupra ispitelor. Câteodată, nu mai este nevoie să rosteşti altceva. Aşa este şi viaţa noastră. Crucea, suferinţa şi durerea pot fi mântuirea”
(Celălalt Noica– mărturii ale monahului Rafail, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediţie îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi şi Pr. Ninel Ţugui, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, pp. 79-81)
July 13, 2009 at 4:18 pm
[...] Bătrânul și porumbeii, cu încetinitorul. 3000 de cadre pe secundă [...]