Blogul lui Vasile Călin Drăgan

Nici adormirea s-a nu m-a luat pe așteptate. Există, uneori, un fel de a muri…care mă lasă fără cuvinte. Tocmai de aceea nu am scris nimic, de câteva ore încoace, de când am aflat vestea. Pentru că nu mă pot obișnui ușor cu moartea unora…

Părintele Teofil, un alt Fericit al lui Dumnezeu, a plecat dintre noi cu un aer frumos, cu zâmbet teologic. Pentru că prezența sa printre noi a avut darul să ne spună, că poți să vezi dincolo de ochii stinși, dincolo de pleoapele lăsate, dincolo de tine…dacă ai harul lui Dumnezeu drept ochi noi, duhovnicești.

Când unii merg de-amboulea și cu ochi buni, cum să nu fie o minune imensă, când vezi pe un om fără ochi, că merge să predice peste tot, să spovedească, că citește și scrie cărți, concepe cărți…și, mai are și zâmbet non-atotșiutor?

L-am audiat de vreo două-trei ori în direct, în sală. Nu am vorbit niciodată cu dumnealui, însă am auzit vorbe frumoase…dar și urâte despre el. Însă eu nu mă uit la ce se spune despre cineva…ci la ceea ce văd în cineva. Nu îmi plac comentatorii care denigrează și nici cei care umflă conturul unei persoane…ca să devină, cu dinadinsul, personalitate.

Personalitatea duhovnicească nu este intruzivă, adică nu se propune în mod barbar în viața ta…ci ea intră ca uleiul în candelă și la fel și arde în tine. Persoana sa și cuvintele sale s-au sedimentat în timp, deși nu cred să fi vorbit vreodată despre el în mod public. Doar privat…

Dumnezeiescul Teofil face parte din lumea lui, care nu e lumea mea… Face parte din românismul primei părți de secol 20, are parfumul lui, modul lui de a pune problema…însă, de foarte multe ori am simțit caduce, improprii modurile cum punea problema, atât el cât și alți Dumnezeiești Părinți ai României, care au adormit…sau o vor face în curând, că asta e viața omului, fie el și Sfânt…

Însă, cu toate că era depășit de vreme în abordarea sa eclesială și în cuvântările sale (și toți suntem depășiți, mai mult sau mai puțin, atâta timp cât lumea noastră, în care am trăit, moare…la un moment dat și nu o mai învie nimeni și vine…la rând…lumea altora), tocmai asta m-a fascinat: că îmi vorbea despre lumea lui, care nu era lumea mea…dar care a îmbogățit lumea mea.

Femeia de la țară, de vreo 60-70 de ani, care vine la oraș, după cum știți, vine cu fusta ei și cu baticul ei de acum 30 de ani, pe care le-a îmbrăcat, când era ea tânără, cu modul ei de-a fi. Nu știe, cel mai adesea, cum se vorbește la mobil, cum se folosește un card bancar, cum se face chat… Lumea ei a înghețat undeva…și această inadaptare continuă la nou pe mine mă înfioară, pentru că e, cel mai adesea, voită…

La fel erau și vorbele și modul lui de a face teologie și modul lui de a vedea lumea: rămăseseră în urmă. Însă, cu toată această rămânere în urmă în domeniul surselor teologice și a raportării la ele, a vorbelor, a cunoașterii păcatelor și a bunelor vremii noastre reale și nu imaginare…Părintele Teofil avea ingenuitatea sa, frumusețea sa, copilărismul său matur, sfințenia sa, experiența sa enormă…care te făceau să treci peste micile neajunsuri aduse de vârstă și de inadaptare.

Ceea ce m-a binedispus, ceea ce m-a umplut de har era seninătatea, jovialitatea și lejeritatea sa duhovnicească de a disculta probleme grave, în doi timpi și trei mișcări și cu un limbaj comun. Trăia o Ortodoxie destinsă și nu crispată. Știa să se facă iubit, apreciat, ascultat până la sufocare…pentru că spațiile unde el conferenția deveneau mici.

Era fenomenul frumos, minunat, care se dorea văzut. Era cel de la care se așteptau multe, împotriva sănătății și a handicapului său. Era cel care își înregistra (cât îmi plăcea asta!) cuvântările, pentru ca să le reasculte, să le păsteze…

Un om al curajului și al rezistibilității împotriva handicapului său dobândit de vedere. Un om al muncii, cum nu sunt mulți dintre cei tineri, de astăzi. Un om al bunului simț, cu dragoste față de Tradiția Bisericii, cu dragoste față de români, cu dor pentru tineri, pentru a se dărui prin cuvânt și faptă altora.

Nu, lucrurile nu trec neobservate, chiar dacă, uneori, rămân…neconsemnate! Faptele rămân în oameni, formează oamenii. Ceea ce se face în ascuns, în taină se vede pe fața, pe trupul, în cuvântul, în carnea și în sufletul omului. Nimic nu rămâne fără vedere! Ochii lui Dumnezeu privesc, iau seama, ascultă îndelung. Ochii lui Dumnezeu ne ascultă îndelung și urechile Sale ne văd îndelung.

Și iarăși: nu mi-am propus în această seară ca să  vă vorbesc despre el. Nu mi-am propus nimic. Dar harul vieții lui, care a rămas în mine și în mulți alții, cu siguranță, m-a îndemnat să vorbesc și vorbesc cu plăcere, cu bucurie, cu candoare, pentru că cuvintele izvorăsc…și nu sunt trase de păr. Necrologurile nesincere sunt precum copilul dus cu forța la grădiniță. Ăla nu vrea să meargă…și bunică-sa sau mamă-sa  îi spun învățătoarei…că nu a putut să doarmă toată noaptea de dorul grădiniței…

Cam așa rămânem în oameni: ca un izvor de bucurie și de seninătate, de cuvinte frumoase, dacă suntem o imagine plină, creștinească, profund ortodoxă! Dacă vrei să forțezi lucrurile nu vei avea nimic. Dar dacă te dărui oamenilor, dacă le miști inimile și mințile, dacă le umplii gândurile și inima cu har, atunci harul lui Dumnzeu va vorbi despre tine în inimile altora.

Dumnezeu să te ierte, Părinte Teofile, și să ne ierte, prin sfintele tale rugăciuni către Domnul! Și îți mulțumesc frumos pentru candoarea de a ne fi arătat că Ortodoxia e o viață cu mult umor serios, cu multă nevoință serioasă, cu multă curăție ascetică, cu multă deschidere, adică față omenoasă.

Și abia e începutul…

Articol preluat integral de aici.

A glumit pînă în ultimul moment, s-a purtat exemplar cu personalul medical deşi avea dureri insuportabile. A primit cu bucurie pe oricine a venit la dînsul să-l mai vadă pe patul de spital. Zîmbitor, le-a spus mai multor vizitatori dragi: ,,Măi, nu e uşor să mori…”

Azi dimineaţă cerul era senin după griul care de cîteva zile devenise apăsător. În capela spitalului, Părintele era aşezat în sicriu. M-am apropiat, era real, frumos, zîmbitor, senin, cu pielea albă ca laptele pe faţă şi pe mîini, doar urmele acelor medicale creaseră pete vineţii pe alocuri. Mîna era deosebit de moale, fără răceala aceea tipică trupurilor neînsufleţite. A început slujba de pomenire, rugăciuni, citiri din Sf. Evanghelie şi ,,Hristos a înviat!”. De la cîţiva oameni strînşi iniţial, capela a început să se umple uşor, uşor, de oameni ce veneau în continuu să-i aducă un ultim omagiu şi cinstire, aşa, în grabă, de cum auziseră. Şi parcă nimeni nu voia să plece de lîngă dînsul, pînă cînd a plecat Cuvioşia sa….

Primul gînd ce l-am avut atunci cînd Adina C. la 2 noaptea mi-a dat mesajul cu ,,a murit Părintele”, după ce tot ea cu cîteva ore bune ne transmitea că Părintele e mai bine, primul gînd a fost părerea de rău, apoi ,,S-a sfîrşit, acum Părintele chiar vede!”

Sîmbătă 31 octombrie 2009, ora 12, la Sf. Mănăstire Sîmbăta de Sus, va avea loc ceremonia de îngropare.

Îmi rămîn în minte toate conferinţele sale tonice, vitalitatea, bucuria, dragostea…şi mi-e dor de pe acum de ele…

Mulţumesc, Părinte Teofil, pentru toate!

Părintele Teofil şi-a păstrat nota de umor salvator(niciodată ironic), des întîlnită şi la Părintele N. Steinhardt, în contrast cu starea sa trupească gravă, pînă la final . Înainte de a i se face anestezia a mai spus celor de faţă:,,Ştiţi bancul ăla cu omul care-o murit şi o ajuns la porţile raiului? O bătut la porţi şi pînă să iasă Sf. Petru nu mai era nimeni. Sf. Petru o întrebat dacă o fost cineva şi îngerii i-o zîs că, o fost un om, da l-o luat iară înapoi la reanimare. Apoi, cu mine, să nu faceţi tot aşa!..”

Am şi eu un cuvânt care zic că e bine să-l ţină minte şi alţii: întâi e datoria şi apoi vine bucuria. Deci întâi ne facem datoria şi după datorie vine bucuria!

Nu putem noi cuprinde în sufletele noastre câtă bucurie vrea Dumnezeu să ne dea.

La Cununie se spune pentru cei ce se căsătoresc, când îi binecuvintează preotul: „Dă-le lor, Doamne, bucuria pe care a avut-o Sfânta Elena când a găsit Cinstita Cruce”. Nu cunoaştem această bucurie, dar Biserica o ia ca termen de comparaţie pentru o bucurie adevărată, pentru o bucurie prin cruce, pentru o bucurie de familie care se realizează tot prin cruce, tot cu osteneală, tot cu durere, tot cu disciplinare.

Bucuria creştină este mai presus de bucuria firească.

Aşa zice Sfântul Apostol Pavel: „Noi suntem lucrători de bucurie” (II Corinteni 1, 24). Ca să fim lucrători de bucurie trebuie să facem ceva pentru binele altora; şi când facem ceva pentru binele altora facem şi pentru binele nostru, pentru că nu se poate să faci ceva bun pentru altul şi să nu-ţi rămână şi ţie. Sfântul Atanasie cel Mare spune că: „Cel care unge pe altul cu aromate, el mai întâi miroase frumos”, adică el este cel dintâi beneficiar al miresmelor pe care le îndreaptă către altul. Aşa este şi cu bucuria creştină, dacă ne putem face lucrători de bucurie, vom putea avea şi noi bucurie din bucuria altora.

Nu se poate să fii un creştin bun şi să nu ai parte de bucurie.

Rugăciunea nu trebuie făcută neapărat pentru bucurie, bucuria vine de la sine.

Sunt unii care cred că acesta-i rostul creştinului: să plângă. Dumnezeu să le ajute la cei care vor să plângă, să plângă, dar să ştiţi că nu asta e atitudinea cea adevărată. Atitudinea cea adevărată este atitudinea bucuriei: „Ca bucuria Mea s-o aibă deplină întru ei”, „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie deplină întru voi”. Spune Domnul Hristos – tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan găsim cuvântul acesta, în capitolul al 16-lea: „Voi sunteţi trişti iar lumea se bucură. Femeia, când e să nască, se întristează că a venit ceasul ei – deci a venit ceas de durere – dar după ce a născut copilul se bucură că s-a născut om pe lume. Şi voi acum sunteţi trişti – erau trişti ucenicii pentru suferinţele Domnului Hristos – dar iarăşi Mă veţi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 20-22). Iată atâtea şi atâtea gânduri care dau bucurie, care sunt temeiuri pentru bucurie, care trebuie să ne facă să ne reproşăm întristările şi împuţinările şi întunecările câte le putem avea.

Orice bucurie care porneşte din Dumnezeu e o bucurie pe care ţi-o dă Dumnezeu.

Mi-aduc aminte că în casa noastră, cândva, a fost vorba de o cântare în care erau cuprinse cuvintele: „Bucurie, bucurie, vorbă frumoasă în pustie”. Parcă ar fi vrut cineva să spună, prin aceste versuri, că bucuria e ceva absent din viaţa omului, că e o vorbă frumoasă, dar o vorbă frumoasă degeaba, pentru că nu se realizează sau nu se prea realizează. Cine a alcătuit textul cântării respective şi a spus cuvântul acesta, se vede că a privit în jur şi a văzut multe necazuri în lumea aceasta şi s-a gândit că oare în acest context existenţial, în lumea aceasta, ar putea cineva să se bucure cu adevărat? Adevărul este că noi, cei care avem credinţa creştină şi care avem o experienţă duhovnicească, ştim că bucuria e o realitate pentru cel ce crede.

Bucuria succesului poate să fie o împlinire, dar o împlinire adevărată trebuie să vină din ceva mai presus de noi.

more about “Stihirile Învierii“, posted with vodpod

Fragment:

Fire deschisă şi veselă, spirit optimist, dar şi lipsit de ambiţii deşarte, Mircea Vulcănescu nu era străbătut de mari frământări de ordin sufletesc. Un eveniment i-a schimbat însă, zguduindu-l, lăuntrul său. Fiind în excursie la Mănăstirea Pasărea, împreună cu şapte prieteni a pornit la o traversare a lacului cu barca. La un gest neatent al unuia din ei, barca s-a răsturnat. Dintre toţi, doar Mircea Vulcănescu ştia să înoate. Cu mari eforturi reuşeşte să salveze patru dintre ei, însă nu mai poate salva şi viaţa a doi prieteni. Tragedia l-a marcat profund, neputinţa în faţa morţii aproapelui său făcându-l să cadă într-o adâncă deznădejde. Martore stau şi unele însemnări din acea perioadă:

Cum m-am schimbat! Mai sunt tot eu, acelaşi de altădată: veselul, zgomotosul, plinul de viaţă de altădată? Nu. Forfoteala şi agitaţia mea, prietenii mei buni au băgat demult de seamă – nu-s decât spasmul unei secătuiri şi neputinţi sufleteşti desăvârşite… Nu. Nu mai pot râde! Când râd, simt că mă mărginesc. Nu văd. Nu înţeleg durerea (…). O durere fără margini, metafizică şi, ca atare, fără leac mi-a pătruns înăuntru, pe sub suflet, mi-a ruinat şi dragostea, şi credinţa, şi nădejdea. Şi mi-atârnă personalitatea ca o zdreanţă pironită cu un cui de-o bârnă (…). Să fiu vesel? Să fiu simplu? Da. Idealuri scumpe pe care nu le poţi atinge, pentru că în sufletul meu s-a rupt ceva. S-a rupt ceva în faţa morţii: Am trăit sentimentul radical al neputinţei metafizice a mântuirei prin puterile proprii. Şi alte puteri n-am văzut nicăieri (…). Pentru că suferi, va trebui să te apropii de suferinţa altora. Să-i mângâi. Să-i înţelegi. Va trebui să iei sarcinile altora. Va trebui să îţi faci datoria. Va trebui să dai altora gustul vieţii[1].

Este aici un simţământ acut al unei suferinţe ce nu poate fi vindecată cu nimic din cele ce ţin de acest pământ, o suferinţă în faţa căreia cunoştinţele, talentele, perspectivele, pălesc, vădindu-şi deşertăciunea lor şi goliciunea în faţa morţii. „Neputinţa metafizică de a se mântui prin puterile proprii” l-a marcat pentru tot restul vieţii. De acum înainte, odată ridicat, prin descoperirea credinţei, din prăpastia deznădejdii, Mircea Vulcănescu va repeta mereu că nu există mântuire prin faptă, nici mântuire prin cultură, şi nici mântuire prin politică, ci doar mântuirea prin harul lui Hristos şi prin suferinţa jertfei.

.

Citiți integral articolul  aici.

***