Țarul (îl poți viziona aici sau aici înainte de a citi această postare) este un film greu de văzut (și de revăzut) și mai ales greu de metabolizat cu toate implicațiile lui. La finalul lui, dacă sunt onest cu mine însumi, nu pot spune decât că lumea în care trăim – ale cărei conflicte și dureri atât de prezente filmul le atinge simbolic în multe planuri – are o bubă mare, veche și urâtă, right in our face, a cărei rezolvare nu o dețin eu, dar care ne privește pe toți. Nici măcar nu-i văd capătul. Omul cuprinde întreaga lume în sine, deci conflictele lumii sunt conflictele sufletului meu. Dar omul nu este doar microcosmos, ci și microteos. În mijlocul acestei lumi, Biserica lui Hristos strălucește ca la început, fără ca limitele ei duhovnicești să se suprapună neapărat peste teritoriile ei administrative. Însă Biserica este condusă prin lucrarea vie a Sf. Duh și negreșit după canoanele Sf. Părinți. Dumnezeu lucrează necontenit, iar acolo unde lucrează Dumnezeu, nu poate fi nici un conflict și nici o criză. De aceea, pentru mine, cheia apropierii de tainele acestui film nu se află neapărat în rezolvarea sau tranșarea într-o formă sau alta a nesfârșitei și complicatei – inextricabilei – probleme a relației Bisericii cu Statul – deși aceasta este o problemă serioasă și importantă pentru fiecare creștin. Sigur, mintea noastră poate merge înspre acea direcție, văzând desfășurarea minunată a talentului regizoresc al lui Pavel Lunghin probat în această ecranizare a unei teme și istorice, și politice. Însă, ceea ce ne interesează este în primul rând latura duhovnicească a acestui film, chiar dacă nu putem separa decât teoretic duhovnicescul de politic și de administrativ.  Adică vlădica Filip a fost episcop al Domnului Hristos, dar și Mitropolit al Moscovei.

În unele epoci și zone Biserica a conviețuit foarte armonios cu puterea politică, în altele conflictul a fost adeseori dureros și vizibil. Cu ce preț al compromisului a fost menținută armonia și cu ce preț de mucenicie a fost persecutată Biserica, numai Domnul știe. Nu cumva uneori distincțiile noastre betege își pierd contururile? Dacă sângele mucenicilor a păstrat legături de nepăstrat altfel, între Biserică și Stat? Ba chiar și teritoriile administrative ale acesteia. Dilema este delicată și nu cu mintea se iese din ea. E nevoie de rugăciune. Rupturile din sânul Bisericii care au avut un caracter politic au avut cel mai adesea loc atunci când Biserica lui Hristos a fost supusă la presiuni demonice. S-au ipostaziat atunci mulți în taina muceniciei, care este cununa cea mai de preț dar și cea mai grea a Slavei Domnului Hristos ce se poate oferi omului.

Țarul, pentru mine este, într-un fel, o continuare la Ostrov. Sau un preambul la Ostrov, depinde de ce va urma pe lista colaborării lui Pavel Lunghin cu Petru Mamonov. Nici nu aș putea digera rolul lui Ivan cel Groaznic jucat de Petru Mamonov fără să-l leg de cel al fratelui Anatolie. Sigur că mintea noastră s-ar putea să nu accepte această continuare și poate, într-adevăr, nici nu-i putem exploata prea mult legăturile, fără să cădem în analogii forțate și paralelisme ieftine. Sigur ca nu vedem imediat „firescul” ei. Necesarul ei, în ordinea pocăinței. Dar cele două filme au o oarecare legătură. Starea duhovnicească a semi-nebunului pentru Hristos – fratele Anatolie – cu extrema lepădare de sine (nu este nebunia pentru Hristos una dintre cele mai grele forme de mucenicie de care nimeni nu se apropie fără mare băgare de seamă și cu chemare de la Domnul?), este imaginea răsturnată a lui Ivan cel Groaznic cel care nu reușește să se lepede de sine. Vorbim aici de roluri cinematografice, nu de personaje istorice. Singurătatea copleșitoare a Țarului („Tu singur i-ai alungat pe oamenii de lângă tine”, îi spune Mitropolitul Filip) trimite la singurătatea duhovnicească aleasă liber de fratele Anatolie. El nu vrea să locuiască cu starețul, ci preferă izolarea la cazanul cu cărbuni al mănăstirii. Izolarea aceasta nu-l înstrainează – deci Harul Sf. Duh este viu în el, ci atrage mulțimile.

În schimb, Ivan cel Groaznic, la finalul filmului întreabă din cel mai negru și întunecat abis: „Unde este poporul meu?” Poporul lui Ivan alesese, desigur, să urmeze celor doi mucenici Kolâcev, Ivan și Filip, cărora le-au urmat mai apoi, și grupul călugărilor arși în biserică de vii în timp ce cântau cântece de slavă Sf. Treimi, primind astfel și ei moartea martirică pentru că au refuzat să arunce pe câmp trupul mitropolitului Filip. Ei au luat pe ascuns trupul sfântului, l-au pregătit după rânduială, i-au sapat mormântul în chiar sfânta biserică și, prohodindu-l, l-au îngropat acolo.

Nepotul moare în chinuri groaznice mărturisind pe Hristos și nevinovăția unchiului său, sub privirile acestuia din urmă, într-o scenă de mare intensitate, care ne trezește amintiri despre narațiunea muceniciei Brâncovenilor. Bineînțeles, taina muceniciei și în general lucrurile duhovnicești nu pot fi prinse pe nici o peliculă, de aici poate și rezerva și parcimonia comentatorilor acestui film. Până la urmă, este destul de inadecvat să stai în fotoliul confortabil al sălii de cinematograf urmărind o moarte martirică, fie ea doar una regizată.

Personajul Anatolie din Ostrov se confruntă mereu cu autoritatea: autoritatea comandantului său de navă, autoritatea germană (mi s-a părut extraordinar momentul în care, după ce-l împușcă pe comandantul său și este lăsat singur, jubilează strigându-și spaima în cuvinte de justificare și bucurie forțată: „Am scăpat! Eu sunt viu, el nu!”) iar mai târziu autoritatea mănăstirii, la limita căreia își găsește finalmente libertatea. Căci cugetele Domnului nu sunt ca ale omului. De fapt, comandantul cel demn scăpase, iar el – lașul – era sortit să moară în explozie. Iar asta, tot după gândul omului. Căci Domnul, gândind gândul cel negând al iubirii Sale, a vrut să scape și el – Anatolie cel sortit să moară jubilându-și trista reușită, cât și căpitanul care, dacă ar fi murit pur și simplu de acel glonț, și-ar fi încheiat conturile cu lumea, dar nu și cu Dumnezeu. Pronia a rânduit, minunat ca întotdeauna, ca pocăința și rugăciunea lui Anatolie să vindece demonul tristeții ce pusese stăpânire pe fiica lui Tihon cel devenit Amiral. Din această inlănțuire de planuri și evenimente se vede atât de bine că logica Domnului este desăvârșit mai înaltă decât logica omului, supus prea-adeseori acestui tiranic „dacă… atunci”, condiționalul moral primitiv, prima treaptă – cea a imaturității celui chemat la desăvârșire, cea mai de jos a vieții noastre duhovnicești, pe care repede trebuie să ne învățăm a o lăsa în urmă.

De mare forță expresivă mi se pare sărutul pe care Ivan îl cere Sfântului Filip. Odinioară, printr-un sărut, Iuda îl trăda pe Hristos, predându-l autorităților. Filip însă, dăruiește la cerere un sărut care nu ne face să ne întrebăm dacă „va supune Biserica” intereselor tiranului. Punem între ghilimele deoarece Biserica, în sensul ei autentic, nu poate fi supusă de către nimeni, prin nici un fel de acțiune. În cazul nostru, sărutul Mitropolitului este curat, neviclean. Cine se leapădă în numele lui Hristos de aproapele lui care se află sub stăpânirea celui viclean – greu lucru – trebuie să știe să o facă păstrând, cu harul Domnului, iubirea de vrăjmași, altfel, împreună cu apa murdară din covată aruncă și pruncul proaspăt îmbăiat. Filip se leapădă într-adevăr ulterior, dar nu de Hristos, ci de tiran. Curăția inimii îl ajută să-L aleagă mereu pe Domnul. Sărutul său este, așadar, sărutul lui Hristos pe obrazul lui Iuda. Biserica este mereu biruitoare, căci ea este Trupul Domnului, iar Hristos este Capul ei. Intrebarea pentru noi, este, cum spunea cineva: Biserica este vecinic biruitoare, dar tu, tu ești sigur că te afli în Biserica cea vie?

Anastasiya Dontsova face un rol bun în pielea Mașei celei orfane și pribege, fiica cneazului Dumitru (Mitka, Mitia). Curată cu inima și săracă cu duhul, ea ajunge să stea chiar în brațele stăpânului ucigașului părintelui ei, privind icoana Bogorodiței, pe care tot acela i-o dăruise. Atât de aproape a reușit să ajungă Maica Domnului de inima tiranului. Icoana Maicii Domnului joacă ea însăși un rol separat și aproape personal în acest film (ea distruge stâlpii de susținere ai unui pod de lemn, pentru a opri năvala dușmanilor), fapt care nu este deloc de mirare cunoscând extraordinara importanță avută de către ea în istoria poporului rus. Cinstirea icoanei Preacuratei este  o parte atât de semnificativă a evlaviei ruse – ea mântuiește adeseori cetățile Rusiei de urgii, războaie, nenorociri, iar pe locuitorii ei de toate ispitele, nevoile și patimile. Mașa este ucisă de URS-ul însetat de sânge, iar moartea ei coincide și cu începutul deznodământului evenimentelor: mucenicia sfinților și instalarea iernii despotice.

Una dintre cele mai înspăimântătoare scene ale vicleniei și cruzimii Țarului este cea în care acesta îl „iartă” pe cneazul Mitka. „Te iert, dar să nu te mai arăți”. Mitka face promisiunea, și prin tot grotescul acestei înțelegeri luciferic de viclene, perverse și inteligente, Țarul „scapă” de chinul conștiinței arătării acestuia după moarte, căci „iertarea” înseamnă trimiterea subită și brutală a aceluia pe lumea cealaltă. Țarul scapă de mustrările conștiinței în sensul că… se păcălește singur, căci, da, el se păcălește pe sine până la capăt. Nebunia Țarului este consecvența cu care-și păcălește mereu conștiința. Demonismul lui Ivan nu constă în faptul că el este rău, rău în modul absolut, cum bine ne place nouă adesea să catalogăm oamenii, numindu-i răi sau buni. Demonismul pe care Ivan îl crește treptat în sine este acela că el folosește alternativ, succesiv, simultan, oricum (!), atât „răul”, cât și „binele”, pentru a-și îndreptăți alegerile. El citează din Scriptură și se roagă cu lacrimi cu aceeași gravitate și seriozitate cu care taie și spânzură. De aici efectul deconcertant și oarecum confuzant al comportamentului său. Să o spunem pe șleau: Demonismul lui Ivan nu constă deci în faptul că este rău, la fel precum nici sfințenia lui Filip nu a constat în aceea că a fost bun, în înțelesurile pe care noi le dăm cuvântului rău și bun. Ci, demonismul lui Ivan a constat în aceea că a folosit atât „răul”, cât și „binele”, pentru a-și realiza VOIA PROPRIE. Aici este esența mândriei – urâciunea cea mai mare înaintea Domnului: voia proprie închisă în cercul vicios al autarhiei, ne-împreună-lucrătoare-cu-voia Domnului. Treptat, Ivan se îndepărtează de bunul simț, pentru a deveni supus bunului plac. Tiranul ca produs eminamente demonic al istoriei este posibil prin dorința de subsumare totală a voii lui Dumnezeu și a voii aproapelui propriei mele voințe. De aceea, întâlnirea cu tiranul generic este neplăcută pentru majoritatea dintre noi: tiranului nu i te poți împotrivi fără risc, pentru că orice împotrivire îi amplifică puterea și tirania dacă nu ești pregătit de lepădarea completă de sine. Altfel, te va batjocori privindu-te direct în ochi, pentru că el știe prea-bine că reprezintă întruchiparea propriilor tale aspirații tiranice ascunse. Reversul-model este sfântul, care renunță la a-și mai face voia pătimașă, pentru a asculta de voia lui Dumnezeu și a sluji mântuirii aproapelui. În oglindă, minunatul Anatolie, în filmul Ostrov, a folosit tot ce a putut, chiar aparent subminând autoritatea legalistă a mănăstirii, spre disperarea lui Iov (se închina într-o direcție greșită, a uns clanța cu negreală, a dat foc plapumei și a tăiat cizma vlădicăi, dar a și făcut minuni, a vindecat, a mângâiat cu sfat bun pe cei nevoiași, s-a rugat pentru iertarea păcatelor etc), adică atât „binele” cât și „răul”, pentru a face VOIA DOMNULUI. Se poate înțelege așadar de ce, în scrierile Sf. Părinți adeseori dreapta judecată (discernământul duhovnicesc ca dar al Sf. Duh primit după ani îndelungi de nevoințe) este considerată cea mai înaltă dintre virtuți.

Un rol de o intensitate aproape violenta face aghiotantul Țarului. Personaj urât, înspăimântător, drăcesc, o voce a Apocalipsei greșit înțeleasă, ca amenințare, ca profeție sălbatică, ca justificare perpetuă a „atotputerniciei” țarului, este cel care aduce mereu slavă supremă stăpânului său, partea cea mai întunecata și mai greu de ucis a egoului nostru. Acela îl pune pe Țar să ridice mâna spre cer pentru a porunci fulgerului să lovească. Acela se hrănește și se îmbată cu nebunia Țarului pe care o hrănește și o împinge la extrem cu pasaje din scriptură. El ne arată că în fiecare dintre noi poate sta ascuns acest drac care ne împinge mereu către cele mai extreme manifestări, în numele celor mai bune intenții, având grijă să ne gâdile mereu orgoliul și nevoia putere și de slavă deșartă. Pe acesta, Filip îl deconspiră simplu, fără cruțare: „Nu-l crede, este un eretic, o să ardă în chinurile iadului.” Mitropolitul văzuse limpede cât de cuprins fusese acela de cel rău.

Văzându-l obiectivat lângă el, țarul știe că are de ales între două voci: cea a duhovnicului, și cea a celui care-i justifică mereu voia cea „atotputernică”. O dată încearcă să scape de el aruncându-l în apă. Finalmente, după ce îi „rănește” țarina prin asocierea cu târfa Babilonului, Țarul îl condamnă la moarte prin foc, moarte pe care acela o accepta înfierbântat, ca pe o „moarte folositoare, căci focul pământesc purifică sufletul”. Nebunul arde pe rug, complet stăpânit de o stare de efervescență, cu venele umflate, provocator, urlând versetele Apocalipsei despre râurile foc. Rolul lui dă seama de obsesia sfârșitului lumii care bântuie în zilele noastre, amenințările apocaliptice care generează cele mai stranii fenomene și mișcări în conștiința omului de astăzi și care, probabil, vor justifica și în viitor instanțierile totalitarismului, în orice forma se vor arăta ele. Ceea ce uneori ne scapă este că Sf. Ioan Evanghelistul, chiar și în Apocalipsa în care se descriu înfricoșătoarele evenimente de la sfârșitul lumii, ne cheamă la pocăință, adică încă mai putem lucra la mântuirea noastră, cu toate urgiile ce se dezlănțuiesc în lume. Doar că omul care se crede el însuși împlinitor al Apocalipsei și al Judecății lui Hristos suferă de o gravă formă de înșelare.

Când țarul prezintă copiliței „noul Ierusalim”, groteasca sa construcție, el are o remarcă ce prevestește deznodământul filmului – singuratatea lui absolută. Palatul său nu are ferestre („cand va veni Apocalipsa, nu va mai fi nimic de văzut” zice țarul Mașei). Noul său Ierusalim este autarhic, închis. Este o  construcție anticreștină, antitreimică, antibisericească, antiliturgică, într-un cuvânt – antiortodoxă. Fără iubire suntem deci fără comuniune, fără ferestre. Oricât de greu ne-ar fi, să păstrăm dragostea, căci dragostea este de la Dumnezeu și Dumnezeu este dragoste.

La finalul Ostrovului, Anatolie moare împăcat, cu îngerii cântându-i în inimă, și smerit temător de judecata Domnului.

Mitropolitul Filip din Țarul moare și își primește mucenicia și sfințenia – dar el este, precum am spus, un caracter secundar aici, deși sfințenia lui este una model prin excelență. (unii critici s-au revoltat de platitudinea și paralelismul sfințeniei lui Oleg Iankovski în acest rol.) Vladika Filip trăiește o succesiune de mucenicii: prima, aceea  de a sta pur și simplu neclintit în credință în fața unui nebun-tiran cu fluctuații și oscilații de conștiință de dimensiuni abisale, extreme, cum au fost cele ale  personajului Ivan cel Groaznic. Numai acest fapt cere o tărie de caracter de diamant care poate trece, e adevărat, la o privire fugară și exterioară, drept platitudine.  Mai târziu, el însuși coborât în arena URS-ului, la puțin timp după jertfa copiliței și adânc marcat de aceasta, neglijându-și propria viață, primește arvuna muceniciei. Apoi, asistând la moartea nepotului său, încredințat de mărturisirea dreaptă, întărită de harul Sf. Duh a aceluia, își pecetluiește el însuși jertfa. Și finalmente, sfârșitul său propriu-zis: el moare cu cuvintele Mântuitorului pe buze, numindu-l pe ucigaș „prietene”, precum Domnul odinioară pe Iuda. „Fă-ți datoria”, sau… „ceea ce faci, fă degrabă.”

Ceea ce ne interesează pe noi este povestea tiranului. Că finalul ales al filmului Țarul este unul adânc ortodox se vădește și din faptul că Pavel Lunghin nu l-a ucis pe țar la sfârșit. Ar fi îndrăznit cineva să mai spere că Țarul, ajuns la acea adâncă pogorâre, șezând pe tron în propriul său iad  înghețat va mai fi putut trăi în vreun fel pocăința? Eu unul, nu. Dar îndrăznesc eu să spun contrariul? Nu. Judecata este a Domnului. Filmul nostru se termină în mijlocul iernii, pe când în Ostrov, primăvara începea să se anunțe la finalul filmului – nădejdea Învierii. Călugării Ostrovului au trecut iarna cu bine. Țarul nostru, în schimb, a ajuns la sfârșitul filmului, foarte aproape de a-și înveșnici iarna propriilor alegeri, VOIA LUI.

El și-a trăit deja primăvara (Învierea) pe la mijlocul filmului, printre copacii înfloriți, bucurându-se o vreme că venirea lui Filip i-a mai risipit norii întunecați. Așa facem mulți dintre noi, prea adesea: folosim binecuvântarea Domnului – primăvara – nu pentru a ne lepăda de noi înșine cu cele rele ale noastre, învecinicind astfel, prin primirea lui Hristos această primăvară, ci, neînțelegându-I lucrarea și chemarea, doar pentru a trage o gură de oxigen proaspăt înainte de a ne afunda și mai rău în păcat.

Dar poate cuiva i-ar veni ideea să o ridice pe fetița cea curată cu inima și săracă cu duhul din arena URS-ului, să găsească icoana Bogorodiței în cenușa bisericii unde au ars mucenicii, și să i-o înmâneze Țarului, drept „alinare” pentru lipsa de audiență a poporului său la spectacolul beției sângelui. Poate această variantă fantezistă i-ar inmuia inima, cine știe? Sau poate nu ar fi decât un alt scurt dezgheț, pentru o și mai vârtoasă înghețare care ar urma. Dacă Domnul nu trimite fetița, din milă nu o face. Ca să nu înghețe și mai mult tiranul.

Iadul este vecinic, voia omului poate alege această vecinicie a neființei, da, înfricoșătoare libertate. Dar judecata este, toată, a Domnului Iisus Hristos. Mi-e mai simpatic țarul din mine printre copacii înfloriți. Însă fiecare alege unde-i place să stea mai mult. Să dea Domnul ca nu pe tronul cel înghețat, ci în Primăvara cea Vecinică, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Întrebarea țarului din timpul filmului: Nu mă mai iubești, Doamne?

Domnul continuă mereu să-l iubească pe țar. Numai că țarul nu mai simte iubirea Lui continuă și nesfârșită. Nesimțirea iubirii lui Dumnezeu nu-l sperie, nu-l îndeamnă la pocăință, nici la plâns. Iarna este a țarului, iadul său este răspunsul dat iubirii lui Dumnezeu. Este îndreptățirea lui. Judecata lui. Voia lui. Voia noastră este iarna, nesfârșita iarnă fără primăvară, vecinica moarte.

Mai era posibilă, deci, pocăința țarului în acel punct? Posibilă, da.

Poate Țarul începe să realizeze ceva din propria lui tragedie doar când oamenii îl părăsesc. „Veselia” sângelui nu se mai întâmplă, căci norodul se retrage din scenă. Ultimele imagini ale filmului sunt de intensitate psihologică maximă. Câinele negru dă târcoale flămând. El este simbolul deznădejdii, al depresiei masculine ( vezi „Câinele negru” al lui Winston Churchill).

Țarul nu pierde totuși rugăciunea! – deci o minimă legătură cu Dumnezeu – pe care, de bine de rău, o mai păstrase cumva și până atunci, de-a lungul evenimentelor. „Unde-i poporul meu?” Această replică, rostită de două ori, cuprinde intercalată rugăciunea vameșului: „Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Țarul pendulează așadar continuu, până în ultima clipă, cu sufletul scindat, ca oricare dintre noi, între voia lui și voia Domnului. Pocăința este calea către mântuire. Părăsit de popor, el cere totuși, prin pocăința vameșului, mila lui Hristos.

Miluiește, Doamne, pe Țarul Ivan.

Citiți despre acest film și aici:

http://corinanegreanu.blogspot.com/2010/01/tarul.html

http://laurentiudumitru.ro/blog/2010/01/19/am-vazut-tarul/

http://hristofor.wordpress.com/2010/01/11/altfel-despre-tarul-sau-ostrov-ul-scufundat/

http://c-tarziu.blogspot.com/2010/01/tarul.html