Pilda vameșului și a fariseului:

„Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Luca 18, 10-14)

Pilda aceasta ne înfățișează o răscruce cu ambele direcții închise în viața noastră duhovnicească. O deznădejde neagră, fără capăt ni se arată în întunericul ambelor căi, și de-a stânga și de-a dreapta, și a vameșului, și a fariseului. La prima vedere, fariseul este condamnabil din punct de vedere moral – chiar dacă a făcut cele de trebuință, el a fost covârșit de slava deșartă. Postea, se ruga, dădea milostenie. El vine în fața Domnului precum Cain cu jertfa sa, cu roadele pline de sudoare ale palmelor lui bătătorite. Domnul nu-i primește rugăciunea fariseului, cum nu-i primise nici jertfa primului om născut din Adam și Eva. Inima lor nu era curată.

De cealaltă parte, iată, unul care nu făcuse cele cerute, ba care pe de-asupra nu este precum celălalt un oficial al Templului, ci un oficial al Statului, este bineprimit, pentru că aduce roade vrednice de pocăință cu inima zdrobită. El cere, simplu, mila Domnului știindu-se un păcătos. Am vrea să-l imităm atunci pe el, dar vedem că ne este imposibil.

„Dumnezeule, milostiv fii, mie, păcătosului”

Hristos ne uimește mereu. El primește jertfa lui Abel, dar o respinge pe a lui Cain. Sare cu brațele întinse înaintea risipitorului celui aventuros, îl primește cu dragoste de Tată, taie vițelul cel gras, îi pune în deget inelul. Fratele cel mare, care a făcut toate cele de trebuință în casa Tatălui este pus astfel în fața unei încercări grele: neînțelegând dreptatea Domnului, se poate lepăda de moștenirea lui, riscă să spună nu unui Părinte care judecă pe fiecare cu măsuri atât de diferite. Tema dreptății lui Dumnezeu este poate cel mai inaccesibil aspect al teologiei pentru mintea noastră. Întreaga evanghelie este plină de astfel de situații. Cei care vin în ceasul al 11-lea, primesc aceeași răsplată care au lucrat greul zilei. Dumnezeu dă darul său celui vredinc să-l păstreze în continuare, nu celui care l-a păstrat până atunci.

Vameșul și fariseul din pilda de astăzi sunt amândoi un cui înfipt în mândria noastră de a crede că știm rosturile lui Dumnezeu. Dacă vrem să ne înălțăm, vom fi smeriți. Dacă vrem să ne smerim, suntem înălțați. Dacă suntem aplecați spre stânga, suntem trași cu violență spre dreapta. Când, după o perioadă, învățăm acest vicleșug al vrăjmașului, ne prefacem doar că ne înclinăm spre stânga, așteptând lovitura care să ne trimită spre dreapta. Așteptăm, așteptăm, și lovitura nu mai vine. Ne trezim că, ușor- ușor, deși ni se părea că stăm binișor în direcția în care eram înclinați, alunecam de fapt pe nesimțite și mai mult în… același sens. Când ne înălțăm pentru a scăpa de poverile devenite insuportabile, ne descoperim ușurați și eliberați, dar coborâți în cele mai de jos ale mândriei. Unii sfinți părinți spun că mândria este atât de răspândită, încât chiar și cele mai înalte fapte duhovnicești ale noastre sunt puțin atinse de duhul mândriei, intrat în lume prin cădere. Cea mai mare bătălie se dă pentru smerenie, și adesea cine poartă această bătălie direct, încrezător în forțele lui, o pierde. Un părinte a fost vizitat o dată de cineva care era pentru prima data în vizită la o mănăstire. Vorbiți-ne despre ceva, a fost rugat părintele. Despre ce să vă vorbesc? a întrebat cu blândețe. Despre smerenie, i s-a răspuns. Vai de mine, dar cum să începem chiar așa de sus? a zis cu smerenie același stareț.

Obosiți peste măsură de nevoința de a nu fi precum fariseul, descoperim surprinși că suntem tocmai precum el. Încercăm mai apoi să-l imităm pe vameș pentru a-l urma în pocăință și – spre deznădejdea noastră, ne dăm seama că am ajuns un vameș în toată puterea cuvântului, îndepărtat de Dumnezeu, a cărui bătaie cu pumnul în piept („Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”) este curat fariseică și respingătoare Domnului.

Părintele Serafim Rose spunea despre vremurile ce vor veni:

„Nu te increde prea mult mintii tale; gandirea trebuie rafinata prin suferinta, caci altfel nu va rezista incercarii acestor vremuri crude (…)…incercarile psihologice ale vietuitorilor din vremurile de pe urma vor egala incercarile fizice ale mucenicilor. Dar pentru a rezista acestor incercari trebuie sa traim in alta lume.”

Când înaintăm vajnic, apăsând pedala de accelerație, convinși de puterea și siguranța alegerilor noastre, ne trezim singuri și pustii, departe de oameni și de Dumnezeu. Când mergem în trecut prea mult, ne găsim acoperiți de tristețe și paseism. Uneori, bătălia se poartă pentru fiecare clipă. Alteori, pentru fiecare ceas, alteori, pentru fiecare zi. Când se înseninează văzduhul duhovnicesc, putem duce bătalii mai lungi și ne putem întrema pentru cele ce vor veni.

Iată-ne, așadar, mereu pe marginea prăpastiei – condiția omului care vrea să câștige Împărăția. Această zbatere a omului de astăzi, nu este întâmplătoare, ci este rezultatul îndepărtării lui Dumnezeu dintre noi de către noi, prin păcatele noastre. Ni se ridică credința. Înfricoșător lucru. Credința nu este în Hristos, adică nu eu am credință. Credința nu este a mea. Ci credința este a lui Hristos, este o singură credință, la care suntem părtași sau nu. Când credința se retrage, omul încearcă să stea drept și vede că nu mai poate. Astfel, se proptește cu ce poate: cu inteligența lui genială, cu tehnica lui, cu rezistența lui, cu perfuziile lui artificiale, cu teologia rațională – scolastică, cu psihologia superrafinată. Stoarcem de ultimele picături de har tot ceea ce putem, însă foamea crește mereu, foamea de Hristos. Nădejdea în Dumnezeu ne ține în căușul credinței. Nădejdea începe să slăbească  când suntem copleșiți de grozăviile iadului din jurul nostru, începe să ni se clatine credința. Treptat, ne pierdem și credința. Fără credință, ne dăm seama că începem să fim purtați fără direcție, de ici-colo, de valurile acestei epoci fără sens. Cu cât ne încăpățânăm să stăm mai neclintiți, cu atât mai violent se dezlănțuie răul împotriva noastră. Vrăjmașul crește, se bucură de și se hrănește cu energia împotrivirii noastre. Războiul pentru Hristos devine pe nesimțite războiul împotriva celui rău. Personificat el însuși prin efortul nostru direcționat greșit deși bine-intenționat, vrăjmașul ne captivează, ne fascinează și ne consumă. Năvalnicul Petru scoate sabia la război. Dar Hristos îl avertizează: cine scoate sabia, de sabie va muri. Dar să nu uităm că aceluiași Petru îi spune că pe piatra aceasta va zidi Biserica. Omul ce stă în minte va fi spălat de furtunile dezlănțuite. Se cere coborârea la adăpostul inimii. Când bătălia pentru Hristos devine luptă împotriva păcatelor aproapelui, lucrurile se complică. Se cuvine să luptăm necontenit și fără a ne precupeți eforturile cu orice formă a păcatului. Dar când, față de Dumnezeu și aproapele ni se întunecă conștiința, nu ne mai rămâne un singur reper: dragostea. Dragostea nu cade niciodată.

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunator. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poarta cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.(Corinteni I-13)

Iată promisunea  făcută de Sf. Ap. Pavel. Să păstrăm dragostea, căci dragostea este de la Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste. Cum primim și păstrăm dragostea? O cerem de la Dumnezeu. Cum putem. Când putem. Cerem și credința, și nădejdea. Cerem să se facă voia Lui, nu a noastră.

Se vede așadar că Sfântul Duh a rânduit ca perioada Triodului să înceapă cu o mare DEZ-AMĂGIRE. Cu o des-umflare. Mare și de foarte folos. Care nu trebuie să ne facă să dez-nădăjduim, ci dimpotrivă să ne bucurăm că Domnul ne arată că nu putem nimic fără El. Doar că nu prea ne arde să ne bucurăm, cînd vedem, tocmai atunci când ne așteptam mai puțin, „rocada mare” făcută direct sub ochii noștri, reprezentată de către iconografii cei acoperiți de harul Domnului în icoana Vameșului și a Fariseului. Sigur, nu în toate icoanele pildei de azi se vede această schimbare, dar în cea aleasă pentru acest articol sunt redate atât de bine cuvintele finale ale pericopei: Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

Cine a jucat cel puțin o dată șah, știe că rocada se face – în majoritatea cazurilor, la începutul jocului, când piesa principală este pusă la adăpost cât se poate de repede, urmând a se dezvolta strategia pe baza acestei asigurări inițiale. Pentru a fi pus la adăpost însă, regele pierde poziția… centrală – poziția slavei deșarte. Renunțând deci la mândria de a sta la vedere – în CENTRU – complet expus, regele face rocada cu turnul, pentru a sta ascuns în marginea tablei de șah. La adăpostul colțului său, greu pătrund forțele vrăjmașe, iar bătălia – defensivă sau ofensivă, se poate purta mult mai ușor cu celelalte piese, când ne știm punctul vital bine protejat. Căci dintre toate patimile, omul este cel mai vulnerabil la mândrie. Războiul cu mândria se sfârșește doar la sfârșitul vieții, după ce am închis amândoi ochii și am trecut cu ambele picioare dincolo. Până acolo, cădem și ne ridicăm, cu mila Domnului.

În fața icoanei Vameșului și Fariseului și a pericopei Evanghelice, cădem în deznădejdea minții care nu mai vede, nu mai „știe” pe unde să o ia și se sperie, intră în anxietate. Dar duhovnicește vorbind, vameșul și fariseul sunt un singur om ce traversează etape diferite. Care atunci când se înalță pe sine, va fi smerit, iar când se coboară în smerenie, este înălțat înaintea lui Dumnezeu. Să nu ne fie frică, adică să nu rămânem doar la nivel psihologic, ci să-L rugăm pe Mântuitorul să ne învețe cum să trăim duhovnicește credința Lui, având nu frică de El, ci Frica Lui. Războiul este pe toate planurile, și fizic, și psihologic, dar în primul rând el se dă în duh. Să învățăm atât cât putem și de la pilda vameșului, cât și de la fariseu. Dacă ne comparăm cu unul sau cu altul, vom rata sensul cuvântului Mântuitorului. Fariseul tocmai aici a greșit: s-a comparat ba cu unul, ba cu altul. Vameșul nu s-a comparat nici cu fariseul, nici cu alții mai păcătoși decât el. În fața lui Dumnezeu, dacă apărem să ne comparăm cu alții, ne facem de râs, căci cine poate face cele mai bune comparații dacă nu El? Că numai Dumnezeu știe cine este vameș și cine este fariseu dintre noi. Vorba dragă părintelui Arsenie Papacioc: Omul smerit nu știe că e smerit.

Este începutul Triodului. Mulțumind Domnului pentru „darul deznădejdii” din pilda de astăzi care ne eliberează de falsele impresii de sine, să-L rugăm să ne dea ca urcușul duhovnicesc ce urmează în săptămânile următoare să culmineze cu biruința Învierii, la adăpostul smereniei și iubirii Golgotei, unde, murind pentru noi, luând asupra Lui toate păcatele noastre s-a făcut preț de răscumpărare pentru tot omul.