În aceasta luna, în ziua a saisprezecea, pomenirea aducerii Icoanei celei nefacute de mâna a Domnului Dumnezeu si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din cetatea Edesei, în pazita de Dumnezeu împarateasa cetatilor a Constantinopolului.

Facând multe minuni Domnul si marele Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru a Sa bunatate, precum este scris în Sfintele Evanghelii, si ducându-se pretutindeni aceasta veste, a auzit si Avgar, domnitorul Edesei. Si dorea sa vada pe Iisus Hristos aievea si nu putea, pentru ca era cazut în boala fara leac, caci avea lepra neagra care îi cuprinsese tot trupul, de-l topea si-l mânca; si pe lânga aceea avea si boala veche cu dureri pe la încheieturi. Lepra însa îl înspaimânta si îl umilea, iar cealalta boala îi da dureri iuti si grele; pentru aceea nu iesea afara, si nu-l vedea nimeni din cei supusi ai lui. Iar în zilele Sfintelor Patimi ale Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, scriind el o epistola a trimis-o cu un oarecare Anania, învatându-l sa zugraveasca statul, parul si fata si tot chipul trupesc, cu toata nevointa, si sa-i aduca Chipul acela al lui Hristos, de vreme ce Anania era foarte iscusit la mestesugul zugraviei.

Iar epistola avea aceste cuvinte: “Avgar, domnul cetatii Edesei, lui Iisus Mântuitorului Bunului Doctor, ce petrece în Ierusalim, sa se bucure. Auzit-am de Tine si de tamaduirile ce se fac de Tine, fara ierburi. Ca precum auzim, faci pe orbi sa vada si pe ologi sa umble, pe leprosi curatesti, duhurile necurate si demonii gonesti si pe cei ce se afla cu boli îndelungate îi lecuiesti si pe morti înviezi. Si auzind acestea toate despre Tine, am gândit una dintr-acestea doua: Ca au Fiul lui Dumnezeu esti facând acestea, au Dumnezeu. Drept aceea dar, scriind, Te-am rugat sa iei osteneala si sa vii pâna la mine, ca sa-mi tamaduiesti si boala ce am, si sa Te afli aicea cu mine. Ca am înteles ca si iudeii cârtesc asupra Ta si vor sa-Ti faca rau; eu am o cetate mica, însa de cinste, care ne va fi din destul amândurora, a petrece cu pace”.

Deci Anania mergând la Ierusalim si dând Domnului epistola, îi lua aminte de-L semuia cu multa chibzuinta. Dar neputând sa se apropie din pricina multimii ce se adunase, s-a suit pe o piatra ce era mai înalta putintel de la pamânt, si îndata îsi puse ochii asupra Lui, si-si întari mâna pe hârtie scriind asemanarile cele ce vedea. Însa nu putea nicicum sa-i însemneze chipul, pentru ca se arata cu alta fata si cu schimbata înfatisare. Iar Domnul, ca un cunoscator al celor ascunse si cercetator al inimilor, cunoscând gândul aceluia, a vadit ceea ce se facea pe ascuns. Caci cerând apa sa se spele, i s-a dat si o mahrama în patru colturi; si dupa ce s-a spalat a sters cu ea preacurata si dumnezeiasca Sa fata. Si, o, minune: s-a întiparit pe acea mahrama dumnezeiescul Sau chip si fata; si El a dat-o lui Anania, zicându-i: “Mergi de o da celui ce te-a trimis, si du-i si epistola aceasta: Fericit esti, Avgare, de vreme ce nu M-ai vazut si ai crezut în Mine. Ca scris este pentru Mine, ca cei ce M-au vazut sa nu creada în Mine, iar cei ce nu M-au vazut, aceia sa creada si sa fie vii. Iar despre cele ce Mi-ai scris ca sa vin catre tine, sa stii ca Eu trebuie sa plinesc toate cele pentru care sunt trimis; iar dupa ce le voi plini Ma voi sui catre Tatal, Cel ce M-a trimis. Si când Ma voi sui, îti voi trimite pe unul din ucenicii Mei, anume Tadeu, care si boala îti va tamadui si viata vesnica îti va da si pace, si tie si celor ce sunt cu tine. Si cetatea îti va întari, ca sa nu poata nimeni din vrajmasi împotriva ei”. Punând la sfârsitul epistolei si sapte peceti, însemnate cu slove evreiesti care talmacindu-se, arata: Teu Tea, Tion Tavma, adica: A lui Dumnezeu fata, dumnezeiasca minune.

Deci Avgar primind pe Anania cu bucurie si cazând si închinându-i-se sfintei si preacuratei Icoane a Domnului, cu credinta si multa osârdie, îndata s-a tamaduit de boala, ramânând putina lepra numai pe fruntea lui. Iar dupa mântuitoarea patima a lui Hristos si dupa suirea Lui la cer, mergând Sfântul Apostol Tadeu la Edesa, a pus pe Avgar în scaldatoarea Botezului. Si botezându-l si pe el si pe toti câti erau sub ascultarea lui, în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, a iesit Avgar din apa curatit si de acea putina ramasita de lepra.

De atunci cinstind în tot chipul, închinându-se acelei dumnezeiesti asemanari a Chipului Domnului, si vrând ca sa fie cinstita de catre toti, pe lânga celelalte ale lui bunatati, a adaugat si aceasta: Ca pogorând chipul unui zeu, ridicat deasupra portii celei de obste a cetatii si sfarâmându-l, a pus în locul lui acea nefacuta de mâna Icoana a Mântuitorului nostru si Dumnezeu, înfrumusetând-o, si scriind aceste cuvinte: “Hristoase Dumnezeule, cel ce nadajduieste întru Tine, nu este trecut cu vederea niciodata”. Si a dat porunca ca oricine va intra pe acea poarta sa dea cinstea si închinaciunea ce se cuvine cinstitei si de minuni facatoarei Icoanei lui Hristos, si apoi sa intre în cetate. Aceasta porunca pioasa a barbatului aceluia, a fost tinuta cât a trait el si fiul sau în viata aceasta. Iar dupa ce nepotul lui a ajuns domnitor, a dat cu piciorul dreptei credinte si însusi s-a întors la slujirea idolilor, si a vrut sa ridice deasupra portii Edesei un idol si sa pogoare Icoana lui Hristos. Cunoscând aceasta din dumnezeiasca aratare episcopul cetatii, a pus nevointa mare, si de vreme ce locul unde sta Icoana era rotund, a aprins înaintea dumnezeiestii Icoane o candela, si a pus o caramida dinainte, si zidind-o pe din afara cu var, a tocmit zidul de nu se vedea. Nemaivazând, Icoana Domnului, pagânul a renuntat la lucrul ce începuse a face.

Si a trecut multa vreme, încât iesise din mintea oamenilor unde era ascunsa dumnezeiasca Icoana. Iar când Osroe, împaratul persilor, pradând cetatile si orasele Asiei, a ajuns si la Edesa, si a pornit asupra ei toata mestesugirea de lupta, a dat mare frica oamenilor cetatii. Acestia scapând numai la Dumnezeu si rugându-L cu lacrimi, aflara grabnica mântuire; caci într-o noapte s-a aratat o femeie preaslavita episcopului Eulalie, zicându-i: “De veti lua dumnezeiescul chip al Mântuitorului cel nefacut de mâna care este ascuns deasupra acestei porti, aratându-i si locul, toate le va face bune”. Deci episcopul mergând si sapând în locul acela a aflat dumnezeiasca Icoana nestricata, si candela aprinsa de atâtia ani, înca si în caramida ce era pusa în preajma candelei. Si aratând Icoana tuturor s-au umplut de nespusa bucurie si veselie.

Luând episcopul aceasta Icoana si facând Litanie si multumind a mers la locul unde spargeau persii cetatea. Si daca s-au apropiat, a picurat untdelemn din candela în focul cel gatit ce avea sa arda cetatea, si a ars pe toti de i-a prapadit. Iar daca s-a apropiat episcopul cu dumnezeiescul chip de padure unde era focul mare de multime de copaci, îndata s-a pornit vânt mare, si a întors para focului asupra celor ce-l facusera si i-au izgonit. Si asa cetatea Edesa s-a izbavit de vrajmasii sai, prin milostivirea lui Hristos Dumnezeul nostru, si prin aratarea preasfântului Chip cel nefacut de mâna.

icoanaDupa multi ani împaratul Romano, cel ce se chema Lacapenos, pe care si Porfiroghenit îl numesc, cel ce a împaratit cu ginerile sau Constantin, fiul împaratului Leon cel întelept, a fost adusa acea sfânta mahrama, care avea pe ea Chipul cel nefacut de mâna al dumnezeiestii fete a lui Hristos, în Constantinopol din Edesa care era stapânita de saracini împreuna cu toata Siria. Si s-a facut aducerea aceea în acest chip: Romano cel batrân care stapânea atunci, si-a pus în gând sa îmbogateasca cetatea împarateasca si cu aceasta icoana. Pentru aceea în multe vremi a trimis la Edesa, si a cerut acea dumnezeiasca omeneasca închipuire a Domnului, de la Amira cel ce se afla acolo, fagaduind ca va plati si bani si va slobozi pe prinsii de razboi, dar si ca nu se va mai porni cu vrajmasie ostile crestinilor împotriva acelor hotare. Si au cazut la învoiala.

Si de vreme ce a dat voie Amira si a lasat a fi asa, luând episcopii Samosatelor, Edesei si altii cu frica lui Dumnezeu acea Sf. Icoana si epistola scrisa de Hristos, au purces în cale spre Constantinopol; iar pe cale se faceau nespuse minuni. Si daca au sosit la locul Optimatelor si la biserica Nascatoarei de Dumnezeu ce se numeste a lui Eusebiu, apropiindu-se multi bolnavi cu credinta, s-au tamaduit de multe feluri de boli. Iar un îndracit zicând: “Ia-ti Constantinopole slava, cinstea si bucuria, si tu Porfirogenitule împaratia ta”, îndata s-a tamaduit.

Iar în cincisprezece zile ale lui August, în anul de la Hristos noua sute cincizeci si noua, pe vremea împaratiei lui Romano, au sosit arhiereii ce duceau Sfânta Icoana la Constantinopol la biserica Nascatoarei de Dumnezeu, cea din Vlaherne, unde a fost primita cu închinaciune, cu cinste si cu bucurie atât de împarat cât si de domnul si de întregul popor. Iar a doua zi, adica în saisprezece, dupa sarutare si închinaciune, ridicând Icoana lui Hristos pe umere patriarhul Teofilact si împaratii cei tineri, pentru ca cel batrân lipsea din pricina slabiciunii, si toti cei mai de cinste si toata plinirea bisericii au petrecut-o cu cinste, pâna la poarta cea de aur. Apoi ridicând-o de acolo cu cântari si cu laude, si cu faclii aprinse, au sosit la vestita si marea biserica a întelepciunii lui Dumnezeu. Si facând si acolo cinstirea ce se cadea, s-au suit la palatele împaratesti, si intrând în biserica Nascatoarei de Dumnezeu, zisa a Farului, au pus acolo cinstitul si sfântul Chip al Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A Caruia este slava în veci. Amin.

Sinaxarul zilei preluat de aici.

Oferim, cu această ocazie, și un eseu al Părintelui Nicolae Steinhardt, care cuprinde atât de bine multe dintre implicațiile ce țin de credința noastră, legate de faptul că avem spre cinstire Chipului Mântuitorului cel nefăcut de mână omenească:

Verbul “a crede”

“Iisus i-a zis: Pentru ca M-ai vazul, ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!”(Ioan 20, 29)

“Cand arhiereul si carturarii, pasind prin fata Rastignitului de pe Golgota, isi clatinau capetele si spuneau: Pe altii a mantuit, dar pe Sine nu poate sa Se mantuiasca, Hristos, imparatul lui Israel, sa Se coboare acum de pe cruce ca sa vedem si sa credem in El, ei desigur savarseau blasfemie. Dar mai faceau si o eroare de ordin lingvistic, intreaga scena sumar infatisata in Evanghelia de la Luca (23, 25) si pe larg de cele ale lui Matei (27, 31 si urm.) si Marcu (15, 29 si urm.) transmite cititorului un fior profund realist si autentic. Toate amanuntele vadesc referatul intocmit pe date culese la fata locului si par intru totul verosimile. Huu! (ori he!) striga batranii si fruntasii lui Israel si s-ar zice ca si comenteaza compatimitor si ironic:pe altii a stiut sa-i ajute, pe Sine iata ca nu poate. Fiul lui Dumnezeu. Un amagitor, un naiv, singur si-a facut-o.

Si apoi se justifica, isi dau lorusi certificat de buna, rationala si logica purtare: A, daca s-ar tine de cuvant, daca ne-ar da o dovada de consecventa (si care alta ar fi mai peremptorie decat coborarea de pe aceasta cruce?), atunci, da, noi, ca oameni drepti si cu judecata ce ne aflam de indata L-am recunoaste ca imparat. Dar asa, pe ce anume sa ne intemeiem credinta?Lasau sa se intrevada si nitica nedreapta mila pentru nenorocitul acela destul de tanar, insa nu se puteau lepada si de un ton de biruinta, nu puteau renunta laminunatul prilej de a-L batjocori (in sfarsit, oficial si legitim) si dascali (profesoral si nepartinitor) pe Acel care le pricinuise atatea suparari, temeri, iritatii si griji: si erau grabiti, mai ales grabiti, considerent pentru care si scurtasera din placerea contemplarii mersului sub arsita amiezii a osanditului cu unealta de tortura in spate si facusera apel la Simon din Cirene. Aici insa, isi acordau ragaz, se destindeau, isi savurau triumful si-l explicau: sa Se mantuie, coborandu-Se de pe cruce! Daca vom vedea, vom si crede! Si asteptau plini de bunavointa si intelepciune.

Eroare lingvistica, de buna seama. Caci nu numai ca nu banuiau pe Cine spanzurasera pe lemn dar nu stiau nici ce inseamna “a crede” si foloseau cuvantul fara a-l intelege defel. Daca, urmator injonctiunii arhieresti, Domnul ar fi coborat de pe crucea pe care, graieste atat de frumos Fericita Caterina din Siena, nu piroanele ci dragostea il tinea tintuit, cuvantul “credinta” ar fi fost desfiintat pentru totdeauna si navalnic s-ar fi inscaunat imparatia lui Dumnezeu. Faptul coborarii nu putea fi crezut, ci numai constatat, inregistrat, luat la cunostinta in plinatatea evidentei sale. S-ar fi impus ca atare si ar fi redus la zero orice supravietuire a enigmaticului verb “crede” A crede nu este sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi evident, cu sintagma “a crede pentru ca”.

A crede inlatura orice dubiu, rezerva si motivatie. Brusca aparitie a unei imense pasari rosii cazuta din cer i-ar pune pe oameni, scrie Kierkegaard, fata in fata cu un eveniment extraordinar si senzational care nu le-ar mai ingadui sa nu-si dea seama ca au de-a face cu un semn cert, unul dintr-acelea staruitor cerute de farisei, scribi si carturari.Coborarea de pe cruce, la Golgota, ar fi fost o asemenea pasare colorata, dupa ivirea careia arhiereilor si tuturor celor aflati in perimetrul acela nu le mai ramanea altceva de facut decat sa se supuna evidentei, sa ingenuncheze, sa cante osana.

Nu asa insa lucreaza dumnezeirea, nu asa a inteles Domnul verbul a crede ori de cate ori l-a rostit si mai ales cand S-a adresat lui Toma la opt zile dupa inviere. Textele pauliene toate arata ca acest cuvant de baza al crestinismului credinta – se prezinta ca strain de orice dovezi, fapte constatatoare, inscrisuri, parafe, obiecte vizibile. Sa vedem si sa credem, spun arhiereii, si contradictie mai acuta nici ca se poate sa fie. Daca vedeau nu mai avea nici o noima sa creada, nici ca s-ar mai fi putut sa creada din moment ce “vedeau cu ochii” ce le impunea evidenta cu irezistibila-i putere de ridicare a oricarei sovaieli.

A crede inseamna a nu vedea. Sfantul Apostol Pavel e cat se poate de limpede: “Dar nadejdea care se vede nu mai e nadejde. Cum ar nadajdui cineva ceea ce vede?” (Rom. 8, 24). Sau: “Iar credinta este incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor nevazute.”(Evr. 11,1) Sau inca: “Neprivind la cele ce se vad, ci la cele ce nu se vad.” (2 Cor. 4, 18) intreg capitolul 11 al Epistolei catre Evrei, versete ca cele de la Rom. 4, 13 si urm. ori Efes. 3, 17 si urm. arata si ele deslusit ca entitatea principala in relatia dintre om si Dumnezeu nu are nimic de-a face cu “negrul pe alb”, revolverul fumegand (smoking gun) al englezilor, flagranta certitudine, indubitabilul. Si totusi ea e conditia si esenta: “Dreptul din credinta va fi viu” (Rom. 1, 17; Evr. 10, 38). Textul de la 1 Cor. 2, 4-5 completeaza perfect cele de mai sus: “Iar cuvantul meu si propovaduirea mea nu stateau in cuvinte si induplecare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea Duhului si a puterii. Pentru ca credinta voastra sa nu fie in intelepciunea oamenilor, ci in puterea lui Dumnezeu.” Frumos au onorat reformatii francezi memoria amiralului de Coligny inscriind pe statuia sa din Rue Saint-Honore la Paris cuvintele de la Evr. 11, 27: “A ramas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevazut.”

A crede e cu totul altceva decat aparent asemanatorul “a crede pentru ca” si nu are nici o legatura cu simtul vazului indeobste socotit cel mai ferm si mai neinselator. Tocmai pe acesta – atat de sigur de sine – il contrazice uneori si-l indeparteaza. A crede este a crede pe nevazute, a chezasui (si au fost epoci in istorie cand chezasuirea aceasta s-a platit cu viata) asertiuni neverificate experimental, neprobate pe caile simtirii. Credinta in textele pauliene e mai ales apropiata de alte trei elemente: libertatea (opusa robiei), duhul(opus literei) si bucuria (opusa intristarii). Catusi de putin de fapte categorice, semne univoce si fenomene vizuale imperative.

Credinta se identifica asadar cu ceea ce Pascal, Kierkegaard si existentialistii aveau sa numeasca risc, pariu, aventura; Andre Gide, act gratuit; Henri Bremond, poezie pura. Un act nemotivat intelegi, exclama Gide dintr-o data cuprins de entuziasm, intelegi, un act neintemeiat, cu totul fara cauza, explicatie, ratiune, plauzibilitate, inchis in el insusi! Doar ca pentru a exemplifica Gide (in Beciurile Vaticanului) alege o crima lipsita de interese materiale si coerenta, un asasinat sine ira et studio. Daca insa e data la o parte pilda (si ea, in buna parte, ironica), calificantii lui Gide se aplica intocmai credintei si o descriu fara gres.

Nu cred pentru ca dispun de cutare dovezi. Dovezile stiintifice, istorice, geografice, arheologice, literare, scripturistice, logice etc. etc. pot, eventual, intari credinta (cu toate ca si acest mod de exprimare e gresit: o credinta adevarata nu poate fi marita din afara, nu poate depinde ca intensitate de aportul unor consideratii relative si supuse intepretarilor); ii pot da, in fata oamenilor, o justificare rationala; ceea ce nu-i neaparat de dispretuit, dar si deloc decisiv. Nici dovezile cele mai induiosatoare si mai stiintific controlate nu constituie o exceptie (cum ar fi giulgiul de la Torino).

Coborarea de pe cruce ar fi fost un act de autoritate, de constrangere, de siluire a vointei si libertatii, de inlocuire a credintei prin evidenta. Cercetarea atenta a textelor evanghelice si meditarea lor ne indeamna sa ajugem la concluzia ca nu acesta a fost “stilul de lucru” al Domnului. Nu cu evidente, cu dovezi, ci parca dimpotriva, in mod tainic si dubitativ I-a placut sa procedeze, lasand totdeauna posibilitatea sesizarii unei doze de incertitudine si a conceperii validitatii unei indoieli.

Iisus nu ne-a lasat nimic scris de El, de scris a scris numai pe nisip; portrele ale Sale nu exista decat cel intiparit pe marama Veronicai si cel destinat regelui Agvar – amandoua pierdute; de confirmari independente – cum le place englezilor a grai – nu dispunem; referatele evanghelice pot oricand si de catre oricine a fi contestate ca partinitoare si datorate unor partizani, deci nu “obiective”; ba si ca tardive si prelucrate post factum; pana si putinul material aflat la Tacit, Pliniu cel Tanar ori Iosefus Flavius a fost invinuit de interpolari; iar argumentele apologetice, toate, sunt sustrase istoriei, tin numai de foarte relativa filosofie.

S-ar zice ca Hristos a facut totul pentru ca sa nu putem invoca acte sigure si tangibile, pentru a nu fi trecut in randul personajelor istorice. Pentru ca sa nu scada nimic din minunata valoare a oricarui act de credinta ci a-i pastra integral puterea, virtutea si originalitatea. Dovezi certe in sens material, juridic si stiintific nu avem si nici nu vom avea pana la plinirea vremii si la a doua venire, cand, fireste, va disparea si credinta, precum si Sf. Pavel constata la I Cor. 13.

Domnul, ce anume cere de la noi? Sa credem, act “absurd”, ilogic, acauzal si de netalmacit in limbaj concret, sminteala si nebunie in ochii inteligentilor greci ori nenumaratilor insi de bun simt de pe intinsul lumii vechi.

Fii ai libertatii, nu ai robiei, suntem tratati cu deferenta: nu ni se impune nimic, nu ne constrang evenimente absolute ca acel reclamat cu puternice (si mieroase) glasuri de vrajmasii lui Hristos; ceea ce ei – cu atat de perfida ingenuitate – voiau, s-ar fi redus la o constatare ulterior careia credinta isi pierdea sensul.

“Credinta mea”, declara Joris Karl Huysmans, flamandul scriitor de limba franceza, aprigul convertit, “credinta mea nu se sprijina nici pe ratiunea mea nici pe mai mult ori mai putin certele perceptii ale simturilor mele; ea tine de un simtamant launtric, de o siguranta dobandita prin dovezi launtrice.”

Desigur ca verbul a crede, ca temelie a religiei, pare straniu; de ce tocmai o vocabula atat de greu de inteles, definit si precizat sa constituie miezul crestinismului? Nu ar fi putut Dumnezeu si Apostolii Sai gasi o alta mai putin misterioasa, mai accesibila intelegerii multimii oamenilor si la urma urmei – de ce nu? – mai putin scandaloasa si derutanta pentru oamenii de stiinta rationalisti si logicieni care nu sunt toti si negresit de cealalta parte a baricadei ori zavorati in prejudecati?

Dar daca ne adresam stiintei, aflam ca si acolo substantivul de baza folosit pentru a lamuri alcatuirea si mentinerea universului e tot unul prea putin logic, prea putin unul inteligibil; vag, confuz, plurivalent; un termen si el aferent domeniului afectiunii si sentimentelor, un termen si el piatra de poticnire pentru acea matematica si material de rigoare presupusa stiintei si in special astrofizicii, astronomiei si mecanicii. Cuvantul cheie al organizarii cosmice se numeste atractie universala. Atractie! Caci legea gravitatiei aceasta nimic altceva este, in cuvintele insasi ale formulatorului ei. Si ce altceva poate fi mai duios, mai gingas, mai nedefinit, mai putin solemn si rece!

Iata pentru care pricina si verbul a crede si substantivul credinta trebuie sa iste mai potolita uimire intr-un domeniu ca al religiei; atractia si credinta sunt – in fizica universului ori in inimile oamenilor – deopotriva de neconcordante cifrelor, severitatii, sistematicii, deopotriva de “ne-stiintifice” in sensul pedant al calificativului.

Dintr-o intelegere mai atenta a verbului a crede imi pare ca rezulta numeroase consecinte. Trei se arata vrednice a fi mentionate aici pe scurt:

1. De vreme ce esenta o constituie credinta, se poate afirma ca actele de asceza se bucura numai de o valoare si o insemnatate individuala si educativa. Textul de la Colos. 2, 20-23 ne ajuta sa pricepem o enuntare la prima vedere indrazneata. Se intreaba Apostolul neamurilor de ce oamenii care cred in Hristos rabda porunci ca: nu lua, nu gusta, nu te atinge! Apoi numindu-le lucruri menite sa piara prin intrebuintare potrivit unor randuieli si invataminte omenesti, conchide: “unele ca acestea au oarecare infatisare de intelepciune in paruta lor cucernicie, in smerenie si necrutarea trupului dar n-au nici un pret si sunt numai pentru satiul trupului.”Ascezele, asadar, nu sunt osandite (sa nu fie!) ori minimalizate, insa li se delimiteaza campul gravitational, magnetic si valoric: sunt bune ca acte de infrangere si smerenie, ca “exercitii spirituale”, ca disciplina, dar nu atrag prin ele insele ceea ce numai harul, credinta si faptele bune, laolalta, ne pot face sa dobandim.

2. Se cade sa nu ne lasam ispititi de vraja (ori obsesia) cautarii si aflarii dovezilor; pot fi de ajutor unora; dar nu celor care stiu ca “Hristos n-a vrut sa-Si intemeieze imparatia Sa spirituala pe nisipul iluziilor (stiintifice, istorice s.a.m.d.), ci pe stanca de granit a credintei”.

Toate argumentele filosofice, istorice ori stiintifice sunt supuse relativitatii acestor discipline mereu schimbatoare. Ptolemeu l-a inlocuit pe Aristarh din Samos; Copernic pe Ptolemeu; Einstein pe Copernic. In asteptarea zilei cand, probabil, tahioni ori alt fenomen inca neobservat ori alte calcule vor pune in discutie teoria relativitatii.

3. Daca prin credinta ne apropiem in modul cel mai desavarsit de Hristos, daca ea este calea cea buna spre mantuire, nu e mai putin adevarat ca fara fapte credinta e moarta (Iacov 2, 17). Mai mult decat atat: aici pe pamant “cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire” (Rom. 10, 10). Credinta, s-ar putea spune interpretand cuvintele apostolicesti, e suficienta in relatia de tip eu-tu dintre credincios si Mantuitorul sau.Dar in relatia mai complicata om-mediu-Dumnezeu, om-semen-Hristos, mantuirea implica si marturisirea credintei, curajul de a o proclama public, in fata celorlalti, de a nu te lepada ori rusina de Hristos si de credinta ta. Verbul a crede ajungand astfel in dublu chip fundament al nadejdii, mantuirii. Dupa cum spre a ne dovedi sinceritatea si seriozitateacredintei ne sunt cerute faptele bune, tot astfel pentru a ne dovedi netemerea si nerusinareain fata semenilor trebuie sa o mai si marturisim “cu gura”, catre exterior. Pentru ca nu credem in Hristos numai in calitatea noastra de fiinta individuala, de suflet incomparabil, ci si de om-in-lume, de om-printre-oameni.

Cred, Doamne, si marturisesc. Copula este capitala si de neevitat: amandoua verbele ne conditioneaza, ne caracterizeaza, ne fac intru adevarat fii ai Tatalui ceresc. Astfel incat concluzia nu poate fi alta decat: nu “a dovedi” este completarea lui “a crede”, ci “a marturisi”. Si daca-i vorba asa, oare nu faptele bune si marturisirea nereticenta a credintei sunt cele mai bune dovezi ale credintei? Credinta nu are nevoie de nici un soi de dovezi, are insa nevoie sa fie dovedita.

Faptele bune si marturisirea cu gura – singure – prefac verbul a crede intr-o putere si-i dau incarcatura energetica si duhovniceasca necesara trecerii lui din randul vorbelor in al cuvintelor, din al ideilor in al acelor “idei-forta” despre care a scris Alfred Fouillee”.

(Din: Nicolae Steinhardt, „Dăruind vei dobândi”,  Editura Manastirii Rohia,  2006)

assurance-of-thomas-icon.jpg

Preluat de aici.

About these ads