Jean-Claude Larchet despre SURSELE SPIRITUALE ALE BOLILOR PSIHICE (fragment): VINOVATIA, FRICA, IDOLATRIA, OBSESIILE, INJOSIREA DE SINE, s.a.


Este momentul sa aratam in mod concret felul in ca re anumite boli psihice se nasc din anumite boli spiritu ale si cum tratarea lor incepe cu tratarea acelora.

Pentru a aborda acest subiect, o buna metoda ar fi sa examinam succesiv diferite boli psihice de acest fel, prezentand izvoarele spirituale ale fiecareia dintre ele. Aceasta metoda are insa doua inconveniente. Pe de o parte, clasificarea bolilor psihice se supune conditiilor si variatiilor istorice si culturale, fiind de aceea intotdeauna contestabila. Pe de alta parte, la obarsia unor boli psihice diferite aflam aceleasi izvoare spirituale, variind doar proportiile si combinarea lor. Ni se pare de aceea mai judicios sa prezentam principalele surse spirituale ale bolilor psihice, precizand care sunt bolile psihice – asa cum sunt ele in general identificate in nomenclatura actuala cea mai des uzitata – in care ele se manifesta mai pronuntat.

1. Falsa vinovatie

Sentimentul de vinovatie apare in multe boli psihice si rolul sau patogen a fost adesea remarcat. Morala si religia au fost socotite de cele mai multe ori sursa acestul sentiment, din pricina importantei pe care o acorda greselii sau pacatului1, si depasirea lor a fost adesea infatisata drept cel mai bun mijloc de tratament.2 Insa nu sentimentul de vinovatie este producator de boala, ci „falsa vinovatie” este cea care imbolnaveste.

Falsa vinovatie are diferite chipuri.

E sentimentul de vinovatie care intrece masura greselii savarsite, insotit de remuscari care macina sufletul si de o puternica injosire de sine. Se intalneste adesea in depresii.

E si sentimentul de vinovatie pentru o vina inchipuita, care, in gradul cel mai inalt, e intalnit in [psihoza]. Fondat, in acest caz, pe o idee deliranta, e insotit de vointa de autopedepsire, care poate merge pana la automutilare sau suicid.3

Fiind legata de greseala si pacat, falsa vinovatie tine de bolile spirituale si cere, asadar, tratament duhovnicesc.

Rostul lui este sa-l faca pe bolnav sa inteleaga ce inseamna cu adevarat pacat si greseala, si care e adevarata masura a vinei sale. De e indreptatit, sentimentul de vino­vatie trebuie intors spre pocainta, parere de rau si intristare pentru pacatele savarsite, care inceteaza odata cu iertarea si dezlegarea acestora. Taina Spovedaniei are de aceea un mare rost tamaduitor (fireste, ea nu trebuie privita drept mijloc de tratament psihic, ci duhovnicesc, al carui scop este restaurarea relatiei omului cu Dumnezeu).

Un astfel de tratament e potrivit in starile nevrotice, nu si in [psihoza], unde falsul sentiment de vinovatie e intemeiat pe o idee deliranta, care rezista oricarei argumentatii din afara. Suntem insa convinsi, pe baza multor observatii, ca psihopatul, care in general pare ca nu reactioneaza la ce i se spune, in realitate e deosebit de sensibil la atitudinile si cuvintele incurajatoare si mangaietoare izvorate dintr-o inima care radiaza iubire.

2. Falsa frica si falsa ingrijorare

Frica sta in centrul maladiilor psihice numite „nevroze fobice”, avand forma unei temeri insotite de neliniste, produsa de anumite obiecte sau situatii. O putem numi „falsa frica”, pentru ca este excesiva, disproportionata in raport cu obiectul sau situatia la care se refera, si cel mai adesea neintemeiata. Frica o isca de altfel mai putin obiectul sau situatia in sine, cat caracterul primejdios pe care imaginatia bolnavului il atribuie acestora.

Angoasa este prezenta in majoritatea bolilor psihi ce si componenta majora a tuturor nevrozelor. In fapt, corespunde unei „ingrijorari false” din punct de vedere duhovnicesc, pentru ca este nemotivata sau pricinuita de lucruri lipsite de orice valoare.

Teama si ingrijorarea sunt chipuri ale unei patimi: fricaAceasta face parte dintre cele opt patimi de capetenie sau generice, si ca atare este descrisa adesea de Sfintii Parinti.4Dupa ei, in frica e, pe de o parte, temere, frica, spaima, pe de alta, anxietate, angoasa si disperare.

Pentru a intelege bine caracterul patologic al fricii sub toate formele ei si care este tratamentul cel mai potrivit, este necesar sa amintim ca ea are si o forma fireasca si virtuoasa, pervertita prin teama patologica, patimasa.

In diferitele sale forme, frica este provocata de ideea sau de sentimentul ca poti pierde in orice clipa lucrul de care esti legat. Si potrivit lucrului si felului legaturii, tea ma poate fi fireasca sau patologica.

1) Frica fireasca are si ea doua forme.

a) Cea dintai este o forta care-l tine pe om legat de fiinta sa, facandu-l sa se teama pentru pierderea ei. Prin aceasta forma de frica in manifestarile sale elementare, omul se leaga de viata si de existenta, temandu-se si ferindu-se de tot ceea ce ar putea sa o vatame si s-o nimiceasca, nesuferind sa nu mai fie, dupa cum talcuieste Sfantul Maxim Marturisitorul. El spune ca aceasta pornire tine de insasi firea omului. E totuna cu ceea ce se numeste instinct de conservare, instinct vital; e tendinta innascuta a omului de a-si perpetua existenta, de a ramine in viata. Ea se arata mai ales ca frica de moarte, tendinta iarasi fireasca, de vreme ce Creatorul ne-a daruit viata pentru ca noi sa dainuim, iar stricaciunea si moartea sunt nefiresti si impotriva firii, ca unele aduse de pacat.

b) A doua forma este „frica de Dumnezeu”, care pe o treapta mai inalta se arata ca frica de a nu fi despartit de Dumnezeu. Ea este firesc legata de cea dintai, pen tru ca acela care-si iubeste fiinta si viata si se teme sa nu le piarda, de le stie noima, negresit se va teme ca nu cumva sa fie despartit de Dumnezeu, obarsia si tinta lor, Cel care le-a izvorat si spre Care sunt din fire manate. Omul care-si cunoaste adevarata intemeiere se teme sa nu-si piarda viata in Dumnezeu, iar nu viata trupeasca. La cel duhovnicesc teama de moarte e covarsita de tea ma de Dumnezeu, si numai de ceea ce-l poate desparti de Dumnezeu se teme, adica de pacat si de cel-rau, care aduc moartea sufletului (cf. Mt. 10, 28; Lc. 12, 5). Si aceasta-i singura moarte de temut, pentru ca-l lipseste pe om de viata pe vecie, in vreme ce moartea trupului desparte vremelnic sufletul de trup, surpand doar forma pamanteasca si stricacioasa a fiintarii sale.

2) Forma patologica a fricii - socotita de Parinti drept patima – se manifesta tot ca repulsie a omului fata de tot ceea ce-i poate stirbi sau nimici fiinta. Insa nu-i vorba aici de fiinta sa cea dupa Dumnezeu, ci de fiinta sa cazuta, de care-l leaga filautia - adica reaua iubire de sine. E si frica de moarte, dar nu din pricinile binecuvantate, aratate mai sus. Sfantul Maxim Marturisitorul o numara intre patimile iscate de lipsa placerii, cand iubirea de sine este ranita de un chin sufletesc sau trupesc; adica de temerea omului ca poate pierde un lucru mate rial a carui posesie – reala sau inchipuita – ii da o bucurie de natura materiala. Gandul sau sentimentul acestei posibile pierderi naste in suflet o stare de rau si de tulburare, care razbate pana la trup.

Teama ca patima vadeste intotdeauna alipirea de aceasta lume, de bunatatile ei si de placerea pe care ele o nasc in simturi, si iubirea vietii de aici, care-i face omului parte de ele. Patimasa e asadar frica de moarte daca nu-i fireasca teama de-a pierde darul vietii dat de Dumnezeu spre implinirea unirii cu El, ci teama lipsirii de placerile lumii. Legatura fiintiala dintre patima fricii si viata acestei lumi, cugetata si traita ca simpla viata trupeasca, este adesea pusa in lumina de invatatura Parintilor.

In vreme ce prima forma de frica este conforma firii, aceasta din urma, fiind patima, este contrara firii, abatuta de la scopul ei firesc, acela de a-l tine pe om alipit de adevarata sa fiinta si de Dumnezeu, si ajunsa frica de a nu-si pierde fiinta cea „cazuta”, de a nu fi despartit de lume si lipsit de viata patimasa cu desfatarile sale — chiar daca adesea omul nu e constient de lucrul acesta. In loc sa se teama de ceea ce-i ameninta fiinta duhovniceasca, omul incepe sa se teama de ceea ce-i primejduieste viata trupeasca si placerile pe care i le aduce ea.

Frica vadeste o relatie pervertita a omului cu Dum nezeu. Temandu-se sa nu piarda vreun bun lumesc ori vreo placere trupeasca, in loc sa se teama de pierderea lui Dumnezeu si de propria sa pierzare, omul se intoarce de la Dumnezeu, izvorul vietii lui, obarsie si tinta a fiintei sale si rostul venirii lui pe lume, se alipeste de realitatea sensibila si-si face din ea dumnezeu.

Frica il face pe om nu doar sa uite ca Dumnezeu e inceput si capat, sens si centru al fiintei, vietii si existentei sale, ci si sa-I tagaduiasca lucrarea proniatoare si grija iubitoare fata de fiecare faptura.

Teama vadeste amagirea in care cade omul socotind ca-i singur pe lume, ca, parasit si lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, nu se poate bizui decat pe puterile sale. Hristos risipeste aceasta amagire invatand ca Dumne zeu Se ingrijeste necontenit de om (cf. Mt. 10, 29-31; Lc. 12, 6-7). De aceea, frica este semn al lipsei de cre dinta in Pronia dumnezeiasca (cf. Mc. 4, 36-40).

Frica arata de asemenea lipsa de credinta in privinta bunurilor duhovnicesti. De le-ar iubi omul pe acestea, numai de pierderea lor s-ar teme. Caci ele singure sunt cu adevarat de cel mai mare pret, si omul nu se poate lipsi de ele. Cel care se preda lui Dumnezeu si se face partas al invierii lui Hristos si al vietii celei dumnezeiesti n-are a se teme nici pentru sufletul, nici pentru trupul sau, nici chiar de moarte, care numai trupul il surpa vremelnic, si nimic mai mult (cf. Mt. 10, 28; Lc. 12,4). Cel care se uneste cu Dumnezeu afla in El plinatatea bunatatilor duhovnicesti si nu se infricoseaza de pierderea bunatatilor materiale.

Teama arata nu doar lipsa de credinta in bunurile duhovnicesti, singurele adevarate, ci in acelasi timp cre dinta desarta in bunurile pamantesti cele amagitoare (cf. Mt. 6, 19; Lc. 12,33). Si pentru ca sunt trecatoare, iar omul supus mortii, mai devreme sau mai tarziu le pierde si pe ele, si placerea pricinuita de ele, care-i mai prejos de desfatarile Imparatiei. De-ar sti ce desarte sunt lucrurile acestea lumesti si placerile trupesti de care se alipeste, omul n-ar mai fi bantuit de frica si pierderea lor nu l-ar mai tulbura.

Terapeutica duhovniceasca a fricii patimase e un mijloc bun de tratare a fobiilor si a angoasei,forme derivate ale fricii.

Pentru bolnav ea inseamna schimbarea ierarhiei de valori, cu ajutorul terapeutului, sporirea credintei si a nadejdii in Dumnezeu si in pronia Sa.

Frica – si toate starile legate de ea, teama, spaima, nelinistea, anxietatea, angoasa, disperarea - fiind fundamen tal legata de alipirea de bunurile lumesti, omul nu poate scapa de ea decat lepadadu-se de lume si aruncand toata grija la Dumnezeu, cu nadejdea tare ca El ii va da toate cele ce-i sunt de trebuinta. Insusi Domnul ne invata:

Nu duceti grija, spunand ce vom maca?, ori: Ce vom bea? ori: Cu ce ne vom imbraca? Caci dupa toate acestea se straduiesc paganii; ca stie Tatal vostru cel ceresc ca aveti nevoie de toate acestea. Ci cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea se vor adauga voua. Nu va ingrijorati de ziua de mdine (Mt. 6, 31-34).

Cea dintai pricina a fricii este, asa cum am vazut, lipsa credintei. In inima credincioasa, asadar, nu-i loc de frica. Cel care crede cu tarie in Dumnezeu si in purtarea Sa de grija e incredintat ca intotdeauna si in tot locul e ocrotit si aparat de El, si n-are a se teme de nimic, nici de reaua intamplare, nici de vrajmasi si nici de moarte (cf. Ps. 3, 5-6; Ps. 22, 4; Ps. 26, 1-2, 5-6; Evr. 13, 5-6).

Nu cu taria credintei sale scapa omul de frica, ci cu ajutorul lui Dumnezeu, Care raspunde credintei cu iubire, sprijinind si intarind.

Si acest ajutor trebuie cerut in rugaciune, cu credinta ca Dumnezeu are puterea sa ajute si cu nadejdea ca-l va si ajuta. Leacul cel mai puternic impotriva fricii si a starilor inrudite cu ea (spaima, neliniste, tulburare) e „rugaciunea inimii”5. Ea il tine pe om pururi unit cu Dumnezeu, pururi ii face parte de ajutorul Lui, si nu mai lasa loc de frica. Ca salasluirea necontenita a puterii dumnezeiesti in om prin rugaciunea cea necontenita stinge fri ca si tulburarile iscate de ea.

Tamaduirea fricii cere din partea omului lepadarea voii si smerenie. Frica este legata de mandrie, si atata vreme cat omul se increde in puterile sale, e rob al fricii. De biruit o biruieste prin puterea lui Dumnezeu, si ca sa dobandeasca aceasta putere si s-o pastreze in sufletul sau, ci trebuie sa se lepede de sine, sa-si recunoasca neputinta; altminteri, puterea dumnezeiasca nu poate salaslui in el.

De teama izbaveste iubirea, scotand-o din suflet, dupa cuvantul Evanghelistului loan: In iubire nu este frica, ci iubirea desavarsita alunga frica (In 4, 18). E adevarat si cand e vorba de iubirea aproapelui, ca nu se teme de fratele sau cel iubitor de frate; dar mai cu seama cand e vorba de iubirea de Dumnezeu, care alunga toata frica lumeasca si indeosebi frica de moarte, din care izvoraste orice frica. Din iubirea lui Dumnezeu omul primeste o „putere de incredere”, care biruie teama. Unit cu Cel caruia Ii sunt supuse toate, nimic nu-l poate vatama. Prin iubire petrece cu Dumnezeu, instrainat de cele lumesti, launtrice sau din afara, care isca teama, desfatandu-se cu bunatatile cele duhovnicesti, pe care nimeni, niciodata, nu i le poate rapi.

Bolnavul, cu ajutorul terapeutului, trebuie sa intoarca frica patimasa la frica virtuoasa, cea dupa Dumnezeu!

Caci, asa cum am spus mai inainte, exista o frica sfanta, data de Dumnezeu omului spre mantuire, numita pentru aceasta de Parinti „frica mantuitoare”, „neliniste mantuitoare”.Aceasta frica nu este alta decat „frica de Dumnezeu” de care vorbeste traditia ascetica.

Si frica virtuoasa, si cea patimasa se intemeiaza pe tendinta fireasca a omului de a se teme. Cea patimasa este de fapt o deviere contrara firii, o pervertire patologica a fricii virtuoase, fireasca si normala pentru om; fri ca aceasta sta in legatura cu lumea, iar nu cu Dumne­zeu, in felul cuvenit firii sale.

Lecuirea fricii patimase se face, asadar, prin convertirea, prin reintoarcerea catre Dumnezeu a tendintei pe care se intemeiaza.

Avand una si aceeasi radacina, cele doua soiuri de frica nu sufera sa stea impreuna. Frica patimasa alunga frica de Dumnezeu, si, de o va dobandi omul pe aceasta din urma, se va mantui de cea dintai. Pe masura ce in om sporeste frica de Dumnezeu, frica patimasa se vestejeste si piere, dupa cum spune Scriptura: Cel care se teme de Domnul n-are teama de nimic (Sir. 34, 14).

Cat priveste felul in care se poate dobandi frica de Dumnezeu (care, sa nu uitam, fundamental efrica de a nu fi despartit de Dumnezeu), trimitem la studiul nostru consacrat acestui subiect.6

3. Absolutizarea relativului

Absolutizarea relativului este o componenta esentiala a celor mai multe boli psihice. Rolul sau patogen a fost pus in evidenta, pe plan psihologic, de psihanalistii Igor Ca ruso7 si Wilfried Daim8, ambii referindu-se, in modul lor de a intelege psihopatologia, la valori religioase de inspiratie crestina. Cei doi psihanalisti s-au marginit din pacate la consideratii generale si n-au stiut sa extraga pe plan terapeutic cuvenitele consecinte ale acestei intuitii juste. Am aratat in alta parte felul in care pacatul l-a dus pe om la uitarea lui Dumnezeu si la intoarcerea puterii sale de cunoastere, a puterii poftitoare si a celei de a iubi, si a tuturor puterilor sale catre propriul eu, rupt de Dumnezeu, si catre lustrul acestei lumi, rupta si ea de Dumnezeu, de dragul placerii.9 Si asa, necunoasterea lui Dumnezeu a dat loc iubirii de sine, din care au rasarit multime de patimi, chipurile vazute ale alipirii de sine si de aceasta lume. Pierzand intelegerea Absolutului, omul se idolatrizeaza pe sine, se indumnezeieste fara de Dum nezeu si in afara lui Dumnezeu, si-si face dumnezei din lucrurile marginite ale acestei lumi. Parintii, mai cu seama Sfantul Atanasie cel Mare si Sfantul Maxim Marturisitorul, au infatisat foarte bine felul in care omul ajunge sa creeze idoli.

Daca privim bine, vom observa ca in toate bolile psi hice acest proces de absolutizare a relativului si de transformare in idol a unui lucru marginit este dus la extrem.

Hipertrofia eului - de care vom vorbi mai jos – se intalneste in multe nevroze (mai ales in nevroza isterica) si in multe psihoze (indeosebi in psihoza paranoica).

Iar cat priveste absolutizarea unor obiecte, situatii sau reprezentari particulare, ea se afla in centrul nevrozelor fobice si al nevrozei obsesionale.

Intr-un anume fel se regaseste si in psihoze, pentru ca orice delir este pana la urma o interpretare generala a realitatii printr-un aspect foarte limitat al ei.

Terapeutica cere, dupa cum bine au sesizat I. Caru so si W. Daim, restabilirea ierarhiei valorilor.Terapeu tica duhovniceasca consta in rasturnarea perspectivei, in intoarcerea facultatii de cunoastere, a puterii doritoare si a celei agresive, ca si a tuturor celorlalte puteri ale omului catre Dumnezeu, Care trebuie sa devina centrul de referinta absolut. Obiectele absolutizate si transformate in idoli isi vor regasi astfel locul si valoarea lor relativa.

Aceasta rasturnare de perspectiva, aceasta restabilire a valorilor nu se poate produce decat prinintarirea credintei in Dumnezeu a celui bolnav si totodata prin slabirea legaturilor care-l tin alipit de lume, adica a patimilor din el. Nu-i vorba aici asadar de un proces pur intelectual, ci de un proces ascetic10 global. Inclusa in viata ascetica, terapeutica e mai eficace in cazul delirului (care, in psihoze, sta la baza crearii de idoli), rezistent la discursul pur rational.

4. Falsele ritualuri

Falsele ritualuri se regasesc in multe dintre maladiile psihice, dar ocupa un loc central in nevroza obsesionala.

Freud a constatat analogia care exista intre aceste ri tualuri nevrotice si ritualurile religioase. Aceasta l-a si facut sa vada in religie un fenomen nevrotic.11 Noi credem ca, dimpotriva,ritualurile nevrotice sunt contrafaceri patologice si substitute ale ritualurilor religioa se autentice si perfect sanatoase. Aceasta nu inseamna neaparat ca bolnavul sa fi avut cunostinta mai intai de aceste ritualuri religioase, pe care ulterior sa le fi pervertit. Ritualismul in general – care poate fi intalnit la toti oamenii sub felurite forme si in grade diferite – are la baza religiozitatea inconstienta a omului, adica ceea ce noi am numit inconstient„teofil”. E posibil ca ritualu rile nevrotice, forme acute si aberante ale ritualismului autentic, sa fie fondate pe intuitia inconstienta a bolnavului ca ritualul e benefic pentru suferinta sa, rezultand dintr-o tentativa stangace de a inventa un ritual care-i lipseste.

Freud a subliniat ca ritualurile care apar in nevroza obsesionala sunt mijloace de a inlatura angoasa. In realitate insa trebuie sa trecem dincolo de angoasa, la cauza ei, adica la sentimentul de rusine nemarturisita sau la sentimentul de vinovatie, indreptatit sau nu. Multe ritualuri sunt ritualuri de purificare sau de expiere, cu o forma simbolica, fiind asadar deviatii si deformari ale ritualurilor penitentiale autentice, carora, intr-un anu me fel, le tin locul.

Rolul fundamental al terapeutului este acela de a descoperi greseala, reala sau inchipuita, care genereaza sentimentul de rusine sau de vinovatie. Cunoasterea ei ii reduce puterea patogena. Psihanaliza insa se limiteaza la a favoriza „constientizarea” si verbalizarea, fara a se pronunta asupra calitatii morale a faptului care a generat sentimentul de vinovatie, in vreme ce terapeutica duhovniceasca12 merge mai departe, ajutandu-l pe bolnav sa scape de el fie prin pocainta si dezlegarea pacatelor in cadrul Tainei Spovedaniei, daca este cu adevarat vorba de un pacat, fie prin corectarea felului in care este privita fapta, gandul sau sentimentul socotite vinovate, daca nu este cu adevarat vorba de vina.

Tamaduitoare e si schimbarea acestui fals ritual morbid intr-un ritual autentic si salubru. Cu ajutorul terapeutului, bolnavul trece incet-incet de la cuvintele si formulele compulsive la cuvinte si formule de rugaciune si la o stare de cainta pentru vina care-l apasa. Cainta e binefacatoare si cand e vorba de pacate stiute, dar si nestiute. Si tot asa, actele compulsive pot deveni gesturi de rugaciune (semnul crucii, metanii …). E vorba, altfel spus, de a schimba purtarea morbida in atitudine normala, de a intoarce aceste false ritualuri maladive si zadarnice, care le stramba si le schimonosesc pe cele reale, la forma lor autentica si cu adevarat sfintitoare.

Brutalitatea cu care se impun nu e un obstacol al unei astfel de terapii. Bolnavul invata intr-o prima etapa ca dupa acest pseudoritual compulsiv, cu neputinta de reprimat, sa treaca la un ritual autentic. Apoi invata sa-i sesizeze atacul si-l impiedica sa se manifeste, printr-un ritual real. E vorba aici de disciplina mentala si obisnuinta ce se castiga incetul cu incetul.

Tot aici sa spunem un cuvant despre asa-numitele TOC - tulburari obsesionale compulsive - care par sa se fi raspandit foarte mult in ultima vreme. Aceste TOC sunt prezente indeosebi in sindromul Gilles de la Toutette si iau adesea forma gesturilor si cuvintelor murdare (copropraxie si coprolalie), si chiar a blasfemiilor.

Astazi se admite in mod curent faptul ca sindromul Gilles de la Tourette are o origine organica, manifestandu-se mai ales printr-o agitatie nervoasa dezordonata. Ne intrebam insa de ce tulburarile obsesionale compul sive, cand sunt structurate, iau forma gesturilor si cuvintelor murdare sau blasfemiatorii, si nu a unor gesturi si cuvinte oarecare. E evidenta aici implicatia morala si spirituala.

Am putea fi tentati sa vedem in aceasta o lucrare demonica, dat fiind ca blasfemiile si cuvintele murdare sunt obisnuite in fenomenele de posesie demonica, lucrul acesta insa cere discernamant duhovnicesc.

Se pare ca de fapt, in majoritatea cazurilor, e vorba de pierderea controlului moral, ca si a celui fizic si psihic.

O reeducare este insa posibila, si in multe cazuri terapiile mai sus amintite pot fi aplicate cu succes.

Tratarea lor se poate inspira si din terapeutica duhovniceasca a cugetelor de hula, curente pe anumite trepte ale vietii spirituale, care, fara sa fie semn de boala psihica, sunt si ele manifestari compulsive nedorite si sursa de chin si neliniste pentru cei care le indura.

(…)

8. Injosirea bolnavicioasa de sine

Injosirea de sine se intalneste in multe boli psihice, mai ales in depresii si in melancolie. Multe dintre dificultarile relationale prezente in majoritatea nevrozelor sunt legate de ea.

Multi Parinti spun ca, paradoxal, injosirea de sine izvoraste din iubirea de sine patimasa si rea. Pentru ca omul nu fiinteaza cu adevarat decat in Dumnezeu – ca unul care este dupa chipul Lui si menit prin fire sa urce la asemanarea cu El -, de se iubeste pe sine fara de Dumnezeu, prin iubire patimasa de sine, nu se va iubi cu adevarat pe sine, pentru ca de fapt iubeste in el pe un altul, care nu-i el cel adevarat, si asa uraste ceea ce este dupa adevar.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca iubirea patimasa de sine vine din necunoasterea lui Dumnezeu si de sine. Omul se iubeste rau pe sine pentru ca se vede in chip stramb, fantomatic, amagitor. Si cel mai adesea de aceea se simte om de nimic si lipsit de orice valoare, pentru ca se raporteaza la o amagitoare inchipuire de sine.

Cuvenita pretuire de sine o afla omul recastigandu-si adevarata cunoastere de sine, intelegand legatura profunda si intima a fiintei sale cu Dumnezeu, potrivit obarsiei si telului ei, legatura care exista in insasi firea sa de om, dar care-i ramane la inceput nestiuta.

Dar numai a se cunoaste cum este nu-i de ajuns. Numai prin schimbarea iubirii patimase in iubire sfanta se intoarce omul la adevarata iubire de sine, careia injosi rea de sine ii e meteahna si lipsa.

Iubirea virtuoasa de sine, pe care Sfantul Maxim Marturisitorul o numeste „buna iubire de sine”, e unul dintre chipurile iubirii. Caci iubirea e mai intai iubire de Dumnezeu si apoi iubire de aproapele, pe care omul trebuie sa-l iubeasca ca pe sine insusi, dupa cum porunceste Domnul: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti! (Mt. 22, 39; Mc. 12, 31; Lc. 10, 27). Si asa, in iu birea celuilalt e cuprinsa si iubirea de sine potrivit virtutii, de care adesea chiar crestinii uita sau o leapada ca pe ceva rau, de teama sa nu fie luata drept iubire egoista de sine. Dar iubirea virtuoasa de sine n-are nimic de-a face cu iubirea patimasa de sine, care e maica tuturor patimilor, ci chiar i se impotriveste. Pentru ca in vreme ce iubi rea de sine ca patima inseamna iubire de sine dupa trup, de dragul propriei persoane, fara de Dumnezeu, iubirea de sine cea duhovniceasca e iubire de sine in Dumne zeu si de dragul lui Dumnezeu, drept ceea ce suntem cu adevarat in chip actual, adica persoana creata dupa chi pul lui Dumnezeu, si drept ceea ce suntem chemati sa fim: persoana asemenea lui Dumnezeu, fii prin infiere si dumnezei prin har. Inseamna asadar a te iubi pe tine insuti din pricina desavarsitei si neasemanatei iubiri pe care Dumnezeu o are pentru persoana noastra, unica, irepetabila, de neinlocuit, cu o valoare absoluta, inalienabila si vesnica in ochii lui Dumnezeu.

Iubirea duhovniceasca de sine sau filautia virtuoasa se arata aici urmatoare poruncii celei dintai, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu, pentru ca a te iubi pe tine in chip duhovnicesc inseamna a te iubi in Dumnezeu si pentru Dumnezeu.

Iubirea de Dumnezeu si iubirea virtuoasa de sine nici nu pot fi despartite; pentru ca, de se iubeste omul pe si ne ca pe cel este dupa chipul lui Dumnezeu si iubit de El, fireste ca-L va iubi pe Dumnezeu. Si invers, dupa cum spune Sfantul Antonie cel Mare, „cel care-L iubes te pe Dumnezeu se iubeste pe sine”13.

In vreme ce iubirea patimasa de sine e alipire a omului de propria-i persoana, de eul ferecat in sine, nestraveziu si intors de la Dumnezeu, lipsit in felul acesta de tot ce este cu adevarat si viata adevarata, iubirea de si ne, potrivit virtutii, e dimpotriva deschidere deplina catre Dumnezeu, deplina transparenta la harurile Sale. Si in vreme ce iubirea rea de sine il face pe om, dupa cuvantul Sfantului Maxim Marturisitorul, „iubitor de si ne in chip vrajmas”, iubirea virtuoasa de sine il face sa se iubeasca cu adevarat, pentru ceea ce este cu adevarat in adancul fiintei sale, care-si are in Dumnezeu temeiul, obarsia si sfarsitul. In vreme ce patima filautiei il instraineaza pe om de sine insusi, filautia cea dupa virtute il face sa se regaseasca pe sine, in Dumnezeu, drept ceea ce este cu adevarat.

Si tot asa, in vreme ce iubirea patimasa de sine strica relatiile cu semenii, prin felul rau de a fi si a se purta cu ei, ducind pana la ura, iubirea virtuoasa de sine deschide poarta iubirii de aproapele, iubit de-acum asa cum se cuvine. Pentru ca acela care se iubeste cu adeva rat pe sine, dupa adevarul fiintei sale, in Dumnezeu si pentru Dumnezeu, poate cu adevarat sa-l iubeasca in chip duhovnicesc pe fratele sau, fara nici un cuget patimas ori trupesc, ca persoana creata ca si el dupa chipul lui Dumnezeu si chemata, ca si el, la asemanarea cu El; iubindu-l, asadar, ca pe unul de o fire cu el, fiu, prin infiere, al Aceluiasi Tata si frate al sau in Hristos. Dupa cum iarasi spune Sfantul Antonie cel Mare: „Cine stie sa se iubeasca pe sine iubeste si pe ceilalti.14 Si, invers, iubirea duhovniceasca de sine presupune iubirea aproapelui; ca, pentru a te iubi in chip sfant pe tine, trebuie sa-l iubesti pe fratele tau, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur.15

9. Relatia patologica cu trupul

Multe boli psihice sunt insotite de o relatie bolnavicioasa cu propriul trup.

E vorba de erotizarea trupului sau de folosirea lui drept mijloc de a atrage atentia si dragostea, ca in nevroza isterica. Sau de sila de trup si respingerea lui, ca in anorexie (in care exista insa si dorinta de a atrage atentia si dragostea printr-o infatisare cat mai atractiva a trupu­lui). Sau inca si de o gresita percepere a trupului, socotit, in cazurile extreme, drept un obiect exterior si strain, ca in cazul schizofreniei.

Pe langa acestea, exista si diferite alte tulburari ale relatiei cu trupul care, fara sa fie propriu-zis boli psi hice, au totusi un caracter patologic. Aceste tulburari s-au dezvoltat foarte mult in societatea de azi si se traduc prin recursul la activitati si tratamente care au drept scop conformarea trupului la un ideal de tinerete si frumusete. In spatele lor se afla adesea frica de a fi exclus din societate, de batranete si moarte.

Fie ca e vorba de erotizarea trupului, fie de dispretuirea lui, la baza acestor atitudini se afla un atasament excesiv si patologic fata, de trup, care, din punct de vedere duhovnicesc, tine de iubirea de sine. Aceasta afirmatie pare de neinteles cand e vorba de sila de trup, de respingerea lui ca ceva rau, de care trebuie sa scapi cu orice pret; insa dispretuirea trupului e si ea un semn al importantei care i se acorda, chiar daca trupul e gresit evaluat si socotit rau.

Reaua relatie cu trupul – fie ca este indragit peste masura, fie ca este peste masura de urat – se indreapta intelegand ca trupul este o dimensiune a persoanei, si pentru aceasta se cuvine cinstit si iubit duhovniceste, cu cinstea si iubirea cu care omul e dator sa se iubeasca pe sine, intreg, trup si suflet. Si in acest caz, iubirea rea de sine trebuie intoarsa la buna si dreapta iubire de sine.

De se iubeste omul pe sine cu adevarat, drept ceea ce este duhovniceste in Domnul, nici nu-si face trupul nada a desfatarii, nici nu-l nesocoteste ca pe un lucru rau si strain de fiinta sa.

Nevointa trupeasca - mai cu seama postul, dar si privegherile si lucrul ostenitor- e un mijloc bun de a-si aduce omul aminte ca vietuieste in trup si are trupul partas nelipsit. Tot asa, rugaciunea, nelipsita de gesturi trupesti – semnul crucii, ingenuncheri si metanii – si de incordarea trupului, alaturi de suflet si minte (rugaciunea inimii), il duce pe om la simtirea legaturii profunde dintre suflet si trup si la intelegerea rostului duhovnicesc al trupului cel impreuna lucrator cu sufletul si mintea.

E bine ca bolnavului sa i se redea cunoasterea justa a valorii trupului, recunoscuta de crestinism. Caci, din pacate, multe forme deviate de spiritualitate, mai ales in Apus, au dezvoltat in mentalitatea oamenilor dispret si respingere fata de trup si, constient sau inconstient, au inspirat si au confirmat atitudinea negativa a unor persoane fata de propriul trup. Sa nu uitam ca religia crestina invata ca Fiul lui Dumnezeu, facandu-Se om, S-a intrupat, adica a luat trup omenesc, nu doar suflet si minte, pentru a mantui si sufletul si trupul si pentru a le indumnezei pe amandoua si a le face astfel, in persoana omeneasca, impreuna partase la bunatatile dumnezeiesti fagaduite celor credinciosi. Faptul ca la Impartasanie credinciosii primesc in trupul lor Trupul lui Hristos este expresia cea mai concreta si mai inalta a acestui adevar al credintei crestine. Impartasirea cu Preasfintele Taine, pe langa toate celelalte haruri ale sale, are, asadar, darul de a-l face pe om sa inteleaga valoarea sacra a trupului sau, vas al Cuvantului intrupat si, dupa cuvantul Apostolului, templu al Duhului Sfant.16

Note:

1A se vedea intre altii A. Hesnard, L’Univers morbide de lafaute, Paris, 1949; P. Solignac, La Nevrose chretienne, Paris, 1990.

2 A se vedea A. Hesnard, Esquisse d’une morale sans obligation ni sanction, Paris, 1884.

3 Am cunoscut personal un bolnav care isi inchipuia ca este Adam si vinovat de pacatul stramosesc si, prin urmare, de toate nenorocirile si suferintele oamenilor; se pedepsea pentru aceasta prin tentative repetate de suicid, care capatau forme atroce, din dorinta lui de a suferi cat mai mult inainte de a muri.

4A se vedea studiul nostru Therapeutique des maladies spirituelles, ed. a IV-a, Paris, 2000, pp. 229-240.

5 Despre aceasta forma speciala a rugaciunii, curent folosita in Biserica Ortodoxa, a se vedea studiul nostru Therapeutique des  maladies spirituelles, editia a IV-a, Paris, 2000, pp. 384-395.

6 Therapeutique des maladies spirituelles, ed. a IV-a, Paris, 2000,pp. 670-673.

7Psychanalyse et synthese personelle, Paris, 1959, indeosebi pp.57-73.

8Transvaluation de la psychanalyse. L’Homme et I’Absolu, Paris,1956, indeosebi pp. 134-149. Wilfried Daim scrie:

„Daca Absolutul nu este perceput ca absolut, ci ca relativ, si daca, dimpotriva, ceva relativ este perceput ca absolut, in om se naste un conflict fundamental. Din acel moment, acest relativ ridicat la rangul de abso lut nu mai este Dumnezeu, ci un idol. Idolul ia nastere din deificarea a ceva relativ, insotita de detronarea lui Dumnezeu, care, in raport cu idolul, a fost privat de caracterul sau divin si, prin urmare, a devenit relativ. Cand Dumnezeu devine relativ, iar idolul e ridicat la rangul de absolut, apare un conflict cu realitatea, urmat in mod necesar de consecinte funeste. [...] Daca un fragment din lume es te scos din realitate si inaltat la rangul de idol, adica preschimbat in absolut, are loc o deformare si o dezaxare a opticii, atat in privinta lucrurilor, cat si a individului insusi. Raporturile reciproce dintre om si lume sunt dezaxate, ordinea stabilita e distrusa.Idolul e astfel supraestimat, iar Dumnezeu subestimat, in egala masura. Dezaxarea cunoasterii produce actiuni dezaxate. Acestea nu sunt conforme cu natura lor, nu sunt adecvate situatiei reale si nu-si ating scopul. De aici, conflictul cu realitatea, conflict care constituie adevarata cauza a nevrozei si poate si a psihozei” (pp. 135-136).

9 A se vedea Therapeutique de maladies spirituelles, ed. a IV-a, Paris, 2000, pp. 49-128

10 In sensul larg al acestui termen.

11 Cf. Totem et tabou, Paris, 1951, p. 46; “Actions compulsifonnelles et exercices religieux”, inPsychose, nevrose et perversion, Paris, 1973, pp. 133-142; a se vedea mai ales p. 141, unde spune: “Potrivit acestor concordante si analogii, putem risca sa concepem nevro za obsesionala drept pandantul patologic al formatiei religioase si sa caracterizam nevroza drept o religiozitate individuala, iar religia drept o nevroza obsesionala colectiva”.

12 Trebuie sa reamintim faptul ca in Biserica Ortodoxa, in numeroase rugaciuni se cere de la Dumnezeu iertarea pacatelor stiute si nestiute (inconstiente).

13 Epistole, IV, 9; cf. Sf. Nicolae Cabasila, Despre viata in Hristos, VII, 66: „Iubind pe Dumnezeu, iubim si sufletul nostru”.

14 Epistole, IV, 7.

15 Omilii la II Timotei, VII, 1.

16 Despre locul trupului in crestinism si in spiritualitatea ortodoxa, a se vedea studiile noastre:Acesta este trupul Meu, Geneva, 1996; „Acest trup al nostru care ne este drag”, in Le Chretien devant la maladie, la souffrance et la mort, Paris, 2002, pp. 23-29, pp. 23-29; Le Corps et le Christianisme, Cleon d’Andran et Aix-en-Provence, 2003, pp. 23-37.

(din: Jean-Claude Larchet, Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Preluat de aici.

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s