15 Nov. – Patriarhul Pavle a trecut la Domnul

Astăzi, 15 Nov., la orele 10: 45, după ce a primit Sf. Împărtășanie, Preafericitul Patriarh Pavle al Serbiei, a trecut la Domnul.

Cf. sursa.

 

Patriarhul Serbiei – Preafericitul Pavle – a trecut la Domnul

Preafericitul Părinte Pavle, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe, a trecut la Domnul, astăzi, 15 noiembrie, la vârsta de 95 de ani, într-un spital din Belgrad, informează Radio TRINITAS.

Patriarhul Pavle al Serbiei s-a nascut pe 11 septembrie 1914, in satul Kucianti, din Croatia. A facut seminarul teologic la Sarajevo si apoi a urmat cursurile Colegiului teologic ortodox din Belgrad.

A imbracat haina monahala si in 1948 a fost hirotonit ierodiacon. In 1957 a devenit arhimandrit iar in acelasi an a fost ales episcop de Raska-Prizren. S-a implicat activ in apararea poporului sarb. A scris si a avertizat despre exodul sarbilor din Kosovo, despre atacurile asupra manastirilor si despre suferintele Ortodoxiei in Kosovo.

La 1 decembrie 1990 a fost ales ca cel de-al 44-lea patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Atributiile Preafericirii Sale au fost preluate de catre, loctiitorul de patriarh, Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru.

Conform sursa.

 

Gândul zilei

O dată ce ai fost botezat, Hristos te va găsi de-a lungul vieții oricum, oriunde te-ai ascunde. (Anonim)

 

Muzica psaltică

Cele mai multe dintre caracteristicile cantarii bisericesti ortodoxe – doar vocala, monodica etc. – a caror perpetuare obstinata, intr-o lume mereu in schimbare, contrariaza un spirit cultural-estetic “istorist” sau “modernist”, pot fi mai bine intelese in perspectiva unei “teologii a persoanei”.

De ce numai vocea omeneasca isi gaseste loc in cantarea ortodoxa, nu si instrumentul muzical? Vocea, chiar la modul comun, este expresia cea mai directa a unei persoane (umane), ce are in “spatele” sau un nesfarsit de taina.

Orice instrument muzical, chiar prin ceea ce este el (“instrument”), este o intermediere, o interpunere, intre cel-cei care canta si cel-cei (in cadrul liturgic, Cel) pentru care se canta, ce umbreste “directetea”, imediatul comunicarii nascatoare de comuniune intre persoane.

Pe de alta parte, cantatul impreuna cu instrumentele sterge deosebirea de “glasuire” (“glasul bisericesc” – o alta expresie a “personalismului” ortodox) intre omul-persoana si instrumentul neinsufletit, deschizand drumul tratarii “instrumentale” nu numai a vocii (ca in “bel-canto”) ci chiar a persoanei umane – o tratare inevitabil reductionista, ce ar cobori fiinta omeneasca spre firea neinsufletita (omul-instrument, omul-masina, omul previi zibil, fara Taina), un reflex invers al erorii “instrumentaliste” stravechi a idolatriei, care atribuia neinsufletitului valente personale …

Este adevarat ca exista, in Biserica Ortodoxa, exceptii in privinta instrumentelor muzicale (“sonore – ar fi mai corect): clopotul si toaca. Acestea insa, prin “instrumentalismul” lor declarat – sunet direct instrumental, repetat, lovit, neinsufletit, fara a avea vreo pretentie de a imita sau suplini vocea omeneasca, sau de a crea vreo constructie sonora capabila sa-si fie suficienta (estetic) sie insasi (si care astfel ar inlocui vocea) – nu creaza contuzie spirituala in planul liturgic, firea neinsufletita participand in chipul ei adevarat (si nu in vreun fel inselator, care sa confunde viul persoanei cu vreo “abilitate” a unei inchipuiri neinsufletite) la liturgismul general al lumii create. In “iconomia sonora” a Bisericii, orice eveniment sonor, ca si orice eveniment liturgic, trebuie sa fie prezent in adevarul sau, cantarea liturgica fiind un mijloc specific in iconomia bisericeasca-liturgica mantuitoare.

Slujba bisericeasca (la fel ca si cantarea cuprinsa in ea) este, in primul rand, o lucrare a persoanelor, a persoanelor omenesti intre-laolalta si impreuna cu Persoanele Dumnezeiesti, care abia in al doilea rand isi revarsa binecuvantarea asupra intregii fapturi – (si celei neinsufletite). Orice mediere sau (mass-) mediatizare instrumentala – muzicala, dar si de tehnica radio, TV; etc. – nu-si are locul intr-o lucrare a comuniunii inter-personale.,. Pentru ca, oricum, intr-un domeniu al lucrurilor, esentiale, omenesti si dumnezeiesti (indeosebi), instrumentul (si “instrumentalismul”) muzical nu poate concura persoana umana,, fie ca ofranda aleasa intre cele create (si Mantuitorul S-a adus Jertfa desavarsita, intrupat ca om!), fie ca si “instrument” al cantarii – “jertfa de lauda” sau ca icoana a Facatorului sau.

O alta caracteristica a cantarii liturgice ortodoxe este cuvantul, totdeauna prezent, ca si cuvant rostit, viu, adresat de catre si catre persoana (Persoana), cuvant personal cu inteles. Non-cuvantul este refuzat, fie sub infatisarea sunetului impersonal al instrumentului muzical, fie a vocalizei tehnice (tot “instrumentale”); jubilatia sau cantarea papadica, in care cuvantul pare ca se dizolva, se sprijina tot pe cuvant, ce sufera insa o “prefacere” liturgica. Nedefinitul sunetului instrumentelor “necuvantatoare” rataceste sufletul de la comuniune – spre care indreapta cuvantul ce comunica si naste comuniune (interpersonala).

Faptul ca Dumnezeu “i-a facut (pe oameni) dupa chipul si asemanarea Lui, impartasindu-le si din puterea cuvantului Sau, fiind ca un fel de umbre ale Cuvantului si fiind cuvantatori…, face ca slabele cuvinte omenesti ale cantarilor liturgice – care trebuie cantate pentru a le ridica din conditia pamanteasca decazuta a rostirii prozaice – sa trimita la Cel prin Care “toate s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut…” (In. 1, 3), ele, cuvintele cantarilor liturgice, fiind “loc teofanic” si icoana a Cuvantului Dumnezeiesc. Asadar, cantarea liturgica ortodoxa, este prin excelenta, o cantare a Cuvantului, care ne deschide calea catre viata de comuniune si de iubire ce izvoraste din Comuniunea desavarsita a Persoanelor Treimice.

Asemanator stau lucrurile si in ceea ce priveste aspectul monodie (cantarea pe o singura voce) – al cantarii bisericesti. De ce sa se cante pe o singura voce, “saraca”, atunci cand cantarea pe mai multe voci, polifonica si armonica, si-a demonstrat suficient virtutile estetice …? O prima “ratiune” a acestui fapt este mai “tehnica”, dar cu consecinte “teologice”, fiind in legatura si cu practica traditionala a cantarii in comun. S-a observat demult ca o “cuvantare” diferita si simultana a mai multor oameni cauzeaza o proasta percepere a cuvantului-sonor si, desigur, si ca inteles – ca intr-o “glosolalie” in sens rau, de amestec babilonic al limbilor, distrugator de comuniune … ori cuvantul, in Biserica, trebuie sa rasune raspicat si pe inteles: “cantati cu intelegere”, ne indeamna Psalmistul (Ps. 46, 7). Si doar cantatul pe o voce permite unui numar oricat de mare de participanti sa se armonizeze”, intru intelegere – unisonul fiind armonia cea mai simpla si consonanta perfecta.

Cantarea polifonica si armonica este, de fapt, o folosire cripto-instrumentala (o instrumentare structurala) a vocii si cuvantului. Complexitatea texturii sonore, ce poate usor deveni haotica in cazul unei interpretari neindemanatice, provoaca, in orice caz (sub acoperirea unei armonii sonore placute, desfatatoare), o umbrire de inteles al cuvantului, cu consecinte negative asupra comuniunii liturgice …

Practica armonica si polifonica a cantarii a impus armonia pe doar cateva voci, – orice marire a numarului de voci complicand mult executia – dar ea presupune si asa oameni suficient pregatiti muzical, chiar profesionisti – ceea ce este greu de pretins tuturor credinciosilor dintr-o biserica… De aceea a aparut o dubla “despartire”: intre cei care canta in corul armonic si cei care asculta; si chiar in interiorul corului, intre diferitele “partide” vocale in care trebuie impartit corul, neputandu-se atribui cate o “voce” armonica fiecarui corist.

Impartirea pe mai multe voci, in cantarea armonica, introduce astfel un element tehnic exterior de separare intr-un cadru de comuniune interpersonala, in care toti trebuie sa cante “intr-un glas”, “desavarsiti intru unime” (In. 17, 21). Aceasta cerinta liturgica este mult mai usor de indeplinit prin cantarea pe o singura voce, monodica, cantarea la unison inlaturand “impartirile” si rezolvand problema “profesionalismului” muzical al credinciosilor, ea fiind accesibila oricarui om, normal dotat si pregatit. De asemenea, nici o “armonizare” au vreunei multitudini de simtiri si cugete – de voci, in cazul cantarii – nu va putea egala perfectiunea si “absolutul” unitatii credintei – a carei expresie desavarsita este monodia. Pentru a face o comparatie, este ca si deosebirea intre ecumenism si (inter-) comuniunea euharistica.

Pe un plan spiritual deci, cantarea pe voci diferite creeaza, inevitabil, “distanta” si “pozitie” diferita – chiar daca in “armonie”. (In muzica, o armonie, oricat de consonanta, induce o tensiune care nu-si gaseste rezolvarea decat in unison – limita desavarsirii armonice, ce suprinde insa, in armonicele sale naturale, si potentialitatea originara a oricarei armonii). La fel cum, in arta icoanei, renuntarea la facilitatea optica a perspectivei de adancime n-a insemnat eliminarea “distantei” si a “pozitiei” diferite determinate de aceasta distanta, renuntarea la “pozitionarea” diferita in cantarea pe mai multe voci, pentru cantarea pe o singura voce, cu aceeasi melodie si aceleasi cuvinte, inseamna – pentru comuniunea interpersonala – prefacerea “adunarii” ecleziale (un “noi” cu “pozitii” diferite ale eu-rilor) intr-un “eu” liturgic al desavarsitei comuniuni.

Isonul, care insoteste uneori cantarea ortodoxa si despre care se poate spune ca este o “referinta armonica” – o concesie facuta “impersonalului instrumental (ca si clopotul sau toaca) si armonic” tocmai pentru a reaminti ca liturghia se savarseste (si) in aceasta lume, in aceasta conditie umana – este un semn (nu un simbol), un “remember”, un “sa luam amnite”, o borna la frontiera dintre doua realitati, un avertisment (vocea obiect…) cutremurator prin implacabilitatea sa …

In sfarsit, insasi relativa constanta prin vremi si trecand peste generatii a caracteristicilor cantarii bisericesti, mentionate pana acum, este inca un element favorizant al comuniunii liturgice interpersonale … Ne putem imagina ce ruptura s-ar produce in comunitatea bisericeasca daca fenomenul “modelor” muzicale nu ar fi receptat cu multa grija in Biserica si credinciosii fiecarei categorii de varsta ar astepta sa rasune la slujbe doar muzicile “placute” vremii (tineretii) lor …

Cele cateva consideratii mai dinainte pot fi dezvoltate si extinse si asupra celorlalte caracteristici si aspecte (chiar particularizate) ale cantarii bisericesti ortodoxe, conexate firesc la diferitele domenii teologice. Mai ales aspectele de spiritualitate a cantarii, ce implica nemijlocit persoana cantaretului liturghisitor – in cantarea de obste, aceasta se confunda cu persoana crestinului in general – lumineaza calea intelegerii si partasiei la Traditia bisericeasca vie a cantarii liturgice ortodoxe, si prin aceasta, la iconomia dumnezeiasca mantuitoare.

“Epectaza” persoanei cantaretului, pe care o presupune si totodata o determina cantarea liturgica (” … toata grija cea lumeasca de la noi sa o lepadam”) pregateste pentru intelegerea “ratiunilor” chiar si ale cantarii bisericesti, ca si trepte spre plinirea “personala”, in recapitularea si participarea transcendenta si indumnezeitoare, dupa modelul si intru Iisus Hristos, Mantuitorul nostru. Din ansamblul celor expuse se poate concluziona aratand ca orice renuantare la caracterele cantarii bisericesti la care ne-am referit inseamna, in plan liturgic, a face pasi in directia “depersonalizarii” slujbelor bisericesti, adica in directia anularii identitatii de comuniune interpersonala a liturgicului ortodox, in ultima instanta, in directia des-fiintarii acestuia. Exceptiile adoptarii, in unele perioade, a unor moduri de cantare straine duhului liturgic al Ortodoxiei nu au facut decat sa confirme “regula” revenirii, mereu, la conditia originara a cantarii bisericesti.

Pr. lect. Vasile Grajdian

Preluat de aici.

 

Despre tehnica de a cânta ”în mască”

Dacă vi s-a întâmplat nu de puţine ori să rămâneţi fără voce, să răguşiţi după ce aţi cântat Utrenia şi Sf. Liturghie sau a doua zi să aveţi vocea îngroşată sau piţigăiată aceasta s-a datorat faptului că nu aţi folosit o tehnică de a cânta adecvată efortului vocal pe care l-aţi depus ca intensitate şi durată.

Majoritatea cântăreţilor şi a preoţilor cantă din gât fără a avea cele mai elementare noţiuni de tehnică vocală. A cunoaşte glasurile la perfecţie şi a reuşi să descifrezi orice cântare bizantină, indiferent de complexitatea ei nu este suficient în ceea ce priveşte educaţia muzicală a slujitorilor Bisericii. Pentru a evita problemele cauzate de un efort vocal prelungit, este nevoie şi de o tehnică vocală care să fie suportul cunoaşterii teoretice.

Tehnica vocală implică două aspecte care trebuie considerate şi aplicate împreună pentru o eficienţă maximă: – respiraţia diafragmatică
- cântatul în mască.
Folosirea respiraţiei diafragmatice ca suport al cântatului în mască potenţează resursele vocii şi îi conservă vitalitatea.

Respiraţia diafragmatică înseamna folosirea exclusivă a diafragmei in timp ce cântăm. Practic folosim diafragma pentru a umple plamanii cu aerul care constituie suportul sunetului. Greseala cea mai frecvent întîlnită este de a nu folosi decat partea superioara a plamanilor, ceea ce inseamnă ca nu îi folosim la capacitatea lor maximă. Respiraţia trebuie sa fie asadar profundă, iar diafragma sa o simţim încordata in timp ce cântăm.

Respiraţia diafragmatică nu ne ajută daca nu plasăm vocea acolo unde trebuie. Aţi auzit poate de tehnica de a cânta în masca, dar nu v-a explicat nimeni până acum în ce constă aceasta metodă. Prin mască se înţelege partea superioară a feţei: sinusurile, pomeţii şi zona de deasupra dinţilor de sus. Aceştia sunt de fapt rezonatorii faciali, care atunci când sunt folosiţi dau claritate, lejeritate şi volum sunetului. Unii dintre voi imi veţi spune: “Lasă-ne dom’le cu tehnicile tale vocale pentru că sunt cântăreţi care nu folosesc nici o tehnică şi cântă foarte bine!” O astfel de afirmaţie face abstracţie de diferenţele constituţiei fizionomice ale fiecaruia dintre noi. Sunt persoane care cântă în mod natural în mască deoarece constituţia oaselor capului le permite acest lucru pe care îl fac fără efortul pe care un om normal ar trebui să îl facă. Însă şi în aceste cazuri fără suportul respiraţiei diafragmatice se ajunge la alterarea sunetului şi a vocii. Principiul care stă la baza cântatului în mască este acela de a ataca notele peste glotă plasându-le în rezonatorii faciali. Notele grave trebuie plasate în zona de deasupra dinţilor, iar cele înalte trebuie sa rezoneze în zona sinusurilor. Pentru a verifica dacă cântaţi în mască puteţi să ţineţi mâinile lipite de zona respectivă în timp ce cântaţi. Dacă sunetul rezonează în această zonă înseamnă ca plasaţi sunetul acolo unde trebuie. Dacă rezonează în gât sau in plămâni înseamnă ca nu atacaţi şi nu plasaţi suneţul corect. Atacul notei trebuie sa fie în mască, supraglotic. Gâtul trebuie să fie aproape imperceptibil. La început va fi greu, dar dupa câteva săptămâni de vocalize şi cântat în mască ambitusul se va lărgi, la fel şi capacitate de a cănta încet sau tare după cum doriţi. La fel şi când vorbim trebuie aplicate aceleaşi metode.

Mare atenţie pentru a nu cânta nazal, asa cum se practica de către unii cântareţi şi preoţi. Începeţi vocalizele în registrul mediu folosind rezonatorii faciali, coborâţi în cel grav şi abia după ce aţi aşezat bine notele grave treceţi în registrul înalt. Folosiţi vocalizele clasice dar plasaţi sunetul în mască. Nu forţaţi! Totul se obţine în timp şi cu multă muncă. Aveţi la dispoziţie şi un film pentru exemplificare: Film aici

de Viorel, preluat de aici.

 

Terirem

Dictionar:

Kratema – o unitate melodică independentă folosită pentru a prelungi un imn, constând din teretismata (silabe fără un înțeles anume: terirem, tenena, tororon)

 

Asupra casatoriei – Sfantul Ioan Gura de Aur

… fiecare sa-si iubeasca femeia ca pe sine insusi; iar femeia sa se teama de barbat (Efes. 5,33)

Un mare intelept, insiruind cele mai de seama binecuvantari, a pomenit-o si pe aceasta: “barbatul cu femeia care se inteleg bine unul cu altul.”(Sir. 25,2). Altundeva intareste ca:“Prietenul si tovarasul la vreme se intalnesc, si mai mult decat amandoi, femeia cu barbatul.” (Sir. 40.25). In pronia Sa divina, Dumnezeu a oranduit de la inceputuri aceasta unire intrebarbat si femeie si a grait de cei doi ca de una: barbat si femeie El i-a creat (Gen. 1,27) si nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca, pentru ca voi toti sunteti una in Hristos Iisus (Gal. 3.22). Nu exista relatie intre semeni mai adanca decat aceea dintre barbat si femeie, daca ei sunt uniti asa cum ar trebui. Cand fericitul David il jeluia pe Ionatan, care era un suflet cu el, cu ce a asemuit el maretia iubirii lor? “Iubirea ta a fost pentru mine mai presus de iubirea femeiasca.”(II Regi 1,26). Puterea acestei iubiri este cu adevarat mai mare decat orice pasiune. Unele doriri pot fi puternice, dar aceasta singura nu cade niciodata. Aceasta dragoste (eros) este adanc sadita in fiinta noastra. Neobservata de noi, ea face ca trupurilebarbatilor si ale femeilor sa se atraga, pentru ca dintru inceput femeia a fost din barbat, si din femeie si barbat, alti barbati si femei s-au nascut. Vedeti acum cat de adanca este aceasta unire si cum Dumnezeu a creat-o in chip divin dintr-o singura fire? I-a ingaduit lui Adam sa se casatoreasca cu Eva, care ii era mai mult decat sora sau fiica, era sange din sangele lui! Dumnezeu a facut ca intreaga omenire sa-si aiba obarsia intru aceasta. Pe de o parte, Dumnezeu nu a facut femeia separat de barbat, pentru ca acesta ar fi considerat-o cu totul osebita fata de el. Nici nu a lasat femeia sa dea nastere de prunci fara de barbat. Daca ar sta asa lucrurile, ea si-ar fi indeajuns siesi. In loc de acestea, precum ramurile unui copac pornesc dinacelasi trunchi, El l-a facut pe unul-Adam sa fie obarsia intregii omeniri, impreuna barbat si femeie, si a facut cu putinta ca barbatii si femeile sa-si fie suficienti lorusi. Mai tarziu, a oprit pe barbati sa se casatoreasca cu surorile sau fiicele lor, pentru ca iubirea noastra sa nu se margineasca la madularele familiei, si sa fie luata restului omenirii. Toate acestea sunt cuprinse in cuvintele lui Hristos: “El i-a facut de la inceput barbat si femeie.”(Mat. 19,4).

Dragostea dintre barbat si femeie este puterea care tine societatea laolalta. Barbatii vor ridica armele si chiar isi vor jertfi viata pentru acesta iubire. Sf. Pavel nu ar fi intarit acest subiect fara o pricina temeinica; de ce ar mai fi spus Femei, fiti supuse barbatilor vostri, ca Domnului?  Pentru ca atunci cand domneste intelegerea, copiii cresc bine, gospodaria este bine intretinuta, iar vecinii, prietenii si rudele lauda rezultatul. Si astfel, si familia si societatea dobandesc mari foloase. Iar cand nu exista intelegere, totul devine confuz si valorile serastoarna. Cand este pace intre capeteniile unei ostiri, totul se desfasoara in oranduiala, dar cand nu e, toate sunt in neoranduiala. La fel este si aici. De dragul intelegerii, atunci, a spus: Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului.

Sa presupunem, atunci, ca barbatului ii este a ocupa locul capului, si femeii cel al trupului, si sa ascultam ce inseamna “capetenie”: caci barbatul este capul femeii, precum si Hristos este capul Bisericii, Trupul Sau, al carui Mantuitor este. Astfel precum Biserica se supune lui Hristos, si femeile sa se supuna barbatilor lor in toate. Observati ca imediat dupa ce zice ca barbatul este capul femeii, precum Hristos este capul Bisericii, spune de indata ca Biserica este Trupul Sau, si El insusi Mantuitorul ei. Este capul, cel ce tine bunastarea trupului. In celelalte sale epistole, Pavel deja a asternut temelia dragostei intre soti, si a incredintat barbatul si femeia sa locului lor cuvenit: barbatului, cel de conducator si sprijinitor, si femeii, cel de supunere. Astfel precum Biserica se supune lui Hristos – si Biserica, aduceti-va aminte, consta atat din barbati cat si din femei – femeile sa se supuna intru toate barbatilor lor, ca lui Dumnezeu.

Ati auzit ce importanta are ascultarea; l-ati laudat si v-ati minunat de Pavel cum ne uneste vietile, asa cum ne-am astepta de la un om minunat si duhovnicesc. Si bine ati facut. Dar acum ascultati-l ce mai cere de la voi; nu si-a incheiat pilda. “Barbatilor, graieste el, iubiti pe femeile voastre precum si Hristos a iubit Biserica.” Ati vazut de cata ascultare este nevoie; acum ascultati cata iubire este trebuincioasa. Vrei ca femeia sa-ti fie supusa, asa cum Biserica ii este lui Hristos? Atunci ia-ti raspunderea unei asemenea purtari de grija pentru ea, asemenea celei a lui Hristos pentru Biserica. Si chiar daca va fi candva trebuinta sa-ti dai viata pentru ea, da, chiar daca va trebui sa treci prin orice fel de suferinta, sa nu daiinapoi. Chiar de vei indura toate acestea, nu vei fi facut nimic ca sa fii pe potriva a ceea ce a facut Hristos. Tu te jertfesti pentru cineva cu care esti deja unit, dar El S-a daruit cuiva care I-a intors spatele si care Il ura. Apoi, la fel cum El a cinstit-o [Biserica] asezand la picioarele Sale pe cea care I-a intors spatele, care L-a urat, respins, dispretuit, savarsind aceasta nu prin amenintari, sau violenta, sau ingrozire, fara nimic din toate acestea, ci prin dragostea Sa neistovita; astfel deci trebuie sa te porti cu sotia ta. Chiar daca o vezi ca nu teapreciaza, ca te dispretuieste si te batjocoreste, tot vei putea sa o supui, prin afectiunea, blandetea, si marea ta grija pentru ea. Nu este influenta mai puternica decat legaturadragostei, mai ales cea dintre barbat si femeie. O sluga poate fi invatata sa se supuna prin teama; dar chiar si ea, provocata prea tare, isi va cauta in curand libertatea. Dar tovarasa de viata a cuiva, maica copiilor sai, izvorul bucuriilor sale, nu trebuie niciodata inlantuita cu frica si amenintari, ci cu dragoste si rabdare. Ce fel de casnicie poate fi aceea in care femeia se teme de barbatul sau? Ce fel de multumire ar putea avea barbatul insusi, daca traieste cu femeia sa ca si cum i-ar fi roaba, si nu ca si cu o femeie, dupa propria ei voie? Sufera orice de dragul ei, dar nu o dispretui nicicand, caci Hristos nu a facut niciodata aceasta fata de Biserica. [...]

Pavel a infatisat intocmai barbatului si femeii care este purtarea cuvenita amandurora: ea ar trebui sa i se plece pentru ca este capul, iar el sa o iubeasca ca pe trupul sau. Dar cum poate fi implinita aceasta purtare? Trebuie sa fie limpede aceasta; acum va voi spune cum. Se va implini daca ne indepartam de arginti, daca ne nevoim mai mult decat orice pentru virtute, daca pastram in fata ochilor nostri frica lui Dumnezeu. Ceea ce Pavel ii povatuieste pe slujitori in capitolul urmator ni se potriveste si noua la fel de bine, …stiind ca pentru orice bine pe care il indeplineste omul va primi rasplata de la Domnul. (Efes. 6,8). Iubeste-o nu atat pentru ea, ci pentru Hristos. De aceasta Apostolul spune, fiti supuse… ca Domnului.Savarsiti toate de dragul lui Dumnezeu, in duhul ascultarii de El. Aceste cuvinte ar trebui sa fie indeajuns pentru a ne convinge sa evitam certurile si neintelegerile. Nici un barbat nu ar trebui sa creada vreunei invinuiri din partea altcuiva, catre femeia sa, si invers; nici femeia nu trebuie sa urmareasca in chip exagerat plecarile si venirile barbatului sau, daca el s-a dovedit intotdeauna deasupra oricarei neincrederi. Si daca iti inchini ziua lucrului si prietenilor, si seara femeii; dar ea tot nu este multumita, ci este geloasa dupa mai mult din timpultau? Nu te necaji de plangerile ei; ea te iubeste, nu se poarta necugetat - mustrarile vin din afectiunea adanca pe care ti-o poarta, si din teama. Da, ii este teama ca ii va fi furat patul conjugal, ca altcineva o va lipsi de cea mai mare binecuvantare, ca altcineva i-l va lua pe cel ce ii este cap.

O femeie nu ar trebui sa-si cicaleasca niciodata barbatul: “Esti las si lenes si iti lipseste ambitia! Priveste la rudele si vecinii nostri; au bani din belsug. Sotiile lor au mult mai mult decatmine.” Nu lasati pe nici o femeie sa graiasca unele ca acestea; ea este trupul barbatului ei, si nu este pentru ea sa-i porunceasca capului, ci sa i se supuna si sa asculte. “Dar de ce sa sufere saracia?” vor intreba unii. De este saraca, sa se mangaie cu gandul la cei ce sunt mult mai saraci. Daca si-ar iubi barbatul cu adevarat, niciodata nu i-ar vorbi astfel, ci ar pretui ca este langa ea, mai mult decat tot aurul din lume… Impodobeste-ti casa simplu si cu bun gust. Daca mirele ii arata sotiei ca nu are nici o placere in excesele lumesti, si ca nu le doreste,casnicia lor va ramane neatinsa de influentele celui rau care sunt atat de des intalnite in zilele noastre. Sa evite muzica nepotrivita si dansurile ce sunt atat de la moda acum.

Sunt constient ca multi ma considera ridicol pentru ca dau astfel de povete; dar, daca ma veti asculta, pe masura ce trece vremea, veti intelege avantajele unui fel de viata linistit. Nuveti mai rade de mine, ci in schimb veti rade de felul in care vietuiesc acum oamenii, precum copiii fara minte sau oamenii beti. Atunci, care este indatorirea noastra? Inlaturati dinvietile voastre muzica rusinoasa, lipsita de modestie si diavoleasca, si nu va insotiti cu oameni care se bucura de astfel de distractii destrabalate. Cand mireasa iti va vedea felul de viata, isi va spune: “Minunat! Ce om intelept este barbatul meu! Nu da nici o insemnatate acestei vieti trecatoare; s-a casatorit cu mine ca sa fiu o mama buna a copiiilor lui si un administrator grijuliu al gospodariei sale.” Va fi acest fel de viata neplacut pentru o tanara mireasa? Poate doar pentru o scurta vreme, si apoi va descoperi cat de incantator este acest chip de viata. Isi va pastra modestia, daca tu o pastrezi pe a ta. Nu te angaja in convorbiri netrebuincioase; vorbirea prea multa nu foloseste pe nimeni. Intotdeauna cand oferi o povatafemeii tale, incepe prin a-i spune cat de mult o iubesti. Nimic nu o va convinge mai bine sa recunoasca intelepciunea cuvintelor tale, decat convingerea ca ii vorbesti cu o afectiunesincera. Spune-i ca esti convins ca banii nu au insemnatate, ca numai talharii inseteaza dupa ei in toata vremea, ca o iubesti mai mult decat orice avere; si, intr-adevar, o tanarainteleapta, chibzuita si evlavioasa este mai de pret decat toti argintii din lume. Arata-i ca-i pretuiesti tovarasia, si ca preferi sa stai acasa decat sa fii plecat. Pretuieste-o de fata cu prietenii si copiii tai. Rugati-va impreuna acasa si duceti-va la Biserica; cand va intoarceti acasa, intrebati-va unul pe altul intelesurile rugaciunilor si ale celor ce s-au citit. Daca sunteticovarsiti de saracie, amintiti-va de Petru si Pavel, care au fost slaviti mai mult decat imparatii sau decat cei bogati, cu toate ca au rabdat de foame si de sete. Amintiti-va unul altuia ca nu este nimic in viata de care sa va fie frica, in afara de a-L supara de Dumnezeu. Daca asa va fi casnicia voastra, desavarsirea aceasta il va concura pe cel mai sfant monah.

Daca le vom cauta pe cele desavarsite, celelalte vor veni de la sine. Domnul spune “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Sa si toate celelalte se vor adauga voua”(Mat. 6,33). Ce fel de oameni socotiti ca vor fi copii unor astfel de oameni? Ce fel de persoane vor fi cei ce le vor cauta tovarasia? Nu vor fi ei intr-un sfarsit primitori a nenumaratebinecuvantari? De obicei, copiii mostenesc caracterul parintilor lor, pentru ca s-au format in acelasi temperament, iubesc ceea ce iubesc si parintii lor, vorbesc in acelasi fel, si lucreazacu aceleasi nazuinte. Daca ne randuim intr-acest fel viata si cercetam sarguincios Scripturile, vom gasi lectii care sa ne calauzeasca in tot ceea ce avem trebuinta!

O selectie din Asupra casatoriei si vietii de familie de Sf. Ioan Gura de Aur

Traducerea: Maria-Iuliana Sacs

Preluată de aici.

 

Sf. Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur

Ascultă Sf. Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur cu participarea corului ”Gavriil Muzicescu” al Filarmonicii din Iași:

 

Sf. Ioan Gură de Aur: Despre dragoste și prietenie

din “”Margaritare””

Iubitorul de oameni Dumnezeul nostru, fraţilor a iubit şi iubeşte să aibă toţi oameni dragoste unul către altul şi prietenia adevărată şi credinţă nedespărţită, că pentru aceea a pus nevoia şi meşteşugurile şi treburile lumii, ca să trebuiască să-şi ajute unul altuia la slujba şi binele vecinului său, că şi semănătorul nu seamănă grîu numai pentru trebuinţa lui, ci şi pentru trebuinţa altora de vreme ce socotind că fiind lipsă şi neajunsul vremii va pierii şi el şi ceilalţi.

La fel şi soldatul nu merge la război şi la primejdii ca să se păzească şi să se mântuiască numai pe sine ci ca să facă să stea şi cetăţile şi oraşele în pace şi neprădate.

Aşa face şi negustorul cel ce umblă pe uscat şi pe mare, nu aduce negoţ numai cât pentru trebuinţele lui, ce aduce şi alte negoţuri multe ca să poată cumpăra şi de către alţii mulţi.

De vreme ce ar fi fost în alt chip, adică ar fi oamenii nelipsiţi n-ar primi să ceară nimica de la vecinii lor.

Drept aceea a unit Dumnezeu lumea cu dragoste atât de minunat, pentru că dragostea nu-l lăsa pe om să-şi facă binele lui mai întâi ci pe al altora, că de n-ar fi fost această iubire frăţească, n-ar fi fost cu putinţă să se mântuiască nimeni nici trupeşte nici sufleteşte, măcar de am face toate bunătăţile şi să nu avem dragoste, nici o îndrăzneală şi nici un prieteşug nu vom avea la Dumnezeu, că zice Ap. Pavel: “de mi-aş da toată avuţia mea milostenie şi de aş da trupul meu să-l ardă pentru numele lui Hristos şi să mă fac mucenicul  Lui şi dragoste cu fratele meu să nu am, nici un folos nu am”, iar când voia să meargă să se judece la judecata păgânilor: “Fericit sunt eu că vrei să mă judeci tu”.

Nu că doar îl lua cu bine ceva, ci pentru blândeţe şi dragoste voind să-i dobândească pe ei. Că dintr-o parte şi-l întoarse pe judecător spre el cel mai înainte vinovat judecăţii. Iar apoi biruind judecătorul mărturisirea cu glas mare înaintea a tot divanul zicând: “puţin lipseşte Pavele să nu mă fac creştin”, iar Pavel zise, aşa nădăjduiesc şi eu în Hristosul meu, nu numai tu să te faci creştin, ci şi cei ce se află aici toţi să se facă creştini ca şi mine”.

Deci când cere de la noi Dumnezeu atât de puţin iar noi nici o parte nu dăm, ce iertăciune vom avea? Nici una.

De aceea nu vă pară lucru rău a fi de folos, a trebui unul altuia pentru că acest lucru dumnezeiesc, adică dragostea şi unirea oamenilor s-au făcut cu socoteală şi cu înţelepciunea cea nespusă a lui Dumnezeu.

Că de nu trebuim unul altuia nici lucrul cel de nevoie nu se poate aduce la prietenie, dar cu cât mai vârtos când am avea de toate? Am fi ca fiarele cele sălbatice de ne-am mânca unul pe altul. Pentru aceia, Împăratul păcii Dumnezeu cu sila şi fără de voia lor a poruncit tuturor oamenilor să trebuiască şi să se roage unul pentru altul şi în toate zilele să ne închinăm şi să dăm ziua bună unul altuia când ne întâlnim.

Dar de ar fi luat şi această legătură a dragostei dintre oameni, oare care şi cine ar vrea să iubească prea uşor pe fratele său? Dar pentru aceea ne-a dat Dumnezeu să avem toţi un lăcaş şi o casă, toată lumea şi o lumină ne-a aprins tuturor soarele să ne lumineze şi un acoperământ a întins şi ne-a acoperit cu cerul şi o masă, pământul şi n-a dat celui bogat mai mult şi celui sărac mai puţin; nu, ce tuturor într-un chip.

Ca să nu poată zice nimeni că eu nu am prieten, nici rudenie, nici vecin, pentru aceea cum să merg ne având nici o unire cu el?

Ascultă să o ştii, că nu se cade numai către prieteni să-şi arate dragostea şi recunoştinţa, ci precum se află mădular către mădular. Că precum nu putem să zicem că nu-mi trebuieşte mâna sau piciorul, aşa şi cel ce zice că n-are omul lui, sau prieten sau vecin, şi de acest lucru poate numai să râdă cineva, că măcar de n-ai şi rudă şi prieten pe cineva, tot este om din firea ta. Şi un stăpân are pe Dumnezeu şi în lume s-a născut.

Că pentru bani pe aceia ce nu sunt datori îi lăudăm, iar pentru dragoste pentru cei ce sunt datori pururea îi iubim şi-i lăudăm, iar pentru dragoste pentru cei ce sunt datori pururea îi iubim şi-i lăudăm, pentru aceea să poftim să avem dragoste pentru toţi, iar de pofteşte cineva să se desparte de tine tu nu te despărţi de el, nici să-i zici vreun cuvânt rău, adică de mă va iubi îl voi iubi şi eu.

Iar de nu va vrea el nici decum să te iubească, tu tot să arăţi spre dânsul dragoste ca să-l întorci către tine, că toţi creştinii sunt ale tale mădulare, că mădularul când se va despărţi de la trupul omului pentru vreo nevoie sau pentru vreo primejdie, facem meşteşugul în tot felul ca să-l aducem la loc.

Aşa se cade să facem şi pentru fratele care nu are dragoste, pentru că atunci ai mai mare laudă de la Dumnezeu când îl tragi la dragostea ta, că ne porunceşte Dumnezeu să chemăm spre prietenie pe cei ce nu pot să ni-l răscumpere, ca să se înmulţească plata răscumpărării, cu mult mai mult se cade să facem aceasta pentru prietenia şi dragostea fratelui nostru.

De iubeşti pe cineva şi te iubeşte şi el pe tine iată că-ţi răsplăteşte datoria prieteniei, iar cela ce iubeşte şi nu-l iubesc îţi face pe Dumnezeu datornic în locul aceluia, căci când te iubeşte cineva atunci nu trebuie multă nevoinţă, iar când nu te iubeşte atunci are mulţumită pentru ajutorul tău, pentru aceaia să nu faci lenea pricină nevoinţei, nici să zici că de vreme ce s-a răcit dragostea ce o avea spre mine n-am nici o grijă de dânsul, că rea neputinţă este dacă se răceşte dragostea, dar tu încălzeşte mădularul acela ce s-a răcit, pentru că cel ce vrea să-l iubească alţii, trebuie să iubească şi el pe cei cel iubesc pentru că dacă nu poţi să ai prieten şi frate în alt chip, poţi să dobândeşti cu blândeţele, iar dacă nu eşti vrednic să chiverniseşti pe fratele tău, dar pe străin când vei putea să-l aduci la tine.

Şi aceasta în ce chip se va faci? Când vei vrea să nu se vestească numele tău de rău. Drept aceia nu grăi nici tu de rău pe alţii.

Drag îţi este să te laude alţii, laudă şi tu pe aceia. Voia îţi este să nu te grăiască de rău.

Vrei să-ţi dea alţii milostenie, fii şi tu milostiv.

Voia îţi este să-ţi ierte greşalele tale, iartă şi tu pe cei ce greşesc ţie.

Vrei să nu-ţi facă strâmbătate, nu lua nici tu cele străine, în acest fel să fim spre vecinii noştri cum vrem să fie ei către noi.

Căci în ce fel trupul fără de suflet nu se cheamă om nici sufletul fără trup, aşa nici dragostea către Dumnezeu, dacă nu avea dragostea celui de-aproape şi de o credinţă cu el.

Vrei să odihneşti pe cineva eu nu te opresc, numai să nu fie spre părere rea altuia, şi să nu căutăm să ne folosim numai de la învăţătorul dascălilor, ci să ne strângem toţi la un loc învăţându-ne unul pe altul.

Dar de ce să fii tu unul şi singur? Că nu te nevoieşti să ai prieteni mulţi şi iubiţi? Că nu eşti făcător de iubire, nu cunoaşteţi prietenii şi prietenia care este mare bunătate, pentru că în ce fel zicem că oamenii răi se unesc ca să facă răutatea că ei şi pe Dumnezeu mânie.

La fel şi celor ce sunt într-o unire cu dragostea se veseleşte Dumnezeu de ei şi zicem că sunt oameni buni. Pentru aceea şi tu nu te uni cu cei mulţi spre rău, fă-ţi prieteni şi-i cinsteşte pe ei ca pe oamenii tăi şi mai înainte de toate cinsteşte pe preot şi pe mai marii Bisericii, că omul cel iubitor de pace se cheamă fiul păcii şi cu mult mai mult cel ce-şi face prieteni iar de se şi împacă cu cei cu care are vrajbă, nu se cheamă numai fiul păcii ci încă şi fiul lui Dumnezeu, pentru că zice: “Fericiţi făcătorii de pace că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema”.

Iar cel ce-şi face vrăjmaşi neprieteni nu este vrednic de laude, că diavolul ne îndeamnă să ne învrăjbim unii pe alţii ca să ne ducă în muncă, iar Dumnezeu iubeşte ca să se mântuiască toţi oamenii cu lipsa, diavolul îi uneşte pe oameni cu noroiul bogăţiei şi nu-i lasă nici noaptea nici ziua să se odihnească, iar Dumnezeu de la acea grijă şi fără de minte îi opreşte pe oameni şi le porunceşte să strângă comoară în ceruri, nu din avuţie, ci din osteneală dreaptă, iar diavolul din după ostenelile şi nevoile lor cele multe, nu numai cât nu poate să le ajute celor ce au făcut voia lui în iad unde se muncesc ci încă aprinde şi para focului şi-i arde pe aceia ce-l  ascultă pe el şi strâng avuţia nedreaptă a păcatelor.

Iar Hristos ne-a poruncit că de vom da şi un pahar de apă rece nici acela nu-l lasă să piară fără plată.

Dar cum nu este mare nebunie să nu iubim Stăpân şi Domn blând şi dulce ca acesta? Să-L lăsăm pe acesta care este plin de toate bunătăţile şi să slujim tiranului diavol ce fără de minte? Care nici aici nici acolo nu poate să ne ajute. Nu vă pară rău fraţilor pentru cuvintele cele ce v-am zis. Că şi eu iubesc pe cel ce mă iubeşte, iar şi când mă mustră şi mă huleşte pentru îndreptarea unei greşeli, atunci mai mult îmi pare că mă iubeşte, că cel ce laudă prietenul său de ar face ori rău ori bine acela nu este prieten adevărat ci înşelător şi făţarnic, când laudă cineva pe cel ce face lucruri bune sau îl mustră în taină, adică să fie numai ei amândoi, atunci este lucru de prieten credincios şi iubit şi când mă laudă vreun vrăjmaş al meu nicidecum nu primesc iar pe prieten când mă ceartă îl iubesc şi dragi îmi sunt rănile lui, precum zice cuvântul filozofic.

Mai credincioase sunt ranele prietenului decât sărutarea cea de bună voie a vrăjmaşului pentru că vrăjmaşul ori cu dreptate ori cu strâmbătate de ocărăşte şi mustră pe om, nu spre folosul lui o face, ci ca să-i facă ruşine.

Deci iată fraţilor că nu este în lume toată mai bună tocmire decât dragostea şi unirea, pentru că unul singur este înmulţit, adică arată pe mulţi prin dragoste, că de sunt doi într-un suflet şi iubiţi, între zece nu este unul ci fiecare din ei ca şi când s-ar lupta cu cei zece, că fiecare are câte 20 de mîini şi 20 de ochi şi câte 20 de picioare iar suflete are 10; iar de ar fi şi 100 tot în acest fel ar fi.

Şi singur cel ce ar fi în Persia poate să fie şi la Roma şi ce nu poate să facă firea omenească, dragostea poate să facă.

Iar de va avea cineva 100 sau două de prieteni socoteşte ce ajutor are şi aceasta este mai minunat să se facă dintr-unul 1000.

Dar de vreme ce este atât de bună dragostea de ce nu câştigăm şi noi ajutorul dragostei? Măcar de sunt prietenii tăi şi săraci ai tot mai mult ajutor de la aceia decât de la bogaţi. Că cele ce vrei să le zici tu pentru tine le zice prietenul tău. Drept aceia cel ce are dragoste cu toţi niciodată nu păţeşte rău, ce-l păzesc atâţea voinici ca pe un împărat şi din cei mulţi se face biruinţa dragostei şi precum strunele alăutei deşi sunt multe într-o unire a glasului săvârşesc unirea versului şi cântecul frumos şi cuvios.

Aşa sunt şi cei ce au dragoste între dânşii şi sunt adunaţi într-un gând cu dragostea, că dragostea ce nu-i face prietenului celui adevărat?

Câtă bucurie face prietenul către prietenul său?

Cât folos şi câtă pază nimic nu întrece prietenului celui adevărat.

Şi în ce fel crinii şi trandafirii dau mirosul cel frumos în tot locul cu floarea frumuseţii lor, aşa şi prietenii măcar în orice loc ar merge dăruiesc darul dragostei, mai bine este să umble omul în întuneric decât să nu aibă prieteni, că nu arde fierbinţeala frigului trupurile, precum aprinde darul prietenilor sufletele prietenilor când se desparte unul de altul, că aşa este pofta dragostei celei adevărate nu numai la cei de faţă ci şi la cei ce lipsesc de mai multă vreme, de mai multe ori şi în visuri îi vedem şi-i auzim şi vorbim cu dânşii şi ne sărutăm cu dragoste fără de saţiu şi numai cu pomenirea prietenului se bucură şi se veseleşte cineva,  dar cel ce iubeşte pe Hristos, Prietenul Făcătorul de bine Cel Adevărat, care a primit şi ne-a iubit, pe noi şi pururea Il avem în mintea noastră şi în gândul nostru, unul ca acela nici o nevoie nu are nici nu se teme de nimeni.

Că de ne arătăm groaznici spre toţi atunci când ne arată cei mari dragoste, cu cât mai vârtos vom avea dragoste cu Dumnezeu şi de va trebui să dăm şi bani şi trupul nostru şi tocmai sufletul să-l dăm pentru această dragoste dumnezeiască, să nu ne pară rău că nu ajunge să arătăm numai cu cuvinte dragostea şi prin fapte că Iisus Hristos ne-a învăţat nu numai cu cuvintele ci şi cu lucrurile a arătat dragostea Lui către noi, pentru aceea să ne smerim pe noi ca să ne aibă Dumnezeu de grijă, că aceia ce au grijă numai de ei, pe aceia Dumnezeu îi va smeri.

Deci cine va să ştie în ce fel îl va iubi pe prietenul său şi va cunoaşte puterea diavolului şi să alerge la făcătorul acesteia la fericitul Pavel să afle şi el îl va învăţa câtă nevoie şi cât de greu este să sufere cineva despărţirea prietenului celui credincios care trebuie să aibă suflet viteaz.

Că acest mare Apostol al lui Hristos care a învăţat toată lumea şi a alungat din mintea lui orice patimă şi luptându-se a agonisit toată nepătimirea îngerilor şi a oamenilor, prea uşor le-a răbdat ca un trup străin, legăturile, închisorile, temniţele, lanţurile bătăile, morţile şi tot felul de suferinţă, iar despărţindu-se un suflet iubit de dânsul s-a întristat foarte tare şi s-a scârbit mult că aştepta să afle pe iubitul Tit, în cetatea Troadei şi nu-l află şi îndată ieşi şi fugi din cetate.

O, fericite Pavele şi de trei ori fericite ce este aceasta ce ai făcut?

La stâlp ai fost legat şi în temniţă închis, răni şi bătăi ai luat şi din tot trupul tău curge sângele. Deci acest vestit Apostol Pavel a venit în Troada şi a aflat şi troaditeni învăţaţi în mărturia lui Hristos de către Apostolul Tit.

Ai văzut câtă osteneală este să poată răbda cineva despărţirea iubitului său prieten? Câtă vitejie de suflet trebuie?

Pentru că nu ajunge să fie dragostea numai în suflet, ci trebuie şi trupească mângâiere şi unire şi vorbă sau îndrăznire, o prietenie, o dragoste fierbinte, Pavel cel nebiruit în supărări, stâlpul cel neclintit zicea oare: “ Cine mă va despărţi de dragostea lui Hristos? Nici scârbe nici prigonire nici moarte, ci toate le voi răbda cu bucurie”.

Şi oare când văzând lacrimile iubiţilor săi prieteni pentru despărţirea de dânşii zicea către ei: “Ce faceţi aceasta fraţilor de plângeţi şi-mi sfărâmaţi inima?

O, minune mare, ce zici fericite Pavele?

Puterea lacrimilor prietenilor să zdrobească pe cel nebiruit întru supărări?

Adevărat, că mare este puterea dragostei şi dragostea aceasta mă stăpâneşte şi mă biruieşte, că alte scârbe în afară de dragoste toate le voi răbda, dar cine să nu se mire şi să se supere de sufletul cel viteaz şi întocmai cu cerul al lui Pavel că legat şi-nchis la Roma a primit scrisoare de la filipeni din Macedonia şi cât este de departe de la Macedonia la Roma ştiu cei ce au mers de la un loc la altul şi nici o piedică nu i s-a pus dragostei ucenicilor lui ci primea scrisori adesea de la Bisericile lui Hristos.

Atâta este puterea dragostei încât nu numai pe cei ce sunt de faţă şi aproape îi uneşte, ci încă şi pe cei ce se află departe îi adună şi-i uneşte, şi aşa se cade să iubească cineva pe cel ce-l iubeşte, încât să-şi pună chiar şi sufletul său pentru prietenul lui, pentru aceea nu este în lume nimic vrednic prietenului credincios, că de vede pe prietenul său se bucură şi se veseleşte şi se roagă pentru dânsul ca şi pentru el, eu ştiu pe cineva care se ruga lui  Dumnezeu şi sfinţilor să-l ajute pe prietenul său şi apoi se ruga pentru sine, dar ştiu şi pe fericitul Pavel că de sufletul lui cu multă poftă şi făgăduinţă voia să fie în iad pentru prietenii săi, pentru aceia, ce-l ce iubeşte nu trebuie să stăpânească ci alţii să-l stăpânească pe el.

Cel ce iubeşte nu trebuie să-l dăruiască pe el ci el trebuie să aibă pe prietenul lui datornic şi să-l stăpânească prietenul lui şi s-o aibă aceasta ca mare dar şi facere de bine şi să nu-ţi pară că zic pentru prietenii meselor, că cine are prieten pe cine zic eu cunoaşte ce zic, că decât această viaţă trecătoare mai dulce prietenul, că mulţi oameni după moartea prietenilor nu mai vreau nici ei să vieţuiască în lumea aceasta că mai bun îi este prietenul decât lumina soarelui şi a ochilor, mai bine ne este nouă să nu ne lumineze soarele decât să ne lipsim de prieteni, că dacă are omul prieteni nici o voie rea nu are, iar de ai vreun prieten şi cunoşti vreo vătămare sufletească de el, lipseşte-te de prietenul acela, că dacă ne doare vreun mădular noi îl tăiem ca să nu le strice şi pe celelalte, deci cu mult mai vârtos se cade să facem pentru sufletele noastre, că nu este alt lucru mai rău decât dragostea şi unirea cea vicleană, că rele ce nu poate să le facă nevoia poate să le strice prietenia.

Cine îi are pe prietenii împăratului vrăjmaşi nu poate să fie şi prietenul împăratului, căci când ne iubim pentru Dumnezeu, atunci suntem datori cu cinste lui, iar când nu ne iubesc alţii, El este dator cinstei noastre, drept aceea câţi nu lepădăm banii noştri cei trecători pentru Hristos şi mai vârtos pentru noi, să ne minunăm aducându-ne aminte de dragostea lui Pavel ce a avut pentru Hristos, aceasta o avea mai groaznică decât munca.

De vreme ce el era bucuros să intre în matca focului să se muncească pentru dragostea lui Hristos şi să fie lipsit de împărăţia cerurilor. Dar noi care nu vrem nici de lumea aceasta să ne lepădăm oare nu suntem vrednici de osândă? Şi nici măcar de încălţămintele lui a ne atinge, atâta suntem de departe de mărimea lui, încă multe avem a zice dar vremea a trecut le vom lăsa de le vom zice altădată, însă numai atâta mai zicem acum, că în ce chip avem credinţa cea sfântă şi bună aşa să avem şi dragoste către toţi şi către prieteni şi către vrăjmaşi, să ascultăm şi să ne plecăm cuvintelor lui Iisus Hristos, să păzim sfânta Biserică, care este paza şi lumina ochilor noştri, să ne păzim de cugetele cele rele să nu ne îmbătăm, să nu ne învrăjbim unul cu altul, să nu mâncăm mult ca dobitoacele şi fiarele cele sălbatice, să nu ne stricăm unii pe alţii cu pîrile şi cu vânzările cum îi place şi-i va plăcea diavolului vrăjmaşul sufletelor noastre.

Ca să ne slujim să plăcem lui Hristos şi să veselim pe îngeri şi să ne iubim unul pe altul ca să dobândim împărăţia cerului în Iisus Hristos Domnul nostru a căruia este slava în vecii vecilor. Amin

Vezi sursa.

 

Gândul zilei – 13 Nov.

Atâta este puterea dragostei încât nu numai pe cei ce sunt de faţă şi aproape îi uneşte, ci încă şi pe cei ce se află departe îi adună şi-i uneşte, şi aşa se cade să iubească cineva pe cel ce-l iubeşte, încât să-şi pună chiar şi sufletul său pentru prietenul lui, pentru aceea nu este în lume nimic vrednic prietenului credincios, că de vede pe prietenul său se bucură şi se veseleşte şi se roagă pentru dânsul ca şi pentru el. (Sf. Ioan Gură de Aur)

Vezi un întreg site dedicat Sf. Ioan Hrisostom aici.