Acatistul Nasterii Domnului Nostru Iisus HristosCondacul 1Tu, Doamne, ai ales dintre toate neamurile o Preacurata Fecioara si din ea s-a nascut cu trupul Fiul Tau, Hristos Dumnezeul nostru, pentru care noi, robii Tai, Iti aducem, Stapane, cantare de multumire. Tu insa, avand nespusa milostivire, izbaveste-ne din toate necazurile, pe noi cei care cantam: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai intrupat pentru noi, Slava Tie.
Icosul 1Multime de ingeri s-a adunat sa vada Nasterea cea negraita si vazand pe Ziditorul lor culcat in iesle ca un prunc, s-au mirat si cu frica mare s-au inchinat Celui Nascut si Celei ce L-a nascut, cantand:Slavă Tie, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai nascut din Tatal mai inainte de veci.Slavă Tie, Cel ce toate le-ai facut impreuna cu Tatal si cu Duhul;Slavă Tie, Cel ce ai venit sa mantuiesti pe cei pierduti;Slavă Tie, ca ai luat chip de rob;Slavă Tie, Povatuitorul celor rataciti;Slavă Tie, Mantuitorul celor ce pier;Slavă Tie, Cel ce ai daramat peretele vrajbei;Slavă Tie, ca iarasi ai deschis raiul cel inchis prin neascultare;Slavă Tie, ca ai iubit, in chip negrait neamul omenesc;Slavă Tie, ca ai prefacut in Cer pestera de pe pamant;Slavă Tie, ca ai facut pe Fecioara care Te-a nascut, Prestol de heruvimi;Iisuse Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai intrupat pentru noi, slava Tie.
Condacul al 2-leaVazand Ingerii cei netrupesti pe Stapanul lor luand trup din Preacurata Fecioara, s-au spaimantat si au zis: preaslavita si nepatrunsa este pentru noi aceasta Taina si cu frica au cantat: Aliluia.
Icosul al 2-leaToata faptura cea intelegatoare s-a spaimantat si multumind canta taina Nasterii Tale, Stapane, iar puterile ceresti se bucura, glasuind: Slava intru cei de sus, lui Dumnezeu, si pamantul cu oamenii se bucura, iar noi cantam neincetat:Slavă Tie, Cel ce esti slavit intru cele de sus ca Dumnezeu;Slavă Tie, Cel ce ai facut pace pe pamant;Slavă Tie, Cel ce ne-ai impacat cu Tatal;Slavă Tie, Cel ce Te-ai aratat noua pe pamant;Slavă Tie, Cel ce Te-ai intrupat negrait din fecioara;Slavă Tie, Cel ce ai stralucit ca o stea;Slavă Tie, ca prin aceasta pe magi i-ai chemat la inchinare;Slavă Tie, Cel ce ai primit darurile lor cu milostivire;Slavă Tie, Cel ce ai invatat toata faptura sa slujeasca Tie;Slavă Tie, Cel ce ne-ai inteleptit pe noi sa-Ti cantam Tie;Slavă Tie, Cel ce ne-ai unit pe noi cu Tine;Slavă Tie, Cel ce ne-ai mantuit pe noi;Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai intrupat pentru noi, slava Tie.
Condacul al 3-leaPuternic intru tarie, Dumnezeu al pacii si Tata al bunatatilor ai venit pe pamant sa mantuiesti lumea ce pierea in necazuri. Acum, Tu Te nasti la Betleem, ca un prunc, din Fecioara care s-a arata Maica si Mijlocitoare a mantuirii tuturor celor ce slavesc intruparea Ta cu cantarea:Aliluia.
Icosul al 3-leaAvand pe Maica Ta cea Preacurată rugătoare neincetată, veselindu-ne, cantăm Taina intrupării Tale, Stapane, si Nasterea din Fecioară bineplacută lui Dumnezeu, grăind:Slavă Tie, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai intrupat pentru noi;Slavă Tie, Cel ce Te-ai născut in chip negrăit din Fecioară;Slavă Tie, Cel ce ne-ai arătat nouă adancul iubirii Tale de oameni;Slavă Tie, Cel ce ne-ai iubit pe noi in chip nespus;Slavă Tie, Cel ce ai căutat oaia cea pierdută;Slavă Tie, Cel ce Te-ai bucurat cu ingerii de găsirea ei;Slavă Tie, Cel ce ai pus-o pe umerii Tăi;Slavă Tie, Cel ce ai dus-o la Tatăl;Slavă Tie, Cel ce ai făcut cu oamenii si cu ingerii o singura turma;Slavă Tie, Cel ce ne-ai arătat nouă mare si negrăita milă;Slavă Tie, Cel ce ne-ai iubit pe noi mai mult decat toata zidirea;Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai intrupat pentru noi, slavă Tie.
Condacul al 4-leaFurtună de ganduri indoite avand mai inainte neprihanitul Iosif, acum, inlăuntrul pesterii Dumnezeiesti, vede cele peaslăvite. Văzand insă ca un om se naste din Fecioară, a inteles din lucrare că este Dumnezeu adevărat si de aceea s-a inchinat, cantand: Aliluia.
Icosul al 4-leaAuzind păstorii pe Ingerul ce le-a vestit că s-a născut Mantuitorul lumii in cetatea lui David, au alergat in grabă si L-au văzut pe Acesta in iesle ca un miel nevinovat, din pantecele Fecioarei născut, in iesle culcat si au slujit cu bunăcuviintă Celei ce a născut si in faţa lui Iosif cu frica au stat, povestind cele spuse lor si inchinandu-se Celui Născut au zis:Slavă Tie, Mielul lui Dumnezeu si Mantuitorul lumii;Slavă Tie, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ne-ai arătata nouă minuni negrăite;Slavă Tie, Cel ce ne-ai invrednicit pe noi să ascultăm cantare ingerească;Slavă Tie, Cel ce ne-ai invăţat să Te slăvim impreună cu ingerii;Slavă Tie, Cel ce ai inţelepţit pe ingeri si pe oameni să-Ti cante Tie;Slavă Tie, Cel ce ai făcut bucurie pe pamant si in ceruri;Slavă Tie, că pentru Tine se bucură cele ceresti cu cele pamantesti;Slavă Tie, ca prin Tine se unesc cele pamantesti cu cele ceresti;Slavă Tie, Cel ce ai arătat neputincioasă puterea diavolului;Slavă Tie, Cel ce ne-ai izbavit de chinurile aceluia;Slavă Tie, bucuria negrăită a celor ce cred in Tine;Slavă Tie, dulceaţa nespusă a celor ce Te iubesc pe Tine;Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, cel ce Te-ai intrupat pentru noi, slavă Tie.
Condacul al 5-leaSteaua cea mult strălucitoare vestind Nasterea lui Hristos, a fost văzută de magii cei iubitori de stele si, conducandu-se după ea, au ajuns la Cel Neajuns, L-au văzut pe Cel Nevăzut si, bucurandu-se, I-au cantat: Aliluia.
Icosul al 5-leaVazand impăratii caldeeni in mainile Fecioarei pe Imparatul impăratilor, ce stătea ca pe un tron de Heruvimi si socotind a fi Stăpanul, chiar dacă a primit chip de rob, s-au grăbit a-I aduce daruri: aur, precum unui Impărat a toate; tămaie, precum lui Dumnezeu; smirnă, precum unui muritor si, inchinandu-se, I-au cantat:Slavă Ţie, Cel ce ai răsărit tuturor, lumină;Slavă Ţie, Cel ce prin stea ne-ai chemat să ne inchinăm Tie;Slavă Ţie, Cel ce ai mustrat mania de fiară a lui Irod;Slavă Ţie, Cel ce ai arătat le vedere uneltirea lui zadarnică;Slavă Ţie, Cel ce ne-ai izbăvit de inselăciunea acestuia;Slavă Ţie, Cel ce ne-ai invătat să ne inchinam Tie, Soarele dreptatii;Slavă Ţie, Cel ce ai luminat toate cu lumina cunostintei;Slavă Ţie, Cel ce prin Nasterea Ta ai lepădat inchinarea la idoli;Slavă Ţie, Cel ce ai nimicit stăpanirea vrăjmasului pană la sfarsit;Slavă Ţie, Cel ce ne-ai invătat să ne inchinam Tie impreună si Tatălui si Duhului;Slavă Ţie, Cel ce pentru noi ai zdrobit capul sarpelui amagitor;Slavă Ţie, Cel ce ne-ai izbăvit de vesnica moarte;Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce pentru noi Te-ai intrupat, Slavă Tie.
Condacul al 6-leaVestirile dumnezeiasti cele pentru Tine, Mantuitorule, implinindu-se, pe pamant Te-ai arătat, si acum in pestera saracacioasa Te-ai născut din curata Fecioară. Tu bogat fiind, pentru noi de bună voie ai sărăcit, pentru ca oamenii să se imbogătească si să-Ti cante cu credintă: Aliluia.
Icosul al 6-leaRăsărit-ai din Fecioara si din Maica Ta Neispitită de nuntă, Iisuse, luminand precum soarele si alungand minciuna intunericului, iar demonii nerăbdand tăria Ta, Mantuitorule, toti s-au cutremurat si iadul văzand minunea, s-a temut, iar noi cu multumire iti cantăm:Slavă Ţie, Mântuitorul lumii;Slavă Ţie, Sfărâmătorul demonilor;Slavă Ţie, Cel ce ai infricosat cu nasterea ta pe incepătorul minciunii;Slavă Ţie, Cel ce ai zdrobit inchinarea la idoli;Slavă Ţie, Cel ce ai luminat toate cu lumina cunostintei de Dumnezeu;Slavă Ţie, Cel ce ai izgonit intunericul necunostintei;Slavă Ţie, Cel ce ca o Piatră ai izvorat tuturor apa mantuirii;Slavă Ţie, Cel ce ai potolit setea lui Adam si a lui David;Slavă Ţie, ca prin Nasterea Ta, precum un soare toate le-ai luminat;Slavă Ţie, Cel ce ai inconjurat pamantul cu razele luminii harului;Slavă Ţie, Cel ce ne-ai arătata nouă pe pămant făgăduinta;Slavă Ţie, Cel ce ne-ai izbavit pe noi de blestemul părintesc;Iisuse Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai intrupat pentru noi, slava Tie.
Condacul al 7-leaVrand să ne descoperi taina cea din veac ascunsă, din toată zidirea ai ales slujitori ai tainei, Mantuitorule. De la ingeri pe Gavriil, de la oameni pe Fecioara, din ceruri steaua, de pe pămant pestera, unde ai binevoit să te nasti, iar noi, minunandu-ne de intelepciunea Ta cea negrăită, cantam: Aliluia.
Icosul al 7-leaFăptură nouă Te-ai arătat, luand trup Ziditorule al tuturor; din pantece fără sămantă ai răsărit si păstrandu-l nestricat ne-ai arătat pe Mijlocitoarea mantuirii, iar noi cantam:Slavă Ţie, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ne-ai dat nouă Mamă pe Maica milostivirii ce Te-a născut;Slavă Ţie, că pe aceasta si după Nastere ai păstrat-o Fecioară;Slavă Ţie, Cel ce ai venit să mantuiesti pe Adam;Slavă Ţie, Cel ce ai potolit lacrimile;Slavă Ţie, Cel ce ai venit să mantuiesti toate;Slavă Ţie, Cel ce ai rupt zapisul păcatelor noastre;Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat chipul smereniei;Slavă Ţie, Cel ce pentru noi ai sărăcit;Slavă Ţie, că prin săracia Ta pe noi ne-ai imbogătit;Slavă Ţie, că ne-ai imbrăcat cu haina mantuirii;Slavă Ţie, că prin iubirea Ta pe noi ne-ai mantuit;Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai intrupat pentru noi, Slavă Tie.
Condacul al 8-leaVăzand străină si preaslavită Nasterea Ta ce s-a săvarsit in pesteră, să ne instrăinam mai mult de lumea ce desartă si mintea la cele dumnezeiesti să o suim. Că pentru aceasta s-a arătata Dumnezeu pe pămant om smerit, ca să-i ridice la Ceruri pe cei ce cantă Lui: Aliluia.
Icosul al 8-leaTot esti iubire, tot esti dulceată pentru cei ce te iubesc pe Tine, Hristoase Dumnezeule, si coborarea Ta Dumnezeiasca o slăvim, că din fecioară curată Te-ai născut pe pămant ca să ne ridici la ceruri pe noi, cei ce Iti cantăm:Slavă Ţie, Fiul lui Dumnezeu,Cel ce pe pămant Te-ai născut;Slavă Ţie, Cel ce in chip negrăit Te-ai intrupat din Fecioară;Slavă Ţie, că Te-ai arătat nouă;Slavă Ţie, că departe fiind, pe noi la Tine ne-ai chemat;Slavă Ţie, că esti a noastră bucurie nespusă;Slavă Ţie, dulceata inimilor noastre;Slavă Ţie, că prin Nasterea Ta lumina mantuirii ne-ai strălucit;Slavă Ţie, Cel ce ai vărsat lacrimi pentru mantuirea noastră;Slavă Ţie, că prin acestea focul patimilor noastre l-ai stins;Slavă Ţie, că de necurătia patimilor ne-ai spălat;Slavă Ţie, că din moarte ne-ai curătit;Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, cel ce pentru noi te-ai intrupat, Slavă Tie.
Condacul al 9-leaToata intelepciunea si toata mintea ingereasca si omeneasca nu pot sa priceapa Taina Nasterii Tale negraite, totusi, preabunule Stapane, primeste dragostea si credinta noastra si ne mantuieste pe noi care cantam: Aliluia.
Icosul al 9-leaPe ritorii cei mult vorbitori ii vedem nedumeriti , ca pe niste pesti fara de glas, nestiind ce sa spuna despre intruparea Ta, Stapane, ca fiind Dumnezeu desavarsit te-ai aratat si om desavarsit si din Fecioara neispitita de nunta cum Te-ai nascut? Noi insa nepunand la indoiala aceasta Taina, cu o singura credinta Te slavim, cantand:Slavă Ţie, Ipostasul intelepciunii lui Dumnezeu;Slavă Ţie, negraita Bucurie a tuturor;Slavă Ţie, ca pe intelepti i-ai aratat neintelepti;Slavă Ţie, ca pe cei ce Te-au ispitit i-ai rusinatSlavă Ţie, ca toata impletitura de basme ai stricat;Slavă Ţie, ca pe toti i-ai luminat cu lumina cunostintei de Dumnezeu;Slavă Ţie, ca in toate cu intelepciune ai lucrat;Slavă Ţie, ca pe multi cu pricepere i-ai luminat;Slavă Ţie, ca noua calea mantuirii ne-ai aratat;Slavă Ţie, ca esti adanc neajuns de milostivire;Slavă Ţie, ca esti noian de bunatati si de iubire de oameni;Iisuse Fiul lui Dumnezeu, cel ce Te-ai intrupat pentru noi, Slava Tie.
Condacul al 10-leaVrand sa mantuiasca lumea ce se afla pe calea pierzarii, ca un prunc se naste din Fecioara si in scutece in iesle se infasa, dezlegand legaturile cele multe ale pacatelor noastre: El este Fiu al lui Dumnezeu si se arata Fiu al Fecioarei! Si pe toate cu intelepciune le tocmeste ca sa mantuiasca pe cei ce canta Lui: Aliluia.
Icosul al 10-leaPeretele si stalpul rautatii celei potrivnice lui Dumnezeu si rod al faradelegii s-a aratat Irod , vrand sa ia viata Pruncului Iisus si pe pruncii cei nevinovati i-a secerat cu sabia, precum spicele necoapte ale tarinii, iar noi, lepadand orice rautate a inimilor noastre Sa-L proslavim pe cel ce a venit sa ne mantuiasca si sa-i cantam:Slavă Ţie, Cel ce uneltirea lui Irod zadarnica ai aratat-o;Slavă Ţie, ca pruncii ucisi de acesta cu ingerii i-ai numarat;Slavă Ţie, pierzatorul rautatii;Slavă Ţie, invatatorul smereniei si indreptatorul celor rataciti;Slavă Ţie, Cel ce ai luminat tuturor lumina dreptatii;Slavă Ţie, Cel ce ai invatat pe toti smerenia si blandetea;Slavă Ţie, Cel ce ne-ai invatat a te cunoaste pe Tine;Slavă Ţie, ca prin Nasterea Ta ai sfintit pantecele ce Te-a nascut;Slavă Ţie, Cel ce ai primit daruri de la magi si de la pastori;Slavă Ţie, ca si pe cele necuvantatoare le-ai invatat a sluji Tie;Slavă Ţie, Cel ce ai sfintit toata faptura;Iisuse Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai intrupat pentru noi, Slava Tie.
Condacul al 11-leaToata cantarea pe care vrem sa o aducem cu vrednicie intruparii Tale, se biruieste si mai lesne este sa tacem. Caci daca Ti-am aduce cantari nenumarate, precum nisipul marii, Imparate Preasfant, nimic nu facem cu vrednicie. Deci cu frica iti cantam: Aliluia.
Icosul al 11-leaLumina Neinserata stralucind din Fecioara Te-au vazut pe Tine cei ce sedeau in intunericul si in umbra mortii, Mantuitorul nostru, si s-au luminat cu focul dumnezeirii Tale si Tie, Datatorule de lumina, Ti-au cantat:Slavă Ţie, Fiul lui Dumnezeu, Lumina cea neapusa;Slavă Ţie, Soarele dreptatii, ca prin Nasterea Ta toate le-ai luminat;Slavă Ţie, Cel ce ne-ai luminat cu multa lumina a cunostintei Tale;Slavă Ţie, Cel ce ne-ai izvorat noua râul harului cel nesecat;Slavă Ţie, Cel ce ai adapat cu indestulare pe cei insetati de mantuire;Slavă Ţie, ca celor ce te iubesc pe Tine le-ai aratat usoare jugul si sarcina Ta.Slavă Ţie, Cel ce ne-ai usurat de greutatea pacatelor noastre;Slavă Ţie, Cel ce ne-ai izbavit de munca vrajmasului;Slavă Ţie, ca prin venirea Ta pe pamant toate le-ai bucurat;Slavă Ţie, ca ne-ai bucurat pe noi prin facerea din nou a lumii;Slavă Ţie, ca te-ai aratat hotar al nadejdilor noastre;Slavă Ţie, ca noi, fiind vrajmasi cu Tatal nostru, ne-ai impacat;Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai intrupat pentru noi, Slavă Ţie.
Condacul al 12-leaCel ce ai venit sa dai Har si sa dezlegi pacatele tuturor, prin intruparea Ta, Mantuitorule, prin aceasta iarta greselile noastre si rupe zapisul pacatelor noatre, iar noi Nasterea Ta cea nespusa slavind, vom canta neincetat: Aliluia.
Icosul al 12-leaCantand intruparea Ta, Te laudam, Te binecuvantam si ne inchinam Tie, Mantuitorul nostru, si credem ca Domn si Dumnezeu esti mantuindu-i pe toti cei ce nadajduiesc intru Tine si Nasterea Ta negraita din Fecioara o proslavesc si canta asa:Slavă Ţie, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce esti inchinat intru cei de sus impreuna cu Tatal si cu Duhul;Slavă Ţie, Cel ce esti slavit de multimile celor pamantesti si al celor ceresti;Slavă Ţie, Cel ce ne-ai descoperit Taina cea din veac ascunsa;Slavă Ţie, ca prin Tine ni s-a aratat noua iubirea cea negraita;Slavă Ţie, Impodobitorul a toata faptura;Slavă Ţie, Mantuitorul nostru Cel Preamilostiv;Slavă Ţie, Cel ce intaresti scepturile celor de pe pamant cu smerenie imparateasca;Slavă Ţie, Cel ce esti Bisericii temelie si intarire;Slavă Ţie, podoaba si mantuirea tuturor credinciosilor;Slavă Ţie, Cel ce ii impodobesti pe ierarhii si preotii evlaviosi cu intelepciune si marire;Slavă Ţie, ca esti trupurilor noastre Doctor si vindecare;Slavă Ţie, ca esti Podoaba si Mantuitorul sufletelor noastre;Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, cel ce te-ai intrupat pentru noi, Slavă Ţie.
Condacul al 13-leaPreadulce si Preabunule Iisuse, Mantuitorul nostru, Ziditorule si Stapane! Primeste acum aceasta neinsemnata rugaciune si multumita a noastra, precum ai primit inchinarea si darurile magilor, si ne pazeste pe noi, robii Tai, de tot necazul, si ne daruieste iertare pacatelor si ne izbaveste de chinurile cele vesnice pe noi, cei ce cu credinta slavim nasterea Ta din Fecioara si cantam Tie: Aliluia.

Proverbul acesta românesc (Nr. 4597 în vol. Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti, BPT nr. 342, Bucureşti, 1966), de un bun simţ care dă frisoane, îmi pare o cugetare bună de împlântat în minte şi în inimă, ca să ne aducem aminte de el zilnic. Pentru că zilnic, acolo unde lucrăm sau pe stradă sau la radio sau la televizor sau în ziare, ne întâlnim atât cu cei „fără de suflet” cât şi cu cei „fără de lege”. Şi, din cauză că suntem scandalizaţi de nedreptăţile / fărădelegile şi cruzimile pe care le vedem şi auzim zilnic, suntem înclinați să fim justiţiari (ca în filme) sau să pedepsim, gândindu-ne că aceia îşi merită pe deplin pedeapsa. Ca în filmele cu „cel rău” şi „cel bun” (justiţiarul), ne bucurăm când „cel rău” este pedepsit, pentru că socotim că îşi merită pedeapsa. Totuşi, ceea ce merită unii şi alţii Dumnezeu singur ştie, pentru că Dumnezeu singur vede inima omului, şi nu judecă după cele exterioare, aşa cum facem noi. De aceea, pentru creştin dreptatea este a lui Dumnezeu, nu a omului, iar dreptatea care se face în lume prin sistemele de justiţie o preţuim (pentru că este necesară unui fragil echilibru omenesc al lumii în care trăim), dar nu o absolutizăm.

Într-un mod foarte simplu şi intuitiv, proverbul acesta îi pune într-o singură „ecuaţie” atât pe cel fără de inimă (pe cel crud) cât şi pe cel fără de lege (zicem uneori : „un om fără nici un Dumnezeu”, adică un om capabil de orice). În această „ecuaţie” creştinul, omul cu suflet, omul cu bun simţ nu-şi au locul.

Creştinul (omul normal) nu intră în dezbatere cu cel fără de lege după cum zice un alt proverb : Nu te certa cu cel nebun, că oamenii nu vor mai face diferenţa dintre voi. Nebunul nu e doar cel bolnav mintal, ci şi cel care „şi-a pierdut minţile”, cel care leapădă legea / învăţătura / înţelepciunea lui Dumnezeu : „Zis-a cel nebun întru inima sa : Nu este Dumnezeu !” (Psalm 13, 1 – „El a zis “Nu este Dumnezeu”, nu în înţelesul că a spus cu cuvântul, ci în înţelesul că nu a ţinut seama de Dumnezeu, nu l-a interesat de Dumnezeu.” – Părintele Teofil Părăian).

Creştinul, de asemenea, nu se consideră „băţul lui Dumnezeu” în faţa celui crud, ci mai degrabă lasă să strălucească în el însuşi harul, lumina, iubirea care vin de la Dumnezeu. Un cuvânt al sfântului Serafim de Sarov ilustrează foarte bine această atitudine : „Scopul vieţii omului nu este convertirea neamurilor, ci dobândirea Duhului Sfânt. Iar când omul dubândeşte pe Duhul cel Sfânt, atunci mii de oameni se vor converti în jurul lui.”

Aşadar, ca şi creştin, nu mă voi pune nici în pielea celui fără de lege, nici în pielea celui fără de suflet. Experienţa şi înţelepciunea omenirii, care s-au transcris în acest proverb, arată că,lipsiţi (de bunăvoie) de har şi lumina lui Dumnezeu, cel fără de inimă şi cel fără de lege îşi vin de hac unul altuia : La unul fără de suflet îi vine de hac unul fără de lege, iar la unul fără de lege îi vine de hac unul fără de minte.

Saul, David şi Samuel

Ceva de felul acesta se întâmplă între regele Saul, David şi proorocul Samuel. Istoria (1 Regi) povesteşte cum Saul devine un rege „fără-de-lege” pentru neascultare faţă de Duhul/Glasul/Porunca Domnului, şi cum profetul Samuel, în urma unei „viziuni”, îi spune lui Saul că nu mai este rege:

„23. Căci nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria şi împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli. Pentru că ai lepădat cuvântul Domnului, şi El te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israel”.

24. Atunci Saul a zis către Samuel: “Am păcătuit, călcând porunca Domnului şi cuvântul tău; dar m-am temut de popor şi am ascultat glasul lui.

25. Ridică dar păcatul de pe mine şi întoarce-te cu mine, ca să mă închin Domnului Dumnezeului tău”.

26. Iar Samuel a răspuns lui Saul: “Nu mă voi întoarce cu tine, pentru că ai lepădat cuvântul Domnului şi Domnul te-a lepădat pe tine, ca să nu mai fii rege peste Israel”.

27. Apoi Samuel s-a întors să plece. Dar Saul s-a apropiat de poala hainei lui şi a rupt-o.

28. Atunci Samuel a zis: “Astăzi a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine şi l-a dat altuia care este mai bun decât tine,

29. Şi nu va spune neadevăr Cel ce este tăria lui Israel şi nu Se va căi, căci El nu este om ca să Se căiască”.

30. Zis-a Saul: “Am greşit; dar dă-mi acum cinste înaintea bătrânilor poporului meu şi înaintea lui Israel şi te întoarce cu mine şi eu mă voi închina Domnului Dumnezeului tău”.

31. Şi s-a întors Samuel după Saul şi s-a închinat Saul Domnului.” (1 Regi 15)

Mai departe, profetul Samuel, după porunca Domnului, s-a dus la Iesei din Betleem şi l-a uns pe David rege, pe ascuns (1 Regi 16: David este uns şi Duhul lui Dumnezeu se depărtează de la Saul şi vine peste David).

În aceste condiţii, Saul încearcă de mai multe ori să ia viaţa lui David, care însă, deşi uns rege şi cu Duhul lui Dumnezeu asupra lui, îl cruţă pe Saul de două ori (1 Regi 24 şi 26), zicând: „Viu este Domnul! El dar să-l lovească; sau va veni ziua lui şi va muri, sau va merge la război şi va pieri; iar mie să nu-mi îngăduie Domnul să-mi ridic mâna asupra unsului Domnului!” (1 Regi 26, 10). Aşa se va şi întâmpla: Saul va fi omorât în război.

Să remarcăm că David nu poate concepe să ridice mâna asupra lui Saul, deşi David devenise el însuşi „unsul Domnului”, şi ştia foarte bine asta! El nu vrea să fie nici cel fără de lege nici cel fără de suflet: „Viu este Domnul! El dar să-l lovească; sau va veni ziua lui şi va muri, sau va merge la război şi va pieri; iar mie să nu-mi îngăduie Domnul să-mi ridic mâna asupra unsului Domnului!”. – Judecata şi dreptatea sunt la Dumnezeu. De ce acţionează David în felul acesta? – Pentru că este în acelaşi Duh cu Domnul Hristos şi cu ucenicii Săi:

„14. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.

15. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.

16. Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi.

17. Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor.

18. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii.

19. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: “A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”.

20. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui.

21. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.” (Romani 12)

Pe de altă parte, profetul Samuel, deşi îi spune în faţă regelui Saul că „Astăzi a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine” (1 Regi 15, 28); cu toate acestea, Samuel îi dă cinstea „ce i se cuvenea” în faţa poporului (1 Regi 15, 30-31), neintrând în nici un fel de dezbatere cu cel fără de lege. Apoi îl unge în ascuns pe David, iar pe Saul nu-l mai revede niciodată în viaţă.

Atitudinile lui David şi Samuel sunt atitudini creştineşti, ale unora care au evitat să intre în „ecuaţia” acestui proverb – La unul fără de suflet, trebuie unul fără de lege, iar la unul fără de lege, trebuie unul fără de suflet. -, lăsând dreptatea la providenţa lui Dumnezeu.

Preluat de pe blogul Păr. Iulian Nistea

Nota mea (V.C.D.):

Surprinzătoare și adâncă meditația părintelui Iulian Nistea care găsește în înțelepciunea populară această minunată zisă: La unul fără de inimă îi vine de hac unul fără de lege, iar la unul fără de lege îi vine de hac unul fără de minte. Aș adăuga doar un singur detaliu. Proverbul pare că nu se aplică doar relațiilor cu ceilalți, ci este un bun indicator și al propriei noastre stări sufletești: dacă pierdem inima, suntem obligați să stăm măcar sub lege, asta dacă nu vrem să înnebunim. Cu alte cuvinte, dacă mi se răcește inima, imediat trebuie să alerg la lege, la canon, la poruncă. Altfel mintea mea o va lua negreșit razna. Iar celor care nu reușim să percepem și să înțelegem această mișcare interioară a sufletului și pierdem legătura rugăciunii și a inimii (poate chiar și din prea multă suferință pe care nu știm s-o purtăm), Domnul ne pune în cale unul fără de lege – tot spre binele nostru – ca să apreciem valoarea legii și a canonului și respectându-le, să ne regăsim treptat calea către inimă. Iar dacă nici asta nu ne atinge, noi, deja lipsiți de inimă, intrăm în starea de fără-de-lege. Din această stare, ne pândește nebunia minții, care, ruptă de inimă și lipsită și de cadrele cât de cât sigure ale poruncii, ale legii, ale canonului, începe să rătacească.

Omul rătăcit cu mințile este cel care, pierzând legătura cu inima, nu mai poate sta nici măcar sub poruncile Domnului și ale Bisericii.

]]> http://calindragan.wordpress.com/2009/12/22/despre-dreptate-%c2%ab-la-unul-fara-suflet-trebuie-unul-fara-de-lege-si-la-unul-fara-lege-trebuie-unul-fara-suflet-%c2%bb/feed/ 4 calindragan Nistea http://calindragan.wordpress.com/2009/12/22/apoftegme-ale-parintelui-iustin-parvu/ http://calindragan.wordpress.com/2009/12/22/apoftegme-ale-parintelui-iustin-parvu/#comments Tue, 22 Dec 2009 11:44:05 +0000 calindragan http://calindragan.wordpress.com/?p=7881 ]]>

1. Vazînd niste frati care tocmai se calugarisera si care venisera sa-i binecuvinteze cu un cuvînt pentru viata, Parintele Iustin a spus: “Vai, ce de îngeri aici!”

2. Si apoi, sfatuind si îndemnînd spre jertfelnicie, a zis: “Prigoane, puscarii, lagare, temnite, izolari, înfomerari, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut si noi. Nu mai sînt atît de grozave. Dar prin ce veti trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul lumii pîna azi”.
3. Un frate a întrebat: “Parinte, Avva Varsanufie vorbeste ca în vremea sa mai ramasesera doar trei purtatori de Dumnezeu. Si daca asta era la 550 de ani dupa Hristos, astazi cîti mai sînt?” A raspuns batrînul: “Trei sute. Caci la sfîrsitul vremii sfintii nu vor mai face semne si minuni, ci vor petrece nestiuti si necunoscuti, în smerenie”.
4. Un ucenic a întrebat: Parinte, ce va sa zica aceea ca ceea ce va veni “nu a mai fost de la începutul lumii pîna acum”? Pai nu vezi, a zis, ca lumea întreaga e un Pitesti [e vorba de "reeducarea" de la Pitesti] urias? Daca pîna acum slugile diavolului au vrut sa ne lepadam de credinta, de Adevar, ceea ce va urma va fi satanizarea omului. Acum e înca o oarecare pace. Dar vor veni zile cînd se vor stradui din toate puterile sa îndraceasca, sa satanizeze omul. Si ei stiu de acum cum s-o faca. Si cine si cît se va putea împotrivi îndracirii fortate? Aceasta este plinirea cuvîntului pe care l-a zis Mîntuitorul: “Caci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii pâna acum si nici nu va mai fi. Si de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scapa nici un trup, dar pentru cei alesi se vor scurta acele zile” (Matei 24: 21-22).
5. Cineva i-a zis: Parinte, am ispite, ce sa fac? A zis Batrînul: Cere de la Dumnezeu sa-ti mai adauge. Aceasta este Crucea. Nu cere sa ti se ia, ci sa ti se mai adauge. Ca sa meriti Învierea.

6. O ucenica, mama unui baiat si insarcinata cu al doilea copil, ii marturiseste Parintelui ca acum sarcina i se pare mult mai putin dificila fata de precedenta; Parintele ii raspunde: “asta pentru ca primul a fost baiat si vrasmasul s-a luptat cu mai multa indarjire, ca nu cumva sa ajunga unul in plus la Taina Hirotoniei”. Dupa cateva luni, femeia a nascut o fetita.

   Preluate de aici.

22 decembrie

Pomenierea Sfintei Mari Muceniţe Anastasia, Izbăvitoarea din Legături şi a celorlalţi împreună cu dînsa

Această slăvită muceniţă a Credinţei Creştine s-a născut la Roma, într-o bogată familie senatorială, tatăl ei fiind păgîn, iar mama ei creştină. Ea s-a lipit din frageda ei copilărie cu dragoste deDomnul lisus Hristos, călăuzită fiind în învăţătura Sfînta de evlaviosul ei preceptor, Hrisogon. Anastasia a fost obligată de tatăl ei să se căsătorească cu bogatul latifundiar păgîn, Publius. Dar invocînd o boală femeiască, Anastasia l-a respins mereu pe soţul ei, păgînul. Din această pricină el a torturat-o cu privarea de libertate şi cu înfometarea. El a torturat-o încă şi mai ticălos atunci cînd a aflat că Anastasia cercetează în taină temniţele care gemeau de mulţimea creştinilor închişi şi torturaţi în ele, ducîndulelor provizii, îngrijindu-i, curăţindu-le rănile şi slăbindu-le legăturile. Dar prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Sfînta Anastasia a fost eliberată din legătura împovărătoare a căsniciei. Publius a fost trimis decătre împărat în Persia, şi s-a înecat în timp ce plutea pe mare. Sfînta Anastasia a putut atunci să-şi săvîrşească în libertate sfînta ei lucrare, îngrijind mucenicii creştini şi împărţind din belşug săracilor, nevoiaşilor şi scăpătaţilor din imensa ei moştenire. Aflîndu-se odată în cetatea Aquileia, Diocleţian a poruncit să fie adus la el mărturisitorul creşin, Hrisogon. Sfintul Hrisogon a fost decapitat atunci din ordinul împăratului, iar apoi cele trei Muceniţe surori, Agapi, Hionia şi Irina (vezi pomenirea lor la 16aprilie). Agapi şi Hionia au fost arse de vii iar Irina a fost omorîtă cu săgeţi. Sfînta Anastasia a luat trupurile lor, le-a înfăşurat în inuri curate, le-a uns cu aromate şi le-a îngropat cu cinste. Ea aplecat după aceea în Macedonia, unde a slujit mucenicilor luiHristos care erau ucişi acolo. Ea acolo s-a făcut deplin cunoscutăca nevoitoare creştină, din care pricină a fost tîrîtă înaintea tribunalelor, anchetată şi torturată. Dorind să moară pentruDomnul Hristos, ea pururea se ruga Lui ca să o ia la Dînsul. Un anume mai mare al popilor idoleşti, Ulpianus, a îndrăznit să voiască a atinge ca un necurat trupul Anastasiei, şi pentru aceasta a orbit fără veste, dîndu-şi tot atunci spurcatul lui suflet. Osîndită fiind la moarte prin înfometare, Sfînta Anastasia a zăcut în temniţă vreme de treizeci de zile, hrănindu-se numai cu lacrimi şi cu rugăciune. Apoi, împreună cu alţi creştini, a fost urcată într-o corabie pe care au scufundat-o, dar Dumnezeu a izbăvit-o şi din moartea aceea. Ea la urmă a fost legată cu mîinile şi cu picioarelede patru roţi şi întinsă deasupra unui foc, şi aşa şi-a dat mucenicescul ei suflet în mîna lui Dumnezeu. Sfînta MareMuceniţă Anastasia a murit pentru Hristos la anul 304 după Întrupare, şi s-a strămutat la slăvitele locaşuri cele gătite ei în împărăţia Cerurilor.

Nota: în Sinaxarul din Minei: “Izbăvitoarea de Otravă”; în Vieţile Sfinţilor pe Decembrie se arată că s-a numit şi “vindecătoarea de răni”: “…SfîntaAnastasia umbla din cetate în cetate şi din latură în latură, slujind sfinţilor careerau ţinuţi prin legături, chivernisind din averile ei pe legaţii lui Hristos de mîncare,de băutură şi de toate doctoriile, facînd uşurare celor ce erau în strîmtoraremare, şi celor ce slăbeau cu trupul cumpărîndu-le cu aur uşurarea dinlegăturile cele grele şi de lungă vreme. Pentru această pricină ea s-a numit şi vindecătoarea de răni, căci pe mulţi i-a dezlegat în taină de legături. [...] Sfînta Anastasia învăţase şi meşteşugul doftoriei şi singură tămăduia pe cei răniţi şi pemîinile sale îi purta pe aceia care nu puteau să-şi ţină picioarele, nici mîinile,avîndu-le sfarîmate şi rănite pentru Hristos[...].” (Episcopia Romanului şiHuşilor, p. 420,) – Sublinierile traducătoarei.

Sf. Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida – le găsiți aici.

Sfântul Ioan s-a născut în gubernia Arhanghelsk din Rusia, la 18 octombrie 1829, într-o foarte săracă familie preoţească. Cei mai mulţi dintre strămoşii săi, vreme de cel puţin 350 de ani, au fost preoţi sau cantori sau au slujit într-un fel sau altul Bisericii, astfel că Ioan a fost blagoslovit cu o creştere foarte evlavioasă. Tatăl său îl lua foarte des  la slujbele bisericii, iar acasă vorbea adeseori cu el despre Hristos şi sfinţi. El însuşi spune: „Pe cât îmi pot aduce aminte, din cea mai fragedă pruncie, pe când aveam patru sau şase ani, părinţii mei mi-au  sădit obişnuinţa rugăciunii, şi prin pilda lor m-au făcut să fiu un copil în armonie cu religia”.
În ultimii săi ani, vorbind uneia din fiicele sale duhovniceşti, Stareţa Taisia, Sfântul Ioan i-a spus: „Ştii ce anume a pus temelia  întoarcerii mele către Dumnezeu şi ce anume, încă din copilărie mi-a încălzit inima cu dragostea de El? Sfintele Evanghelii. Tata avea Noul Testament în slavonă, iar mie îmi plăcea să citesc minunata carte când veneam acasă în vacanţele şcolar; stilul şi simplitatea povestirii o făcea accesibilă judecăţii mele copilăreşti. Am citit Evangheliile, m-am desfătat cu ele şi am aflat în ele o mângâiere de neînlocuit. Acest Nou Testament l-am avut cu mine şi la şcoală. Aş putea spune că Noul Testament mi-a fost prietenul copilăriei, dascăl, călăuzire şi mângâiere…”

A învăţat cu mare greutate să citească, iar în primii ani de şcoală se chinuia să înţeleagă şi să reţină lecţiile. Dar pe la zece ani, după ce s-a rugat cu înfocare şi îndelung, cerând ajutorul lui Dumnezeu, amândouă aceste neputinţe au fost cu totul tămăduite prin harul lui Dumnezeu.

Pe când era la Academie, învăţând pentru a se face preot, Sfântul Ioan visa să ajungă mai întâi propovăduitor între păgâni, mai ales în Alaska. Dar când şi-a dat seama că însuşi poporul său avea mare nevoie de învăţătură, a început a râvni să fie un preot care să-şi slujească şi să-şi înveţe poporul. Într-o noapte s-a văzut în vis intrând într-o catedrală. Mai târziu, când a vizitat catedrala din Kronstadt, un mare port din nordul Rusiei, a recunoscut-o ca fiind cea din visul său. S-a căsătorit cu Elisabeta, fiica protoiererului catedralei (aflat în pragul pensionării), şi a ajuns preot acolo în 1855.

Prima sa predică arată obârşia deosebitului său succes ca preot, iar ceea ce a spus atunci despre dragoste se potriveşte creştinilor din toate timpurile: „Îmi simt slăbiciunea şi nevrednicia de a săvârşi cea mai înaltă slujire de pe pământ, însă ştiu ce anume mă poate face vrednic de cinul preoţesc… este dragostea pentru Hristos şi pentru toţi oamenii, Dragostea este o forţă uriaşă; ea îl face tare pe cel slab şi mare pe cel mic. Aceasta e însuşirea dragostei curate, a dragostei Evangheliilor. Dumnezeul meu, care este cu totul dragoste, îmi dă o putere din dragostea aceasta şi o aprinde cu flacără mare prin Sfântul Său Duh”.

Părintele Ioan ştia de la început că dragostea faţă de toţi oamenii – nu numai faţă de cei din întinsa sa parohie, ci faţă de toţi cei din oraş, inclusiv săracii şi răufăcătorii – va însemna pentru el o trudă nemaipomenită. Este limpede că simţea nevoia unei căsătorii cu o rânduiala neobişnuită. Astfel că, încă de la începutul căsătoriei lor, i-a spus soţiei că vroia să trăiască cu ea ca frate şi soră, spre a se putea dărui mai deplin slujirii lui Dumnezeu şi celorlalţi oameni. Deşi la început soţia sa nu s-a bucurat de această propunere, cu timpul a ajuns nu numai să o primească, ci şi să-i fie ajutor şi sprijin nepreţuit în marea lui misiune. Negreşit că era greu să trebuiască să-ţi „împarţi” soţul iubit cu atât de mulţi oameni – ca el să fie plecat, slujind celorlalţi mai tot timpul – dar poate că această grea jertfă a fost una din cele mai mari ofrande ale sale. Căci a reuşit să accepte acest fel de vieţuire neobişnuită cu bucurie, socotindu-l pe Sfântul Ioan ce pe o „comoară de obşte” ce trebuia îngrijită şi ocrotită. Nepoata lor, pe care mai târziu au crescut-o în propria casă, aduce mărturie limpede despre acest lucru, ca şi despre marea dragoste dintre ei, aşa cum vedem din amintirile ei de mai jos.

Spre a da o oarecare idee despre slujirea „practică” a Sfântului Ioan, putem înşirui principalele componente ale „Casei muncii ziditoare” pe care a înfiinţat-o pentru săracii oraşului. Ea cuprindea o şcoală elementară gratuită (Sfântul Ioan iubea în mod deosebit copiii, spunând că în ei chipul lui Dumnezeu era mai vădit), un atelier de tâmplărie, o clasă de desen, un atelier de cusut pentru femei, un atelier de cizmărie, o bibliotecă pentru copii, o colecţie zoologică, o sală de gimnastică şi o librărie pentru copii şi adulţi. A organizat şi lecţii de catehizare pentru adolescenţi şi copii, conferinţe pe diferite teme, a înfiinţat o sală de lectură pentru copii, o bibliotecă cu taxă, un cămin de orfani, o tabără de vară pentru copii, un adăpost pentru alcoolici, îngrijire medicală gratuită şi mese gratuite pentru săraci.

De obicei, Părintele Ioan îşi începea ziua la orele trei dimineaţa şi adeseori nu se culca până la miezul nopţii. Pe lângă faptul că organiza ajutorarea săracilor, prin strângerea de fonduri şi chivernisirea lor, el însuşi petrecea multe ore pe zi între oameni – cercetând, mângâind, aducându-le hrană, făcând rost de medicamente pentru bolnavi şi aşa mai departe.

Din multele donaţii pe care le primea, a mai zidi în sărăcăciosul sat unde se născuse o biserică, o şcoală, un orfelinat, un joagăr, un magazin cooperatist şi o mănăstire. Printre multele sale realizări trebuie pomenită şi frumoasa mănăstire Sfântul Ioan din Rila, pe care a întemeiat-o. În subsolul bisericii acesteia a zidit o capelă închinată Sfântului Prooroc Ilie şi Sfintei Teodora – sfinţii patroni ai părinţilor săi. Acolo a şi cerut să fie înmormântat.

Însă mai presus de toate, Sfântul Ioan a fost un mare om de rugăciune, care iubea slujbele bisericii. Slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi şi îndemna pe oameni să se împărtăşească cât mai des (uneori erau cinci mii de credincioşi care se împărtăşeau la Liturghie, astfel că slujba ţinea mai multe ore). Sfântul Siluan Athonitul (24 septembrie), contemporan cu Sfântul Ioan, spunea despre el:

„Îmi aduc aminte cum după Liturghie, atunci când trăsura sa trăgea, iar el se urca în ea ca să se aşeze, oamenii năvăleau împrejurul lui, cerându-i blagoslovenia; şi în tot acel vacarm, sufletul lui rămânea răpit în Dumnezeu. Atenţia sa rămânea neabătută în mijlocul mulţimii şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Vă întreb, cum oare izbândea aceasta? Izbutea aceasta, şi nu se tulbura, fiindcă iubea oamenii şi nu înceta să se roage Domnului pentru ei”.

Aşa cum am spus, Sfântul Ioan iubea copiii şi era adânc preocupat de educaţia lor. Stăruia să predea el însuşi Noul Testament şi alte ore la liceu şi să asigure din micul său salariu educaţia nepoatei sale şi, cum spune ea însăşi, „urmărea progresele mele cu un interes neabătut, uitându-se săptămânal în carnetul meu de note şi semnându-l”.
El a văzut valoarea educaţiei seculare, dar şi-a dat seama că aspectul cel mai însemnat al educaţiei era „educaţia inimii” – educaţia e poate fi deplin asigurată numai de către Biserică. Cum spunea el însuşi:

„Poţi fi savant, dar vai, un om foarte rău… Trebuie să educăm oamenii să nu fie doar nişte învăţaţi şi oameni folositori societăţii, ci şi – ceea ce este cu mult mai însemnat şi folositor -  să fie creştini buni şi cu frica lui Dumnezeu… Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca, din suma totală a cunoştinţelor dobândite, să crească în sufletul copiilor un întreg un întreg armonios – acel sănătos sistem creştin de cunoştinţe, rânduieli şi deprinderi ce înfăţişează adevărata educaţie creştinească… Dar dacă elevii noştri  chiulesc de la sfintele slujbe spre a-şi face lecţiile ce sunt legate, strict vorbind, de lucruri lumeşti; şi dacă, atunci când se află în biserică, îşi fac griji pentru temele de acasă, astfel încât slujba nu le poate hrăni mintea şi inima; şi dacă se plictisesc în biserică, atunci activitatea pedagogică va avea de suferit. Căci cea mai bună educaţie este negreşit cea dată de Biserică, cu  minunatele şi cereştile ei slujbe, ce pătrund direct înăuntrul fiinţei omului.”

Pe lângă toate operele de binefacere şi slăvita slujire  a Liturghiei, Părintele Ioan era binecunoscut pentru discernământul său duhovnicesc, în calitate de duhovnic, şi pentru rugăciunile sale vindecătoare. Multe minuni s-au făcut prin rugăciunile Părintelui Ioan, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte.

În ultimii trei ani ai vieţii, Părintele Ioan a îndurat mari dureri din pricina bolii. Şi Matuşka Elisabeta era foarte bolnavă şi se necăjea că nu poate să-l îngrijească. Cu trei zile înainte de moartea lui, când i s-a spus despre supărarea ei, el a zis: „Spune-i soţiei mele ce este întotdeauna cu mine, şi eu sunt întotdeauna cu ea”. Aceste cuvinte i-au adus mare mângâiere, atunci şi după moartea lui.

Cunoscând de mai înainte ziua morţii sale, Sfântul Ioan a trecut cu pace în lumea de dincolo, la 20 decembrie 1908, la vârsta de 79 de ani. Întreaga Rusie a jelit pierderea celui mai iubit păstor al ei; douăzeci de mii de oameni i-au urmat sicriul în alai. Însuşi Împăratul Nicolae al II-lea a poruncit să se ţină o slujbă de pomenire la moartea lui.

Matuşka Elisabeta a jelit adânc plecarea iubitului ei soţ. Şi ea s-a pregătit cu grijă pentru moartea veşnică – căindu-se de toate păcatele şi primind zilnic Sfânta Împărtăşanie în ultimul an al vieţii. S-a împărtăşit pentru ultima oară la 21 mai 1909 şi a părăsit această viaţă cu pace în dimineaţa următoare, pe când i se citea rugăciunea de ieşire a sufletului.

După cum spunea nepoata ei, Mătuşka Elisabeta „nu şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile Batiuşkăi; n-a încercat niciodată să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui; rămânând mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale minunatelor lui fapte creştineşti”. Deşi un asemenea rol este adeseori nu numai evitat în zilele noastre, ci chiar dispreţuit, trebuie să înţelegem că o parte din marea roadă adusă de Sfântul Ioan a fost posibilă doar prin dragostea jertfelnică a soţiei sale, iar acea roadă a fost desigur vrednică de o aşa mare jertfă. Având în vedere roada la producerea căreia a ajutat acea jertfă, putem negreşit să înţelegem care a fost ecoul „neţărmuritei” recunoştinţe pentru însemnatul rol al Matuşkăi Elisabeta în slujirea soţului ei – chiar dacă acest rol a trecut cu totul neobservat.

Deşi această pereche a avut o viaţă de familie neobişnuită, prin vădita lor străduinţă întru mântuire, înţelegând viaţa aceasta ca pregătire pentru Împărăţia cerească, ca  şi prin dragostea şi dăruirea lor unul faţă de altul şi faţă de toţi cei din jurul lor, ei pot fi pildă tuturor.

Din „Căsătoria , cale  spre sfinţenie”
Ed. Sophia 2001

Vezi sursa.

Sfântul Ioan a trăit în veacul al XIX-lea şi a adormit în Domnul pe 20 decembrie 1908. A fost o personalitate rară şi cu totul harismatică a Bisericii Ortodoxe din Rusia.

El a dovedit că atunci când credinţa este unită cu voinţa şi cu dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, se săvârşesc într-adevăr mari minuni. Dacă am căuta un exemplu de preot în vremurile contemporane care să adune în persoana sa toate calităţile păstorului, nu am găsi un exemplu mai potrivit decât Sfântul Ioan din Kronstadt.
Trăia în Hristos şi cu Hristos prin slujirea dumnezeieştii Liturghii. Din ea îşi trăgea puterea de a continua marea sa lucrare pastorală. Jumătate de veac, din 1885 şi până în 1908, a slujit aproape zilnic liturghia şi n-a încetat până în ultima clipă să sfătuiască, să mângâie şi să călăuzească. Multe au fost inimile care lângă el au înviat trupeşte şi sufleteşte. Poporul a găsit în el un părinte plin de dragoste, au recunoscut în el pe adevăratul îndrumător, pe păstorul cel bun şi pe următorul lui Hristos.
Sfântul Ioan din Kronstadt a fost preot căsătorit şi este unul dintre sfinţii Bisericii noastre care a marcat decisiv viaţa spirituală din secolul trecut.