„Fără monahism, nu am fi în stare să înțelegem în mod deplin Evanghelia lui Hristos”

Foto: Tudorel Rusu

„Fără monahism, nu am fi în stare să înțelegem în mod deplin Evanghelia lui Hristos”

Tudorel Rusu, 22 Octombrie 2015

Iubitorii de înțelepciune și viață monahală din Arhiepiscopia Iașilor au avut aseară ocazia să participe la un eveniment cultural-duhovnicesc de excepție: părintele arhimandrit Zaharia Zaharou de la Mănăstirea ortodoxă „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Marea Britanie, a susținut la Centrul „Providența” conferința „Lacrimile. Tămăduirea persoanei”. Manifestarea, ce a fost moderată de părintele arhimandrit Nichifor Horia, exarhul administrativ al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor, s-a bucurat și de prezența Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.

Sala de conferințe a Centrului Providența a găzduit aseară întâlnirea a 500 de persoane, majoritatea monahi și monahii, cu părintele arhimandrit Zaharia Zaharou de la Mănăstirea ortodoxă „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex – Marea Britanie.

Evenimentul a fost deschis prin cuvântul introductiv al Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan, care a prezentat în câteva cuvinte personalitatea duhovnicească a părintelui Zaharia Zaharou, precum și activitatea sa publicistică. În continuare, invitatul a sublinitat faptul că atât monahii, cât și laicii, trebuie să țintească spre un singur țel – urmarea drumului lui Hristos: „Pentru mine, această întâlnire este foarte importantă, pentru că am ocazia să mă întâlnesc cu oameni care s-au dedicat în chip serios și din toată inima lui Dumnezeu. Fără monahism, nu am fi în stare să înțelegem în mod deplin Evanghelia lui Hristos. Desigur, întreaga noastră Biserică are această coloratură monahală, însă atât pentru monahi, cât și pentru laici, avem un singur Model – Mântuitorul Iisus Hristos. Fie că suntem monahi, fie că suntem laici, toți avem aceeași chemare – după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel – să nu întârziem în a alerga pe calea lui Hristos”.

„De fiecare dată când izbutim să plângem înaintea lui Dumnezeu, sufletul nostru primește o sfântă ungere”

Referatul „Lacrimile. Tămăduirea persoanei” a fost citit în limba română de părintele arhimandrit Nichifor Horia. „Una dintre cele mai sigure căi prin care omul se desăvârșește ca persoană este calea lacrimilor. Lacrimile unesc toate puterile sufletești ale omului, dându-i puterea să se ridice la înălțimea cerută de îndoita poruncă a iubirii – a-L iubi pe Dumnezeu cu toată ființa și pe aproapele ca pe tine însuți. Treptat, firea celui ce plânge înaintea lui Dumnezeu este tămăduită și întregită, iar mintea se unește în chip firesc și armonios cu inima. În nevoința de a trăi potrivit poruncilor Evangheliei, mintea este răstignită și, prin lucrarea harului, se pogoară în inimă. De fiecare dată când izbutim să plângem înaintea lui Dumnezeu, sufletul nostru primește o sfântă ungere și, cu timpul, această neîncetată pecetluire cu harul Duhului Sfânt în inima noastră zugrăvește chipul lui Hristos”, s-a arătat în referatul părintelui Zaharia Zaharou.
În partea a doua a conferinței, invitatul a răspuns întrebărilor venite din sală.
În cadrul întâlnirii, doritorii au putut achiziționa o carte scrisă de părintele Zaharia Zaharou – „Adu-ți aminte de dragostea cea dintâi”, volum apărut anul acesta la Editura Doxologia. Lucrarea este o incursiune în teologia Părintelui Sofronie despre cele trei perioade ale vieții duhovnicești. De-a lungul cărții, cititorul se întâlnește cu învăță­turile Părintelui Sofronie, atât prin citatele care fac trimitere la scrierile sale, cât și prin bogatele exemple din învățătura sa orală.

O nouă întâlnire cu părintele Zaharia Zaharou

În această seară, părintele Zaharia Zaharou va susține în Aula „Mihai Eminescu” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași o nouă conferință, pe tema „Cele 3 perioade ale vieții duhovnicești cu referire la învățăturile Sfântului Siluan și ale Părintelui Sofronie Saharov”. Intrarea la eveniment este liberă.
Arhimandritul Zaharia Zaharou este vieţuitor şi slujitor al binecunoscutei Mănăstiri ortodoxe „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Marea Britanie. Părintele Zaharia se înscrie într-o aleasă şcoală de spiritualitate monahală ortodoxă, fiind fiu duhovnicesc al vrednicului de fericită pomenire Arhimandritul Sofronie Saharov (1896-1993), el însuşi ucenic al Sfântului Siluan Athonitul (1866-1938).

Galerie foto:

Întâlnirea Arhimandritului Symeon de la Essex cu Arhimandritul Teofil de la Sâmbăta

Rencontre de l’archimandrite Syméon de Maldon avec l’archimandrite Théophile de Sambata de Sus (I)

Archimandrite Syméon : Quelle est l’approche de la sainte communion en Roumanie ? En effet, en Europe occidentale, la tendance est de prendre la communion fréquemment.

Archimandrite Théophile : En Roumanie, l’Église orthodoxe a gardé la tradition qui préconise de communier plus particulièrement pendant le grand Carême et à Pâques. D’autres fidèles prennent également la communion pendant les autres carêmes. Autrefois, pour recevoir la communion, les fidèles devaient toujours se confesser. Il y a maintenant d’autres tendances, celle, par exemple, de communier  à d’autres moments de l’année, hors des temps de carême. Les avis divergent à ce propos. Maintenant, il y a des fidèles qui désirent communier à chaque liturgie, c’est-à-dire tous les dimanches et les jours de fête. L’Église ne donne pas de prescriptions précises à ce sujet ; cela dépend beaucoup des conceptions du prêtre, du confesseur, du duhovnic.

Dans certaines régions de notre pays, la tradition est strictement maintenue, par exemple en Moldavie, où l’on dit qu’il faut laisser un intervalle de quarante jours avant de reprendre la communion. Pourtant, à chaque liturgie, nous sommes invités à la communion, comme l’expriment les paroles du prêtre : « Avec crainte et respect de Dieu, avec foi approchez-vous ». Chez nous, ce n’est pas comme en Grèce ou en Occident, où les fidèles généralement communient sans préparation, seulement par la lecture du canon de la sainte communion. Pour ma part, je conseille aux fidèles de communier le plus souvent possible et, surtout, de se confesser le plus souvent possible. Je vous donne l’exemple d’un fidèle qui est venu se confesser à moi durant le grand Carême et auquel j’ai conseillé d’aller se confesser à chaque carême ; cette personne est revenue l’année suivante et je lui ai demandé : « Quand t’es-tu confessé pour la dernière fois ? » Il m’a répondu : « Durant le dernier grand Carême. » – « À qui t’es-tu  confessé ? » Réponse : « À vous. » Or, je savais très bien que je lui avais dit d’aller se confesser à chaque carême. L’année suivante, le même fidèle revint se confesser auprès de moi. Je lui dis : « Tu sais que je t’avais conseillé de te confesser à chaque carême. » « Oui, je sais. » « Pourquoi n’y es-tu pas allé ? » Le fidèle répondit qu’il n’y avait pas de raison. Dans cette circonstance particulière, si ce fidèle mène une vie contrôlée, s’il va à l’église régulièrement, s’il jeûne, s’il prie le matin et le soir et avant chaque repas, s’il n’a pas d’inimitié envers quelqu’un, alors je lui ai donné ma bénédiction pour communier, à condition qu’à l’avenir il aille se confesser à chaque carême. Si, l’année suivante, il n’a pas suivi mes conseils, il vaut mieux qu’il ne revienne plus auprès de moi.

Les règles prévoient de recevoir la communion après au moins trois jours de jeûne. Mais on ne peut pas demander cela à des personnes qui communient souvent, car cela signifie qu’ils devraient jeûner tout le temps. Or, si un prêtre veut prendre la communion sans avoir jeûné trois jours, les fidèles pourraient aussi communier sans avoir jeûné trois jours. S’ils jeûnent lundi, mercredi et vendredi, cela fait trois jours de jeûne, mais le jeûne du lundi n’est pas obligatoire. La pratique fréquente de la communion n’est pas encore très répandue. Il y a des prêtres qui conseillent de communier tous les quarante jours. D’autres prêtres permettent aux fidèles de communier aussi souvent qu’ils le veulent, surtout pour ceux qui mènent une vie conforme à la vie chrétienne. Je suis d’avis qu’il faut communier souvent, j’accepte également que certains fidèles communient sans se confesser, car il y a des personnes qui n’ont rien à dire à la confession et, de plus, la communion a le pouvoir de pardonner les péchés ; elle est donnée pour le pardon des péchés et pour la vie éternelle.

Il y a quand même une différence entre nous et les Occidentaux. Les Occidentaux vont communier pratiquement à chaque liturgie et les fidèles pensent qu’ils sont obligés de communier à chaque fois. Le saint apôtre Paul dit que l’homme doit se questionner, se concentrer sur lui-même, car on s’approche de la communion seulement dans la dignité. Celui qui n’est pas digne boit et mange sa propre condamnation. C’est pourquoi l’apôtre Paul dit : « Beaucoup d’entre vous sont maigres et malades, et ils meurent. » Il est important de recevoir la communion dans une juste mesure, de ne pas en user comme quelque chose de commun. Je ne désire pas qu’une mode soit créée à ce sujet.

Archimandrite Syméon : « Dans le prospectus sur le monastère de l’Académie de Sambata, il y a un programme concernant l’œcuménisme ; que pensez-vous de cette question ? »


Archimandrite Théophile
Archimandrite Théophile :
L’œcuménisme veut réaliser l’unité de tous les chrétiens, ce qui n’est pas possible par le pouvoir des hommes. Jusqu’à présent, l’œcuménisme a réalisé un rapprochement social. En ce qui concerne l’union religieuse essentielle, nous n’avons rien réalisé pour le moment. Dans notre pays, il existe trois courants ou groupes religieux : les orthodoxes, les catholiques et les gréco-catholiques. Les gréco-catholiques célèbrent la fête de Pâques en même temps que nous, ils sont « une sorte » d’orthodoxes unis à Rome, ils font le signe de la croix de droite à gauche comme les orthodoxes. Par contre, ils ne célèbrent pas Pâques en même temps que les catholiques ; donc ils ne sont pas pleinement catholiques, ni pleinement orthodoxes, c’est une forme un peu hybride.

Ce que j’aurais attendu de l’œcuménisme, c’est que Pâques soit célébré en même temps par tous les chrétiens. Si on ne réalise pas cette chose, aucune autre chose ne pourra être réalisée.

Un hiérarque contemporain a écrit un article où il raconte une anecdote vécue lors de ses études de médecine : il habitait avec un gréco-catholique et, au moment des prières du soir, ils s’asseyaient non pas face à face mais dos-à-dos pour prier. C’est ce que nous faisons nous-mêmes lorsque nous prions : chacun d’entre nous fait pareil, chacun va dans son église en tournant le dos aux autres. Jusqu’à présent, nous n’avons pas pu réaliser un rapprochement intérieur, mais nous prions les uns pour les autres, nous demandons l’unification de la foi et du Saint-Esprit et chacun de nous a le devoir d’offrir sa vie à Jésus-Christ. Mais il n’y a pas beaucoup de résultats sur le plan social. Il n’y a pas d’union entre les chrétiens. Ce qui nous sépare est moins important que ce qui nous unit, mais nous mettons toujours l’accent sur ce qui nous sépare. Pour le moment, je n’attends plus rien de l’œcuménisme. Cependant, j’aimerais bien que nous puissions célébrer Pâques ensemble. On parle beaucoup trop de l’œcuménisme, et certains considèrent que c’est une hérésie. L’œcuménisme n’est pas une hérésie, parce que l’œcuménisme n’est pas une religion : c’est plutôt une politique religieuse. C’est tout ce que j’ai à dire à ce sujet.

Archimandrite Syméon : Qu’attendez-vous et que craignez-vous, Père Théophile, et l’Église roumaine avec vous, de l’Union européenne ?

Archimandrite Théophile : L’Union européenne n’est pas une question religieuse, c’est une question laïque, c’est une question politique, un problème d’organisation. Dans l’UE, chacun s’engage avec ses acquis, avec ce qui a été réalisé jusque-là. Je viens d’un petit village près de Sibiu. Dans mon village vivait un potier, qui était hongrois. En 1919,  après la Première Guerre mondiale, ma grand-mère me raconta que ce potier était revenu pour vendre ses pots, comme d’habitude. Un villageois alla dire au potier que maintenant la Hongrie n’existait plus, que seule existait la « grande Roumanie ». Le potier répondit : « Moi, je fais toujours des pots ». Voilà ce qui se passe avec nous par rapport à l’Union européenne, nous continuons de faire ce que nous devons faire, ce que nous avons toujours fait. Du point de vue religieux, il n’y a aucun bénéfice. Il pourrait arriver que ce ne soit pas un bénéfice ; nous sommes obligés de faire ce que font les masses, mais il ne sert à rien d’aller à contre-courant, les choses vont de soi. C’est tout.

(à suivre)

Părintele Sofronie reuşea să unească asceza cu teologia în Biserică

Cred că părintele Sofronie reuşea să unească asceza cu teologia în Biserică.
Am scris zilele acestea un articol despre el în Rugul Aprins pe care l-am intitulat: „Un om însetat de Absolut”, pentru că ne spunea că Absolutul nu e ceva abstract, ci este Persoană – Ipostas mai precis – şi unirea cu El nu se poate face decât personal şi doar prin dragoste.
Am fost şi eu la rândul meu, în tinereţile mele protestante, însetat de Absolut, iar la un moment dat chiar am înţeles că Reforma secolului XVI a sărăcit teribil creştinismul şi din acest motiv am migrat spre Orient, mai precis eram atras de de o Unitate Transcedentală a Religiilor ce susţinea că doar în aparenţă religiile sunt diferite, însă nu am apucat să practic vreo formă de contemplaţie pentru că a apărut părintele Sofronie. Pentru mine cred că a fost bine să trec prin această, să zicem, purificare, pentru că a lăsat un mare gol în mine, aşa încât atunci când am dat de père Sofronie, era suficient loc de pătrundere spirituală.

(Sursa)

Există taine în dobândirea vieții duhovnicești?

– Ce credeţi, părinte Simeon, exis­­tă taine în dobândirea vieţii duhov­niceşti?
– Părintele Sofronie aprecia în mod deosebit trei lucruri: smerenia, dragostea creştinească (care merge până la iubirea duşmanilor) şi harul lui Dumnezeu. Harul îl primim în dar de la Domnul, iar pentru dobândirea smereniei şi a dragostei trebuie să ne sârguim fiecare dintre noi, la locul nostru. Smerenia n-o putem dobândi decât prin ascultare. Père Sofronie spunea că piatra fundamentală a monahismului este ascultarea. Să vă spun un lucru: când am venit în mânăstire mie mi-a fost foarte greu tocmai din pricina ascultării. Trebuie să ştiţi că tinereţea mi-am trăit-o cu conceptul – unanim acceptat de altfel în acea perioadă – că ascultarea este foarte periculoasă. Era după cel de-al doilea război mondial şi toată lumea considera că dacă nemţii n‑ar fi ascultat orbeşte de Hitler, nu s-ar fi ajuns la acel rău general. Nu înţelegeam la vremea aceea că nu trebuie amestecată ascultarea administrativă – precum cea din armată – cu cea creştinească, bazată nu pe frică, ci pe dragoste. Ascultarea este de fapt un aspect al dragostei. Când iubim un om care vorbeşte în numele lui Hristos, putem să ne asumăm riscul de a ne tăia voia noastră proprie. Vedeţi dumneavoastră, una din urmările principale ale căderii lui Adam este acest egoism al omului. În locul dragostei de Dumnezeu a fost pusă dragostea de sine. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că sursa tuturor păcatelor omeneşti este această dragoste de sine. Ca s-o biruim putem începe în mânăstire cu ascultarea faţă de egumen, de duhovnic şi de toţi ceilalţi fraţi, iubindu-i pe toţi cei pe care Dumnezeu i-a adus lângă noi.
Sfântul Siluan nu-i cere lui Dumnezeu decât un singur lucru – smerenie. Vin oamenii foarte des la mine şi-mi spun că nu au timp pentru trăire duhovnicească pentru că sunt foarte ocupaţi, au foarte mult de lucru. Important în toată viaţa – le spun – este dragostea şi smerenia, iar aceste virtuţi nu cer timp. Ele ţin mai mult de o stare interioară pe care trebuie s-o ai mereu în tine, zi şi noapte.
Mi-aduc aminte că m-a frapat odată, demult, la părintele Sofronie o vorbă: spunea că nu poate înţelege trei lucruri: o credinţă fără dogmă, un creştinism non-bisericesc şi un creştinism fără asceză. Aceste trei lucruri – dogma, biserica şi asceza – le vedem foarte des, dar nu împreună. Un teolog ascetic şi foarte îmbisericit este foarte greu de găsit.

(Sursa)

Arhimandritul Sofronie Sakharov și Ieromonahul Arsenie Boca

– Stilul pictural al părintelui Sofronie ne duce cu gândul la maniera în care picta, la noi în ţară, părintele Arsenie Boca.
– Nu cunosc picturile părintelui Boca, dar mi-ar face plăcere să le văd în vară, când voi veni la Lainici. Să ştiţi că părintele Sofronie a fost dominat de ideea universalităţii ortodoxiei şi atunci a încercat să adapteze stilul iconografic bizantin la caracterul Angliei, fără însă să cadă în naturalismul occidental. Din acest motiv nici un britanic nu este şocat atunci când priveşte frescele Essexului.

http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-monahilor/lumea-monahilor-anul-i-nr-4-octombrie-2007/cu-parintele-simeon-despre-essex-si-parintele-sofronie/

Crucea reprezintă Întruparea lui Dumnezeu care face din Pământ (în care s-a întrupat) centrul Universului (univers simbolizat de cele trei arcuri de cerc). Aşadar, Geocentrismul devine Teocentrism, mai precis Hristocentrism.

– Simbolul acestei mânăstiri are vreo legătură cu menora iudaică?
– Nu. Absolut deloc. Iată despre ce este vorba: Crucea reprezintă Întruparea lui Dumnezeu care face din Pământ (în care s-a întrupat) centrul Universului (univers simbolizat de cele trei arcuri de cerc). Aşadar, Geocentrismul devine Teocentrism, mai precis Hristocentrism.

(Arhimandritul Simeon de la Essex)

Tensiunea duhovnicească a Părintelui Sofronie: o tensiune fără crispare

Aş putea spune – parafrazând ceea ce-i spunea Sfântul Siluan părintelui Stratonic (că cei care sunt perfecţi nu spun nimic din propria experienţă, ci doar ceea ce Duhul Sfânt le inspiră) – că atunci când vorbeam cu el eram ca şi când am fi intrat într-o altă dimensiune a existenţei. Intram într-o anumită tensiune, o tensiune fără crispare însă, dar nu reuşeam mereu să rămânem în această stare de pioşenie atunci când nu eram cu el.
– Cum reuşea să inducă acea ­ten­siune?
– Greu de spus. Cred că nativ avea acea tensiune, însă doar în timp ea a devenit una duhovnicească. S-a făcut multă vorbire la noi despre această tensiune pe care tot părintele Sofronie ne-a arătat-o (şi mărturisesc că până atunci nu privisem minuţios această icoană!) pe chipul sfântului Ioan Botezătorul din Deisis, atrăgându-ne atenţia asupra tensiunii interioare rezultate din unirea intelectului cu inima. Lucrul acesta a încercat să-l picteze şi el în Deisis-ul din refectoriu.

(Sursa)